miercuri, 24 februarie 2010

Dragostea in functie de spatiu si timp

Am intrebat-o pe fi-mea, cand avea vreo trei ani si ceva, daca ma iubeste. "Da, mami", mi-a spus privindu-ma in ochi, serena si zambitoare. "Cat de mult ma iubesti?", am incercat eu sa ma asigur, ca sa vad cu ce ar putea copilul meu sa compare plinatatea dragostei ei.
"Pana la tavan", mi-a raspuns copilul absolut neasteptat si prozaic. Uimita i-am urmarit privirea. Se uita in sus. Atunci, partea de creier care se ocupa cu lucrurile frumoase, poetice, miraculoase din mine, a sarit si aspus "Evrika!".
"Dar cand suntem afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat-o nerabdatoare, anticipand raspunsul cel poetic. Fetita mea m-a privit in ochi, iarasi.
"Pana la cer, mami."

La o distanta de trei ani, cand fi-miu avea, la randul sau trei ani si ceva (iar sora lui sase), l-am intrebat daca ma iubeste. "Da", a raspuns el, mult mai scurt si mai concis, dar cu aceeasi seninatate si siguranta. "cat de mult?", l-am intrebat apoi, avand momente de deja-vu. "Pana afara."
Hm, mi-am zis asta e ceva nou. Cum adica? Ce-o fi vrut copilul sa-mi spuna, ca mie nu-mi face nici un sens. Si, iarasi, creierasul a strigat "Evrika!". "Da' cand esti afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat, curioasa de logica unui baietel de trei ani. "Pana in casa", mi-a raspuns fi-miu la fel de scurt si de sincer.

Si m-a pocnit. Dragoste pe verticala si dragoste pe orizontala. Copiii ne iubesc pana la cel mai indepartat punct pe care-l percep ei, fie ca e un punct undeva sus sau undeva jos. Infinitul tine atata cat vad ei cu ochisorii lor. Pana la tavan, pana la cer, pana afara sau pana in casa. Eu am sansa sa fiu iubita in semnul crucii chiar de copii mei. De sus in jos si de la dreapta la stanga. Si pentru asta sunt fericita. Si recunoscatoare bunului Dumnezeu.

marți, 2 februarie 2010

Exercitiu metafizic

Se ia un cuvant. Orice cuvant. Se vizualizeaza lejer, asa, ca si cum frunza ar cadea din copac sau ai sufla in puful unei papadii. Dupa o vizualizare usoara, se pronunta cuvantul, fara pretentii. Fara convingere. Natural. Ca si cum ai saluta, in trecere, pe cineva pe strada. Apoi se pronunta cuvantul mai apasat. Cu o mica pauza. Apoi se pronunta cuvantul vizulizandu-l in acelasi timp. Si respiri usor. Si-apoi incepi sa pronunti cuvantul (cu voce tare daca se poate) fara pauza, iar si iar, de zeci de ori, de sute de ori, pana ce incepi sa te balbai. Si o iei de la capat. Si spui incontinuu acel cuvant, pana ce incepi sa realizezi ca nu mai stii care-i prima silaba sau care-i a doua. Pana ce realizezi ca sunetele nu mai au nici o valoare, ca ele nu mai reprezinta nimic. Ca obiectul denumit de sunetele pe care le pronunti nu mai are nici un rost. Ca de fapt acel obiect (sentiment, act, persoana) nu mai exista, ca nici macar tu nu mai existi. Ca daca un cuvant poate fi redus la zero, la neant, la fel poti fi redus si tu, cel care te gandesti la acel obiect.
Si te opresti. Si esti bulversat. Si incepi sa te recompui.
Incet.
Si pronunti din nou cuvantul care nu mai insemna nimic. Si vezi ca din nou are sens. Si incepi si tu sa ai sens. Iarasi. Si relizezi ca totul poate fi sau nu, in acelasi timp sau separat. Si incepi sa realizezi efemeritatea. Si incepi sa realizezi continuitatea. Pentru ca acest exercitiu poate fi facut nu numai cu un cuvant, dar si cu un fapt de viata, cu o stare, cu orice.
Repetarea neintrerupta a ceva are efectul de a disipa, de a anula insasi existenta, starea de a fi a acelui ceva. E ca sarpele care incearca sa-si inghita coada. Cred. E greu sa fac analogii.
Cu cat persisti mai mult intr-un lucru, cu atat acel lucru isi pierde calitatea sa de a fiinta. Dar nu se anuleaza. Acel ceva exista. Dar altfel decat il percepi intr-o stare normala.
Orice lucru exista in el, in opusul sau si in esenta/sinteza sa. Pe rand si in acelasi timp.

Incercati acest exercitiu. N-o sa va noteze nimeni. E un exercitiu faultativ. Desi, oarecum obligatoriu.

P.S. Credinta in Dumnezeu e singura care nu se supune acestui exercitiu. Cu cat persisiti in a crede in Dumnezeu, cu atat credinta va fi mai mare, mai unitara, mai naturala, fara putinta de a defini inceput sau sfarsit.