Semnul 4- Dincolo de zâmbet, durerea

 

Era aproape sigur că iubita îl înșeală. Cu toate că îi cunoștea programul și că știa unde se află în orice minut al zilei, Alin era aproape sigur că logodnica lui a călcat pe bec. Era din ce în ce mai încredințat că e un jalnic încornorat. Se simțea atât de nedreptățit, atât de abătut, atât de înciudat, încât nu mai avea nici poftă de mâncare. 

Ideea că ar putea fi înșelat îi încolțise în minte în urmă cu vreo trei săptămâni, dar simțea că evenimentul avusese loc mult mai în urmă, să tot fie vreo două-trei luni. Acum, dacă el s-ar destănui cuiva, să zicem celui mai bun prieten, sau maică-sii, sau oricui l-ar fi ascultat, dacă ar fi povestit câte ceva despre bănuiala lui, că e înșelat adică, și acea persoană l-ar fi întrebat ce dovezi are, ei bine, Alin n-ar fi știut ce să răspundă. 

Nu avea absolut nici o dovadă. 

Nici una. 

Deși, da, o urmărise pe iubita lui, în urmă cu vreo trei zile. A mers pe urmele ei, a urmărit-o de când a ieșit din casă, dimineața, și până a intrat înapoi, seara. 

A mers cu metroul. Iubita lui n-a vorbit cu nimeni, nici măcar nu a salutat pe cineva. A stat cuminte pe un scaun și a coborât liniștită, la stația la care trebuia să coboare. S-a îndreptat spre locul său de muncă. Pe drum s-a întâlnit cu câteva colege și au intrat, toate, în clădirea unde au birourile. Cât timp a stat la muncă, Alin a sunat-o de câteva ori. Vocea ei părea neschimbată; i-a spus că are multe probleme de rezolvat, acte de verificat, că abia așteaptă să ajungă acasă, să-i facă o plăcintă cu brânză, așa cum îi place lui. La ora patru, după- masa, Iustina a ieșit din clădirea în care lucra și s-a îndreptat direct spre metrou. Era însoțită de o colegă, pe care și el o cunoștea. 

Pe scurt, că nici măcar nu mai voia să se gândească la ziua aceea, atât de vinovat se simțea, logodnica lui a ajuns acasă exact când trebuia să ajungă. 

El s-a mai plimbat prin parcul din apropierea casei vreo jumătate de oră. Când a intrat în casă, iubita i-a sărit în brațe și mirosul plăcut al plăcintei cu brânză de la cuptor, l-a învăluit, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva a luat-o razna. 

Pentru că, nu numai că nu avea nici o dovadă că ar fi fost înșelat, dar nu avea nici măcar un motiv să creadă acest lucru. Un motiv cât de mic. O căutătură altfel, o grimasă, un refuz din partea ei. Nimic. Nimic din comportamentul ei nu îi susținea suspiciunea că este înșelat. În relația cu el, iubita lui era aceeași. 

Simțea din partea femeii lui o dragoste curată, definitivă. Ba chiar, dacă stătea să se gândească mai bine, iubita lui îl iubea mai mult ca oricând. Se cunoșteau de trei ani, locuiau împreună de aproape doi și urmau să se căsătorească în toamna următorului an. Plănuiseră totul. 

Își aleseseră restaurantul, vorbiseră cu preotul de la o biserică aflată nu prea departe de casa lor, hotărâseră pe cine să invite, câte rude din partea lui, câte din partea ei, vorbiseră, în mare, cu colegii de la serviciu, își aleseseră nașii demult, vorbiseră despre meniu, iubita lui deja îți căuta rochia de mireasă, aveau totul plănuit și pus la punct. Știau și ce muzică vor asculta la nunta lor. Știau și ce culoare vor avea fețele de masă și ce mărturii le vor oferi invitaților. Își aleseseră și piesa lor, piesa pe care vor dansa doar ei doi, la începutul petrecerii. Aveau totul pregătit. 

Dar, de când gândul că fusese înșelat se înfipse în mintea lui, Alin începuse să se gândească tot mai des că poate ar fi mai bine, pentru amândoi, să anuleze nunta. Voia, însă, să fie sigur. Voia o certitudine. Că femeia aceasta, care părea iremediabil îndrăgostită de el, că femeia aceasta, da, îl înșeală. 

