vineri, 11 noiembrie 2011

Toamna, asa

Afara incepe a ploua
Si pasarile a pleca
Frunzele a cadea
Si ziua a scadea.

Afara este frig si innegrit,
Iar norii cerul au acoperit
Si soarele s-a mistuit
Incet asa.


Poezie compusa de fi-mea pentru o lectie despre toamna. Adica o fisa despre toamna. Fisa de clasa a treia.
Tot ce m-a intrebat fi-mea a fost: "Mami, are rima poezia mea, nu?" I-am zis ca da (ca s-o incurajez), dar ca putea s-o tina in acest "ea" sau "ua" de la sfarsitul versurilor inca vreo treizeci de strofe, ca era destul de simplu. A zambit. Nu stiu daca s-a prins ca am persiflat-o putin, dar si-a dat seama ca poezia ei nu poate fi confundata cu una de-a lui Eminescu ("cel mai mare poet al romanilor, mami, stiai?")
Ma rog, una peste alta. Cred ca e o poezie draguta, compusa de fata mea de opt ani si opt luni, fara nici un ajutor (A, ba da, m-a intrebat ce inseamna mistuit. Eu i-am zis ca ars. Ea mi-a zis "Ba nu, disparut." Eu m-am prins ca e vorba de sensul abstract si i-am zis ca da, poate sa insemne si ars, disparut, ceva care nu mai ramane nimic din el. Dupa aia am vazut de ce i-a trebuit sensul cuvantului. Ca soarele s-a mistuit. Deci a disparut. Sau a ars, dupa explicatia mea. Chestie de gustibus literar.)
Dar cel mai mult imi place ultimul vers. Cu cat il citesc mai mult, cu atat imi place mai mult. Ca soarele s-a mistuit. Dar nu dintr-o data. Ci, "incet, asa." Adica, delicat, ca o soapta. Asa cum sunt apusurile de soare. Copilul meu a observat asta si a redat in cuvinte. Imi place tare mult.
Mult, asa.

marți, 8 noiembrie 2011

O furnica duce-n brate, o para cam natafleata

In pas de mars, dimineata, spre gradinita, cu fi-miu de mana, care admira niste nori albi si pufosi, ca vata de zahar pe bat. Frig-frig, eu cu ochii in toate partile, sa nu calcam in rahatul cateilor, sa ne ferim de masinile care circula ca la raliu, sa nu intarziem, sa-i explic lui fi-miu de ce luna n-a plecat inca la culcare si mai sta inca pe cer. Fi-miu, tot cu ochii pe cer, a uitat de luna si admira norisorii pufosi.
- Mami...
- Da, ce s-a intamplat?
- Vezi norul acela?
Ridic ochii si vad sute si sute de nori albi pe un fond de cer albastru. Aproape toti identici...
- Care?
- Acela care seamana cu o furnica. (In gandul meu am renuntat deja sa caut. Cand am auzit si de furnica, am stiut ca n-am nici o sansa)... Ala care seamana cu o furnica, ce tine o para in mana.
Am zambit de-a binelea, privind norii aproximativ de aceleasi marimi si forme.
- L-ai vazut mami?
- Nu, cred ca a plecat furnica... Nu vad nici un nor-furnica.
- Ooooo. Lasa c-o sa-l vezi altadata.
:):):)

luni, 31 octombrie 2011

"A fost odata ca niciodata", prin omienouasutaoptzecisisapte

Fi-mea citeste, de cateva zile, o carte de povesti nemuritoare, editie mai veche. Intr-una din zile, observ ca rasfoieste cartea cu interes, din scoarta in scoarta.

