Semnul 18- Ana lui Manu se deszidește

Oarecum gata de atac. 

Așa se simțea, deși nu avea nici cea mai vagă idee ce ar trebui să atace. Important nu i se părea completiva indirectă, ci doar completiva de mod, din toată fraza atât de categorică a gândului său:

„Mă simt gata să atac pe …” și aici urmau puncte de suspensie. 

„Interesant acest gând al meu”, își spuse în continuarea gândului inițial. 

„Clar este faptul că sunt gata să atac. Dar pe cine? As putea să completez pe linia punctată, cu tot ce îmi vine în cap, poate aflu. Aș putea să atac pe: 

1. Doamna care îmi face curat în cameră; 

2. Chelnerul care ne servește micul dejun și prânzul; 

3. Femeia aceea corpolentă, cu un costum de baie cu muuuuulte volănașe, pe care o văd în fiecare zi la plajă; 

4. Scaunul de pe balconul micuței mele camere de hotel; 

5. Inima mea.” 

Aici, chiar după aceste cuvinte, se opri câteva secunde. Fu surprinsă de ceea ce tocmai aflase și încerca să asimileze mesajul. 

„O.K. Am gândit fără să mă autocenzurez, cum adesea fac, ceea ce înseamnă că toate aceste gânduri au un sâmbure de adevăr. Acum, abia acum, vine timpul analizei pentru a putea să înțeleg sensul acestor gânduri. 

Să încep, cum e și firesc, cu numărul 1. Sunt gata s-o atac pe doamna care îmi face curat în cameră, pentru că… ce? Îmi trebuie un motiv. Aaa, știu, pentru că mai mult îmi umblă printre lucruri, în loc să-și facă treaba. Camera mea arată mai dezordonată când mă întorc de la plajă, decât atunci când plec la plajă. 

Bine. 

Punctul 2. Sunt gata să-l atac pe chelnerul care ne servește micul dejun și prânzul, pentru că… este neîngrijit și lucrează neigienic. Pare că îi curge nasul mereu, are unghii murdare, păr slinos și nu știe să vorbească cu clienții din restaurantul hotelului în care lucrează. Chiar, pe ce criterii l-or fi angajat? O fi soțul cameristei care nu face curățenie în camere, cine știe.” 

Ana zâmbi când își imagină cuplul cameristă- chelner. Ea hoață, el șleampăt, Bonnie și Clyde, ce mai! 

„Punctul 3. Sunt gata s-o atac pe femeia aceea corpolentă, cu un costum de baie cu muuuuulte volănașe, pentru că îmi strică bucuria de a face plajă. De fapt, ne-o strică tuturor. E atât de gălăgioasă! Vorbește mereu răstit și dacă nu țipă toată ziua la săracul de bărbatu-su, vorbește atât de tare la telefon, că toată lumea devine nervoasă în jurul ei. Am aflat cu toții atâtea amănunte despre viața acestei femei, încât pare că o cunoaștem cu toții, ca și cum ar fi una dintre acele rude enervante, pe care toată lumea o ocolește. 

Punctul 4. Sunt gata să atac scaunul de pe balconul camerei mele. Adică, chiar scaunul pe care stau acum și privesc apusul de soare. Și valurile mării. Scaunul pe care stau și gândesc aceste gânduri. De ce aș vrea să atac acest scaun, din moment ce el nu-mi oferă decât confort? 

Poate că…, poate pentru că tocmai prin acest confort am început să am aceste gânduri. Credeam că sunt o persoană asumată, în sensul că mi-am asumat întregul meu fel de a fi. Și mi-am asumat felul de a fi, pentru că am crezut că mă cunosc. 

 

Ce fel de om sunt? Un om care trăiește fără a-și pune prea multe întrebări. Întrebările pot aduce claritate, dar te pot împinge și în prăpastie. Odată ce începi să-ți pui întrebări, e ca și cum te pui singur la zid, în fața plutonului de execuție. 

Poc-poc-poc. Ai pus întrebarea greșită, ai murit. 

Sunt unii oameni fericiți, norocoși, care-și pun întrebări și înfloresc, care prind aaaaripi. Eu am acceptat demult că nu fac parte din acea categorie de oameni norocoși, așa că am refuzat să-mi pun întrebări. Mă refer la acele întrebări despre sine, despre ce e bine și ce e rău. Nu mă refer la întrebări despre vreme, sau despre prețuri, sau despre politică. 

Poți să întrebi pe cineva Ce faci? Nu riști aproape nici un pericol. Dar, ar trebui să fii sigur pe tine, dacă ai ține morțiș să-ți adresezi întrebarea Ce fac? Atunci începi să calci pe nisipuri mișcătoare. 