Îi căutase și în telefon. Îi cunoștea toate parolele. Intrase și pe contul ei de Facebook, îi citise convorbirile din Messenger, dar nu găsise decât schimburi de mesaje cu diferite cunoștințe sau prietene, mesaje de genul „Te pupicesc”, „Ce-ai mai făcut?”, „Ai cumva să-mi trimiți și mie rețeta aia formidabilă, pentru musacaua pe care am mâncat-o când am fost la voi, de Sfântul Nicolae?”, „Ai mai fost pe la ai tăi?” și tot așa. Plus multe, multe emoticoane din alea zâmbărețe cu sau fără dinți, ironice sau nedumerite, cu lacrimi sau inimi roșii, mov, verzi sau cu o fetiță care face o reverență. Nimic compromițător. Deși a citi tot. Mesaje formale sau stupide, mesaje actuale sau vechi de un an. Nu a găsit nimic. 

Își urmărea iubita când urmărea liniștită un film, la televizor, sau când mânca lângă el, la masă, și încerca să ghicească la cine se gândește chiar în acele momente. Era gelos pe gândurile ei și ajunsese să creadă că poate are un iubit imaginar sau ceva de genul acesta. Și cum să lupte el cu așa ceva? Cum? 

I-adevărat! Iubita lui nu îi dăduse nici un motiv de îndoială. Un motiv real. Palpabil. Pentru că era aceeași fată de care se îndrăgostise. Râdea cu aceeași poftă la glumele lui. Îl săruta cu aceeași căldură când el venea acasă obosit, seara, de la serviciu. Aveau aceleași planuri, aceleași dorințe. Ea spăla baia sau aragazul cu aceeași dedicare. Îi călca cămășile cu aceeași atenție încordată. Noaptea, în pat, i se cuibărea în brațe, cu aceeași încredere totală. Îi mulțumea cu aceeași sinceritate, când el meșterea ceva prin casă. Îi spunea, privindu-l în ochi, „Te iubesc”, cu aceeași pasiune totală. Nimic nu se schimbase. 

În aparență. 

Căci, în realitate, Iustina era o cu totul altă femeie. O altă femeie. Nu-l mai cicălea. Nu se mai supăra pe el, din cele mai mici prostioare, ba chiar nici când îi găsea șosetele purtate și aruncate care încotro prin toată casa, lucru care înainte, pur și simplu, o scotea din minți. Le culegea de pe jos și doar îi arăta obrazul, în glumă. Nu mai critica, nu mai bârfea. Nu se mai plângea de călătoriile cu metroul sau cu RATB-ul. Și, deși înainte ura aglomerația din metrou, acum spunea că și înghesuiala aia avea farmecul ei. Că poți să cunoști mai bine oamenii în condiții de stres. 

Iustina era genul de femeie care avea un ascuțit simț al dreptății. Tot timpul lua partea celor nedreptățiți. Pentru ea lumea exista în alb sau în negru. Înainte, însă. Acum, Iustina era genul de femeie care credea că nu totdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi. Că poate există motive sau cauze, pe care noi nu le vedem, dar care pot determina pe cineva să acționeze într-o manieră nedreaptă. 

Iustina fusese o femeie dintr-o bucată, corectă, puțin clevetitoare (dar ce femeie nu e?), cochetă, serioasă. Acum era o femeie, așa… misterioasă într-un fel, nu știai de unde s-o apuci, părea că plutește, părea că nu prea o mai interesează, de exemplu, cum și cu ce se îmbracă. 

Înainte purta doar ținute de birou, bluzițe, fuste sau pantaloni cambrați pe coapse, taioare sau sacouri, pantofi cu tocuri cui. Acum părea adepta jeansilor clasici și a tricourilor albe. Și, lucru ciudat, nu mai suporta pantofii cu toc cui. Purta doar pantofi cu talpă plată sau cu un toc foarte mic. Cică îl călcase foarte rău pe un bărbat, în metrou, când mergea spre muncă. Se simțea foarte vinovată și nu mai voia să meargă pe tocuri, o vreme. 

Dar ceea ce-l scotea, cu adevărat, din minți, era zâmbetul. Iustina zâmbea aproape permanent. Zâmbea când îi spunea „Bună-dimineața”, zâmbea când se plimbau prin parc, zâmbea când își făceau cumpărăturile la supermaket, zâmbea când îi povestea cum fusese ziua ei, la birou, zâmbea și când bea un pahar cu apă sau cu bere. O privea noaptea, căci Alin începuse să nu mai poată dormi din cauza gândurilor negre, o privea cât de ușor dormea, respirând regulat și cu un zâmbet discret pe buze. Alin ajunsese să nu mai suporte acel zâmbet sincer, pentru că nu știa cine îl provocase. 