- Oau, mami, o aud mirandu-se. Cartea asta e din anul omienouasuteoptzecisisapte (si toate astea pe un ton aproape socat, de parca nu-i venea a crede ca si pe vremea aia oamenii citeau carti. Sau, ce zic eu, ca se tipareau carti. In primul moment nici n-am inteles bine ce an a spus. Am crezut ca spune ceva de o mie sapte sute. Ma si vedeam posesoarea unei carti din cale-afara de vechi, de care habar nu aveam.)
- Ce an?, intreb eu, ca sa fiu sigura ca n-am auzit bine.
- O mie noua sute optzeci si sapte, silabiseste fetita mea, in varsta de opt ani si jumatate, cu rabdare.
- Ahhhhaaaaa..., ma linistesc eu brusc, oarecum deziluzionata de visul de-a avea o carte asa de veche de care sa n-am habar.
- Si uite mami (continua fi-mea aventura descoperirii de lucruri cu adevarat magice, din cartea ei de povesti), uite, pe vremea aia ("eheeeei", imi spun in gand, "o mie noua sute optzeci si..."), oamenii scriau cu a din i, chiar si in interiorul cuvintelor.
Mi-am stapanit zambetul. Cu greu.
- Da. Asa e. Oamenii scriau cu a din i, peste tot. Doar roman se scria cu a din a.
- De ce?
N-am avut timp sa incep sa raspund, ca fi-mea ma plesneste cu alta intrebare:
- Da' tu de unde stii mami? Erai nascuta pe vremea aceea?
Pauza.
Ce-as mai fi putut spune? Ma simteam mai batrana decat personajele din cartea de povesti, care, dupa cum se stie, au trait "odata ca niciodata". Dar sa stiti ca m-am recompus repede (in urechi imi tipa Pittis, Dumnezeu sa-l ierte, "Sunt tanar doamna, sunt tanar doamna, sunt tanar doamna...")
- Cum adica daca eram nascuta... (asta ca sa trag de timp, in timp ce gandurile mi se impleticeau cu "sunt tanar doamna, sunt tanar doamna, sunt tanar doamna...") Pai daca eu m-am nascut in o mie noua sute saptezeci si cinci, si cartea ta de povesti, cu a din i, e din o mie noua sute optzeci si sapte, cati ani aveam eu?
Fi-mea s-a incruntat. A simtit ca e cu scaderi, de care ea nu prea avea chef la ora aia. A dat marunt din buze, ca si cum ar fi scazut in gand, celebrii ani, si mi-a spus zambind.
- Da, ai dreptate... Erai nascuta.
Am zambit. N-am mai insistat s-o intreb cati ani aveam pe vremea aia. Nici mie nu-mi placea foarte mult aritmetica in anul o mie noua sute optzeci sapte. Copilul meu a constientizat ca si eu eram nascuta "pe vremea aceea", odata ca niciodata , prin o mie noua sute optzeci si ceva. Asta era cel mai important.

miercuri, 21 septembrie 2011

Frunza cade. Copacul asteapta



Tema la romana, a fi-mii. Tema de clasa a treia. Sunt atat de mandra de compunerea ei, ca as fi in stare sa-mi dau doctoratul pe textuletul asta. 
Textulet ce suna cam asa: 
 
"Alcatuiti un dialog intre o frunza si copacul de pe creanga caruia se desprinde.
- Buna, frunzo! Ce mai faci?
- Bine. In curand voi cadea. 
- Da, dar la primavara ai sa te intorci. O sa-mi lipsesti.
- Tu ce vei face, copacule?
- Eu voi astepta primavara, cu zapada pe crengi. Am uitat sa iti zic ca am o familie de veverite in scorbura.
- Stiu. Intotdeauna veveritele sar atat de mult pe creanga, incat ma fac sa ma desprind. O, nu, vine veverita!
- Frunzo, esti bine?
- Da! Doar o mica cazatura. Ne vedem la primavara."

miercuri, 31 august 2011

Un Ainstain. Doi Ainstaini

Fi-miu (cinci ani) si fi-mea (opt ani si jumate) se converseaza, in timp ce fi-miu mestereste la o masina Lego.
- Eu, cand o sa ma fac mare, o sa ma fac Ainstain (adica Einstein, pentru cine nu intelege, n. e.)
- Ei nu mai spune, il ironizeaza scurt sora-sa, fara sa-l priveasca macar. N-ai cum sa te faci Ainstain, ca el a fost unul singur. A fost un om foarte destept, de asta i se si spune Ainstain.
- Bine, atunci. Eu o sa fiu al doilea Ainstain. Ai inteles?



