Semnul 22- #stânga #dreapta

  

Dinu se opri în mijlocul Bucureștiului. Se propti cu mâinile în șale, ridică privirea spre cer și privi soarele. Ca un țăran în mijlocul câmpului, fără de ceas sau măcar un radio portabil, care se uită la soare să-l întrebe cât o fi ceasul: 

„E trecut de doi'șpici. Nevasta o fi încă pe drum și mie mi-i foami.” 

Doar că Dinu nu era interesat de timp. El voia doar să privească soarele. Era mijlocul lui noiembrie și era pentru prima dată când monotonia cenușie a zilelor fusese luminată de soare, apărut de după nori, întreg și galben. 

Dinu respiră adânc și expiră cu putere, de trei ori. Cu ochii mijiți, părea că vrea să-și aducă aminte ceva ce uitase, dar era extrem de important. Dădu a lehamite din mâna stângă, iar cu dreapta salută soarele. 

„Bă Sorică, ești un barosan, barosane ce ești tu. Nemuritor și fierbinte. Un barosan șmecher: te uiți la noi, de mii și mii de ani, cum ne fâțâim și noi pe-aicea, pe mâna asta de pământ. Mai cu dramolete, mai cu crime, mai cu trădări, mai cu comedii, mai cu povești de amor, uite așa te bine-dispunem noi, omuleții ăștia. Între timp, tu devii tot mai nemuritor și mai fierbinte, iar noi ajungem fosile, țărână în țărână.” 

Dinu privi în dreapta sa, unde se afla Muzeul Antipa și spuse ca pentru el: 

„Uite, unii mai norocoși ajung obiecte de studiu prin muzee. Alții ajung praf, pământ, și-atât.” 

Bărbatul își aprinse o țigară și contemplă Piața Victoriei. Câțiva protestatari, nu mai mulți de zece-douăzeci, agitau nervoși câteva pancarde și un drapel, dar nimeni nu părea să-i bage în seamă. 

Viața curgea, cu bune și cu rele, pe lângă ei și doar protestatarii învolburați #rezist(au). 

Dinu îi privi zâmbind, puțin ironic, mai mult compătimitor, în timp ce-și fuma țigara. 

„Băieții și fetele, oamenii ăștia, au distrus ideea de manifestație. Și-au găsit jucărie și acum nu se mai îndură s-o lase din mână. Și-au pus haștagul acela în față și au impresia că au descoperit roata. 

Băi copii, habar n-aveți ce înseamnă un miting adevărat! Păi, o revoltă spontană, o revoltă a poporului, a oamenilor nemulțumiți, așa cum susțineți voi că sunteți, e o revoltă la care lumea vine de bună-voie. Nu are nevoie de tag-uri sau share-uri sau followeri sau likeuri. 

Oamenii ies singuri din case, atunci când le ajunge cuțitul la os. Omul care manifestează contra unui dictator are sânge în albul ochilor, îi ies flăcări din priviri și răcnește cu sunete scoase tocmai din burtă. Omul care iese în stradă pentru o idee în care crede, nu are timp de fluturat telefoane cu blițul în aer, nu se gândește să-i înjure pe alții, care gândesc diferit de el. 

Omul care iese în stradă, fiindcă nu mai știe cum altfel să-și rezolve problema, are spatele acoperit de alți oameni care au ieșit în stradă pentru aceeași idee, ca și el. 

O revoltă care se transformă, pe nesimțite, în miting controlat, nu se știe de cine, își pierde credibilitatea. 

Oamenii revoltați își strigă necazurile sau, cel mult, le scriu pe foi, în grabă, cu litere îngroșate. Oamenii revoltați nu au timp de lozinci cu sloganuri, nu au timp de designuri recognoscibile, de strigături ironice, că omului cu adevărat supărat nu-i arde s-o ardă intelectual-ironic; el este doar furios. 

Oamenii revoltați nu-și pun haștag în frunte. 

Băi, terche-berchea, cum să veniți voi cinș'pe bezmetici și să spuneți că manifestați pentru mine, în numele meu? Păi, dacă vreau să lupt, eu lupt pentru mine și singur, băi haștagiștilor de ocazie. Habar n-aveți ce înseamnă să luptați pentru o cauză reală. Ați reușit să distrugeți doar ideea de manifestație, că de distrus real n-ați reușit să distrugeți nici un penal. 

Și cum să defilați voi sub sloganul #rezist? 

Viața e mișcare, e în mișcare, e definiția mișcării. Totul se schimbă, totul se transformă. Până și piatra e în mișcare, chiar dacă stă, că în ființa ei de piatră există vibrații, iar vibrațiile vibrează, deci se mișcă. 

Băi, haștagiștilor care vă vreți revoluționari, care vă visați formatori de opinii și deschizători de noi drumuri, cum vreți voi să faceți revoluție, deci deranj, deci mișcare, când vă puneți #rezist, în față? 

Cum să vrei să fii ceva și să te declari total opusul a ceea ce vrei să fii? 

Credeți, vreodată, că ceea ce doriți voi se va îndeplini? Ha-ha-ha. Râd de voi și de înfumurarea voastră. 

Cum să țipi că vrei schimbare, dar te baricadezi sub rezistență? 