De ce zâmbea iubita lui, mereu? Ce bărbat reușise să îi facă femeia fericită? Cine, ce îi făcuse? Ce se întâmplase? Pentru că el nu reușise așa ceva. El nu reușise să aducă în trei ani de relație, acest zâmbet minunat pe chipul femeii de care era atât de îndrăgostit. La toate acestea și la multe altele, se gândea Alin, în timp ce mergea împreună cu Iustina, la cununia civilă a celui mai bun prieten al său. Mergeau cu taxiul de vreo douăzeci de minute, deja, și, deși o ținea pe Iustina de mână, simțea că această femeie frumoasă, îmbrăcată elegant, mirosind frumos a parfum scump, această femeie ce-și ținea picioarele strâns lipite de ale lui, această femeie atât de iubită, devenea din ce în ce mai străină de el. 

Pentru că se simțea un ratat. Mai mult decât un încornorat, se simțea un ratat. Căci orice ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, nu a fost el cel care să o transforme atât de minunat pe această femeie. Se simțea rușinat că nu avea încredere în ea, se simțea rușinat că o urmărise, că îi umblase în telefon, se simțea rușinat că nu era el motivul zâmbetului său. Îi părea rău că o ironiza „Mona Lisa”, mai ales că ea nici măcar nu se supăra, ba chiar îi mulțumea că îi spune așa. 

Îi părea rău că începuse să vadă partea întunecată din orice lucru, pe când ea nu vedea decât lumină în orice, până și în lucrurile cele mai urâte.

Când taxiul a oprit, Alin a mai rămas zece secunde să-l plătească pe șofer. Iustina s-a grăbit să coboare și, pentru că prin stânga circulau mașini, a trecut prin fața iubitului său, să coboare pe trotuar. În trecere, din cauza spațiului strâmt, Iustina l-a călcat pe Alin, din greșeală, cu tocul său cui de la pantoful piciorului drept, pe laba piciorului. Alin a icnit scurt, dar când a ieșit din taxi și a văzut-o pe logodnica lui palidă, cu mâinile adunate la gură și cu lacrimi în ochi, aproape că i-a venit să râdă. 

- Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Iustina privea siderată urma tocului său cui, pe pantoful nou-nouț al iubitului său. 

- Ți-am spus că nu mai vreau să port pantofi cu toc cui! De ce ai insistat? De ce? Uite, am făcut-o din nou! Îmi pare așa de rău! 

Cuvintele și regretul sincer al femeii iubite, îl emoționară atât de tare pe Alin, încât îi păru rău că nu-și reprimase icnetul de durere. Văzând-o însă pe Iustina atât de supărată, avu un moment de deja-vu. Își aminti, într-o fracțiune de secundă, de ziua aceea, de acum două-trei luni, când Iustina îl sunase imediat ce ajunsese la serviciu și îi povestise emoționată cum aproape că îi strivise degetul de la picior unui tip, în metrou, și că omul nici măcar nu o atenționase că îi înfipsese tocul cui în deget. Îi povestise cât de urât gândise despre acel bărbat și cât de gentil se dovedise el a fi. Cum o enervase teribil că zâmbea ca un prost, căci numai proștii zâmbesc permanent, credea ea, și cum omul, deși suferea din cauza ei, continua să zâmbească. Cum i s-a părut că i-a citit toate gândurile sale urâte și nedrepte și, cu toate acestea, i-a zâmbit în continuare. Iustina îi mai povestise și că această întâmplare o tulburase foarte tare. Acum, își aminti. Își aminti totul. 

Cât de orb fusese! 

Iustina nu îl înșelase! Iustina fusese tratată cu bunătate sinceră, când ea se comportase urât și asta a șocat-o. Bunătatea acelui necunoscut o schimbase pe această femeie, atât de iubită de el, o schimbase și o transformase, în cea mai bună variantă a ei. Și, indirect, îl transformase și pe el. În ceea ce era în acea secundă. 

Își întinse brațele, o cuprinse blând pe logodnica sa în brațe și, privind-o în ochi, îi spuse rar: 

- Să nu-ți pară rău, iubita mea! Te iubesc. Îmi plac tocurile tale, îmi placi tu, îmi place zâmbetul tău. Vreau să fii soția mea, pentru totdeauna. Te zâmbesc și te voi zâmbi mereu! 

Iustina se relaxă și îi așeză nodul la cravată. 

- Ce frumos! Ca în filme, iubitule, ca în filme, glumi oftând. 

Alin își pupă iubita, fericit. Buze pe buze, zâmbet pe zâmbet.