P.S. Sa nu credeti ca spun asta doar pentru ca-i vorba de fi-miu, dar cred ca deja este destul de Ainstain, pentru varsta lui :)

miercuri, 4 mai 2011

Oana Zavoranu, intre fan si profan

"Oanei Zavoranu nu i-a fost usor sa se dezbrace
Poza si il ruga pe Dumnezeu sa o ierte"
(Titlu in CanCan online din 4 mai 2011)

Nu e tare? Cat de tare e asta? Ati auzit ceva mai tare de atat? Eu sunt asa... kind of bulversata. Inchipuiti-va urmatorul tablou: Oana poza. Si se ruga. Iar poza si iar se mai ruga. Si tot asa. E o situatie tensionata, palpabila prin intensitatea emanata de blitzurile aparatului foto si ale rugaciunelor Oanei, nu-i asa? E ceva teribil.
Acum imaginati-va alt tablou:
"...Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!"
("Moartea caprioarei"- Nicolae Labis)

Ati prins ritmul? Nu vi se pare ca aveti deja-vu-uri? Eu am avut. Cum am citit titlu din Cancan, mi-a venit in cap versul asta din Labis: "Mananc si plang". Si-apoi definitiv si grav: "Mananc". (Ce facea poetul? Manca si plangea. Ce manca? Carne. De caprioara.)
Si apoi ma gandeam la Oana, cum a trecut milimetric pe langa oportunitatea de a deveni si putin poeta (pentru ca, oricum, am inteles ca o mare artista este). Cum ar fi sunat un titlu de genul "Pozam si ma rugam". Suspans. Incertitudine. "Pozam". (Ce facea artista? Poza si se ruga. Ce poza? Nuditate. De Playboy.)

vineri, 29 aprilie 2011

Miere si dulceata. Fericire

By the way of... nunta Printului William si a lui Kate. Fiindca tot s-a vorbit asa de mult de miri, nunti, regi si printese la noi in casa azi, fi-miu a retinut doar expresia "luna de miere". In principiu, stia ca luna de miere "e atunci cand (un barbat si o femeie, n. e.) fac nunta si apoi pleaca intr-o exursie". Dar ceva din alaturarea acestor doua cuvinte "luna" si "miere" (atat de diferite in sine), i-a atras atentia. Si mirarea. Si intrebarile.
- Mami, da' ce o luna de miere???
- ...
- Luna de miere?!? (apasat pe miere)
- ... (incerc rapid sa gasesc o explicatie rezonabila, dar evident ca n-o gasesc, fiindca nici eu nu inteleg chestia asta cu luna de miere.)
- Dar luna de dulceata exista, mami?

miercuri, 23 martie 2011

Din seria "Oaaaauuuu"

Iulia Vântur: "Mai am multe de făcut până să devin mamă"
(Cancan, 23 martie 2011)

Domnisoara Iulia Vantur asteapta sa-si realizeze toate visele posibile si imposibile. Dupa aceea, poate sa nasca copii. Oricum, nu va mai conta pentru viata ei intima de om, pentru ca va fi ca si moarta. Pentru ca asta inseamna sa fii mama. Sa nu mai poti sa realizezi nimic pe plan personal.
Cat de patetic suna titlul de mai sus? Cat de trist?
Pacat! Imi pare rau pentru acest gen de femei. Pacat. Vorbele nici macar nu-si mai au rostul.

vineri, 18 martie 2011

Uite cat de ziarist destept pot sa fiu eu cand vreau! Si mai uite ca nu vreu. Uite: niciodata

13:19 "Uite ce jachetă de 5.000 de euro are Inna!"

13:45 "VIDEO Uite primele imagini cu reactorul de la Fukushima, distrus de tsunami"

13:58 "Shrek chiar există! Uite cum arată omul care a inspirat celebrul personaj de animaţie"

P.S. Titluri de stiri de pe scrolul editiei on-line a ziarului CanCan. Care mai de care mai stupide. Care mai de care mai amestecate. Ca la piata. "Uite" si cu ce se imbraca Inna (!!!), "uite" si cum au murit si cum o sa mai moara japonezii, "uite" si cum arata un om deformat de o bola rara. Uita-te la ce vrei! Noi suntem aici sa-ti indeplinim fanteziile. Fanteziile noastre de ziaristi fara un bun-simt mediu. Uite! Uite cum scriem prostii si uite cum citesti tu prostiile noastre.