Vai de voi, când veți da cu nasul de nedreptăți, cu adevărat! Veți fugi la mămicuțele voastre, pe care le înjurați cu toții acum, și vă veți ascunde sub fustele lor. Veți fi #beliți.” 

Dinu își termină țigara, o stinse și o aruncă la coș. Își ridică gulerul gecii și își frecă palmele. Căci, deși soarele era sus pe cer, era un frig tăios, de noiembrie. Bărbatul bine-făcut, de 35-40 de ani, zâmbi cu toată gura. Căci gândurile care-i apăreau, neștiute și nevăzute, vibrând doar în mintea lui, i se citeau ușor pe tot chipul. 

„Încotro, Dinule? Ia zi, finuțule: hotărăște-te, unde vrei să mergi în seara asta? Mergi în Drumul Taberei, la Gabriela, sau în Berceni, la Ancuța?” 

O luă pe jos, pe bulevardul Lascăr Catargiu, îndreptându-se spre Romană. Pe drum, încercă să-și dea seama încotro vrea s-o apuce în stânga sau în dreapta. 

„Uite, nici nu m-am gândit, până acum: Găbița e de dreapta, iar Ancuța de stânga. Când merg la Găbița, vorbim despre #rezist, iar cu Ancuța îi înjur pe cei de la #rezist.” 

Dinu, fire boemă, îți trăia viața fără stres. Îi plăcea să „facă discuții”, așa îi plăcea lui să spună despre convorbirile pe care le avea cu oamenii din jurul lui. Existau oameni care îi incitau imaginația. 

Găbița, de exemplu, era de dreapta, ura PSD-ul, l-ar fi strâns de gât pe Dragnea cu propriile mâini, dacă ar fi putut. Era, însă, destul de obtuză atât în gândire, cât și în exprimare. Prelua o idee din zbor și, dacă se simțea confortabil cu ea, o dezvolta admirabil. Nu putea, însă, să facă ea legăturile, să ironizeze fin, să fie sprințară în exprimare. 

Ancuța, în schimb, deși socialistă din convingere, avea vervă, uneori chiar era și spontană și făcea paradă, când era bine-dispusă, de finețuri lingvistice. Curios era faptul că Ancuța era fată de doctori. A fost crescută cu bonă și a studiat la școli particulare. Dar, după bacalaureat, a plecat de acasă, s-a angajat, s-a mutat cu chirie, împreună cu o prietenă, și a intrat la facultate, la cursuri fără frecvență. 

Găbița e fiica unor oameni de rând, maică-sa era vânzătoare, taică-su maistru militar. A crescut în lipsuri materiale, abia a intrat la facultate. A luat bursă mereu și asta i-a dat încredere în sine. Lucrează la un ONG cu activități în domeniul social, dar s-a implicat atât de tare în mișcarea #rezist, încât ar fi în stare să-și renege părinții, dacă ar ști că votează cu PSD. 

Tot ce implică politici de stânga îi repugnă, iar idealul ei în această viață ar fi să triumfe capitalismul, și încă acela sălbatec, peste tot în lume. 

Ancuța crede în rolul major al statului în societate și visează la o planetă în care oamenii să fie egali, dar doar din punct de vedere material, iar acest neo-socialism să garanteze dreptul la informație și la exprimare al individului. 

Găbița, în schimb, deși liberală în concepție, nu crede în dreptul la liberă exprimare. Ea crede că libertatea nu e un drept. E o recompensă doar pentru unii indivizi, pentru cei aleși, plebea trebuie să se lase condusă de către cei inteligenți și puternici. 

Dinu se bucura de iubirea celor două femei, separat firește, deși cele două știau una de alta. Mai mult decât amorul fizic, pe bărbat îl excita diferența uimitoare dintre cele două. Corpul și mintea îi zbârniau când se gândea la ele. 

Și totuși, în acea seară rece de noiembrie, Dinu se hotărî brusc că nu vrea să meargă nici în stânga, nici în dreapta. Văzuse o reclamă pentru o pastă de dinți, cu o domnișoară care zâmbea cu toți dinții până la urechi, și își aduse aminte de colegul său de redacție, Adam. 

„Interesant băiat! Interesant specimen uman”, își spuse în gând. 

Colegul lui trecuse printr-un mare hop: omorâse un om pe trecerea de pietoni, într-un accident de mașină, foarte straniu. 

„Cei doi s-au izbit unul de altul, de fapt. Dacă Adam n-ar fi condus mașina, și-ar fi spus unul altuia Pardon și și-ar fi continuat viețile. Dar, ce să-i faci… Nu te poți pune cu destinul.” 

Dinu se hotărî că e mai înțelept să meargă acasă la el; avea de gând să mai scrie câteva pagini la noul său roman. 

Traversă în grabă intersecția de la Romană. Pe trecerea de pietoni se izbi violent de o femeie, la fel de grăbită ca și el. Ținându-se de umăr, în locul în care s-au lovit, Dinu și femeia grăbită se priviră pentru o clipă, enervați și plini de reproșuri. "Pardon", își spuseră, continuându-și drumul. 

Ajuns pe trotuar, Dinu se hotărî să alerge pe zebră, înapoi, după femeia care-l privise în ochi, cu câteva secunde în urmă. 

„Acesta-i destinul! Nu te poți pune cu el”, își spuse emoționat, chiar înainte de a o atinge, cu blândețe, pe femeia cu priviri pline de reproș.