joi, 17 martie 2011

vineri, 25 februarie 2011

Columbeanu VS Columbeanu, in direct si in zadar

Nu vreau sa comentez. Dar chiar deloc. Acest divort care a luat "prin surprindere" Romania, mi-a aratat ca pot sa simt sentimente pe care nu stiu inca sa le pun in cuvinte. Simt un fel de revolta- scarba- amuzament- soc- enervare. Toate astea la un loc si multe altele.
Toata Romania comenteaza acest divort. Cred ca nici divortul Basestilor n-ar fi atat de mediatizat. Incredibil. Incredibil. Atatia oameni care-si dau cu parerea. Atatia oameni. Deschizi televizorul- Columbenii. Deschizi un ziar- Columbenii. Mergi pe strada- Columbenii (se vorbeste doar despre ei). E o voluptate. O voluptate aproape organica, palpabila, de a comenta despre cine are dreptate sau nu, in aceasta cearta domestica.
Mi-e greata. Mi-e greata. Mi-e greata.

P.S. Pacat de domnul actor Claudiu Bleont. Si-a dat jos chilotii si si-a aratat cuculetul in fata ziaristilor degeaba. Bad luck. A ales momentul foarte prost. El, in tumultuozitatea sa artistica, a facut un gest socant (la granita pornografiei), prin care credea ca o sa-i dea pe toti pe spate. Pacat. Poate alta data. E mai interesant divortul Columbenilor, decat cuculetul lui Bleont.

P.P.S. Si, oau!, nu se stie inca cine e regina din mafia vamilor. Desi tocmai a iesit la iveala ca Blejnar de la ANAF ar fi nu stiu ce mare corupt. Mare noroc are omul asta! Lumea e mai mult cu ochii pe Columbeni, decat pe mita pe care o lua Blejnar.

P.P.S.In Libia mor oameni, pe bune. Oamenii au iesit in strada si lupta pentru libertatea lor. Militia loiala lui Moammar Gadhafi trage in plin, in protestatari. Nasol. Nu intereseaza pe nimeni. Traiasca (,) Columbenii!

P.P.P.S. N-as vrea sa mai amintesc si de razboiul pe care-l duc parintii Madalinei Manole, pentru obtinerea custodiei nepotulului lor. Alt scandal, alta spalare de rufe jegoase in public. Care este, oricum, devansat de Columbeni. Anyway, e chestie de gustibus. Fiecare cu ce crede ca este important pentru el.

miercuri, 16 februarie 2011

1=2=3=...n-1=n (sau, intr-o logica fireasca, daca oamenii sunt egali intre ei, numerele de ce n-ar fi?)

"Victoria Beckham îi face fetiţei cameră de 150.000 de lire" (CanCan, 15 februarie, 2011)

"Familia Beckham: 250.000 $ pe camera bebeluşului"
(Click, 15 februarie, 2011)

"(Victoria Beckham) îi face copilului cameră de 300.000 de dolari" (National, 16 februarie, 2011)

Da cineva mai mult?
Cam asta e calitatea stirilor in Romania. Fiecare scrie cum vrea, ce vrea, cand vrea, mai ales cand e vorba de persoane mondene si mai ales cand e vorba de persoane mondene din alte tari. Ca doar n-o sa se uite Victoria Beckham pe "National" sau "Cancan" sau "Click" din Romania, nu? Si chiar daca s-ar uita, de ce sa se supere? E vorba de niste aproximari-exagerari intr-un subiect nu tocmai important. Nimeni nu pateste nimic. Si chiar luate separat, aceste titluri ar parea in ordine, dar cand le citesti cam in acelasi timp, totul devine comedie.
Am cautat si eu pe net, ca devenisem curioasa: ce-i cu camera asta scumpa, daca ea exista cu adevarat si cam ce "preturi" dau cei din presa de afara pe ea. Pe blogul lui Perez Hilton se vehiculeaza suma de 200.000 de dolari, deci cam pe acolo. Pe "azcentral.com" se vorbeste de 240.000 de dolari. "inquisitr.com" vorbeste de 240.300 de dolari. Si exemplele pot continua la infinit, cu variatiuni pe aceeasi tema.
Pe mine nu ma mai distreaza stilul asta de presa.Cam asta am vrut sa spun. Pentru ca e clar ca, daca femeia asta a cheltuit niste bani pentru camera copilului ei nenascut (inca), atunci avem de-a face cu o singura suma.
Asta ar fi adevarul. Restul sunt minciuni. Pe care le citim noi zilnic, din amuzament, interes, curiozitate. Numai ca, la un moment dat, nu mai realizam ca citim numai minciuni, ne umplem cu minciuni. Si asta e cel mai grav lucru.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Jurnal neterminat - pledoarie împotriva avortului –

de Arsenie Boca

5 octombrie: Astăzi a început viaţa mea. Părinţii mei încă nu ştiu. Sunt mai mică decât un sâmburaş de măr, dar de acum sunt eu însămi, o fiinţă umană.
Şi, deşi sunt atât de puţin formată, e sigur că voi fi o fetiţă. Voi avea părul blond şi ochii albaştri şi ştiu că voi îndrăgi florile.

19 octombrie: Am mai crescut puţin, dar sunt încă prea mică şi nu pot face nimic. Mama face aproape totul pentru mine. Ceea ce este curios este faptul că ea încă nu ştie că mă poartă în pântecele ei şi că mă hrăneşte cu sângele ei.

23octombrie: A început să mi se formeze gura. Ia gândiţi-vă puţin! Peste un an am să râd. Mai târziu am să vorbesc. Cine poate susţine că nu sunt o adevărată persoană? Sunt cineva; aşa cum firimitura de pâine, oricât de mică ar fi, este totuşi pâine.

27octombrie: Inima mea a început să bată de la sine. De acum înainte, ea va bate mereu în tot cursul vieţii mele, fără să se oprească vreodată ca să se odihnească.
Şi apoi,după mulţi ani, va obosi, se va opri, şi eu voi muri. Dar, până atunci, eu sunt la începutul existenţei mele, nu la sfârşitul ei.

2 noiembrie: Cresc puţin în fiecare zi. Braţele şi picioarele mele prind să capete formă. Dar va trebui să mai aştept o bună bucată de vreme până ce picioruşele mele să mă poarte şi eu să pot alerga să mă arunc în braţele mamei mele şi până
ce braţele mele să-l poată îmbrăţişa pe tatăl meu.

12 noiembrie: Acum au început să se formeze minuscule degete la mâinile mele. E de mirare că sunt atât de mici şi totuşi ele vor fi minunate! Ele vor şti să mângâie un căţeluş, să arunce o minge, să culeagă o floare, să atingă o altă mână... Degetele mele...Poate că într-o zi vor cânta la vioară sau vor picta un tablou.

20 noiembrie: Astăzi, pentru prima oară, doctorul i-a spus mamei mele că eu sunt acolo, într-adevăr, plină de viaţă. Eşti fericită mamă?

25 noiembrie: Tatăl şi mama mea nici nu ştiu că sunt o fetiţă. Poate că ei aşteaptă
un băiat. Dar eu o să le fac o surpriză şi o să mă cheme Ecaterina, ca pe mama.

10 decembrie: Mi s-a format şi faţa. Sper că o să semăn cu mama.

13 decembrie: Am început chiar să văd, dar e încă întunecat totul în jurul meu. Încurând însă ochii mei se vor deschide la lumina soarelui, a florilor, a copilaşilor. N-am văzut încă nici marea, nici muntele, nici curcubeul. Oare cum vor fi în realitate? Şi tu, mamă, cum eşti în realitate?

24 decembrie: Mamă, aud cum îţi bate inima. Mă întreb dacă şi tu auzi inima mea cum bate aşa de încet: tap-tap, tap-tap. O să ai o fetiţă sănătoasă şi voinică, mamă, ai să vezi. Abia aştept să mă cuibăresc în braţele tale, să-ţi mângâi faţa, să te privesc în ochi. Şi tu mă aştepţi, cum te aştept şi eu, nu-i aşa?

28 decembrie: Mamă, mamă, de ce i-ai lăsat să pună capăt, vieţii mele? Am fi fost atât de fericite împreună! ...

A te smeri sau a te mindruta? Aceasta-i intrebarea zilei

  Astazi o sa va prezint demonstratia faptului ca d-l Mindruta e un parerolog chiaun cu capul. Habar n-are de nimic, iar confuzia permanenta...