De fapt, întrebările nu sunt primejdioase, în sine. Primejdioase sunt abia răspunsurile care încep să apară în urma întrebărilor. Acesta-i mecanismul: întrebare- răspuns- întrebare- întrebare- răspuns- răspuns- răspuns- întrebare și tot așa. 

Când te îndrăgostești, nu e bine să-ți pui întrebări. Spui mulțumesc vieții și trăiești ceea ce îți este dat, cu bune și cu rele. Când ai aproape 30 de ani și îți întâlnești dragostea cea mare, dragostea pentru care te-ai pregătit sufletește, pe care ai așteptat-o ani de zile, dragostea aceea ca în filme sau ca în marile romane de dragoste. Iubire fierbinte, intensă, răscolitoare, obsedantă, epuizantă. Cu atât mai epuizantă, cu cât crezi că e o iubire de o vară. Că o să-l iubesc pe acest bărbat vibrant, aproape tânăr, aproape cărunt, că o să-l iubesc cum vreau, fără inhibiții, total, o să-l iubesc cu pasiune totală timp de două săptămâni, atât cât am plătit pentru vacanța mea la mare, vacanța în care am împlinit 30 de ani. Când și eu eram încă tânără, un pic căruntă, când și eu eram vibrantă ca săgeata dintr-un arc, gata să fie trasă în aer, gata să fie lansată spre infinit. Acea frumoasă vacanță de vară, acea frumoasă poveste de dragoste. În care m-am zvârcolit nopțile, în același pat în care dorm acum. Căci mobilierul pare vechi și neschimbat de vreo 20 de ani. În această cameră l-am iubit pe bărbatul vieții mele, acum 19 ani. În acest balcon am stat îmbrățișați. Tăcuți și îmbrățișați, noapte după noapte, ascultând valurile mării. Ascultându-ne inimile. Manuel nu mi-a făcut nici o promisiune. Eu nu i-am cerut nimic. Abia dacă ne-am aflat numele. Abia dacă ne-am atins trupurile. Abia dacă ne-am ascultat inimile. În rest, nu conta nimic. Conta doar dragostea, nisipul și marea. Iubita mea, îmi spunea Manu. Și eu credeam că sunt atât iubită, cât și a lui. În ultima seară împreună, mi-ai dăruit acest inel de aur galben, cu această piatră verde. Superb smarald, ți-am spus și ți-am mulțumit. Fată verde, cu ochii pădure, așa mi-ai zis. Mi-a plăcut. M-am simțit specială. Au fost cam singurele cuvinte pe care le-am spus. Ne-am despărțit a doua zi. Tu ai plecat primul. Am fost sigură că nu o să te mai văd. Niciodată. Mi-am reluat viața, firesc, fără drame sau păreri de rău. 

Când m-am întors la școală, la liceul la care predam deja de vreo trei ani, ne-a fost prezentat noul director. Erai tu. Manu cel vibrant, Manu aproape tânăr, Manu aproape cărunt. Am țipat și m-am mirat că nimeni nu m-a privit cu stupoare. De fapt, nu mă auzise nimeni. Fiindcă țipasem în mine. Subconștientul meu se grăbise să-mi dea un semn. Fată dragă, încuie-te în tine. Vorbește, iubește, țipă, urăște, doar în tine. E mai bine așa. 

Am aflat repede de ce instinctul mi-a spus să nu îți sar în brațe. Erai însurat. Iubitul meu de-o vară, iubirea vieții mele era însurat și proaspăt tătic. Am aflat acest mic amănunt, repede, de la colegii mei profesori. Ne-ai strâns tuturor mâinile și ne-ai spus că vrei să te înțelegi bine cu toți. 

Când ai ajuns în fața mea, mi-ai întins, formal și străin, mâna. Mi-ai strâns-o ușor. Ai remarcat ce inel superb am. Mulțumesc, am spus, îl iubesc foarte mult, are valoare sentimentală. Atunci mi-am hotărât soarta. Am hotărât să trăiesc în funcție de tine și de dorințele tale. Fără să-ți pun întrebări, fără să pun întrebări destinului. Am trăit, în continuare, această dragoste fără întrebări, fără de cuvinte. Te-am lăsat să-mi decizi viața. Să fac Crăciunul pe 26 sau 27 decembrie, pentru că pe 25, tu trebuia să fii acasă, cu soția și cu copilul tău. Să plecăm în excursii de două sau trei zile, cu trenuri separate, în camere de hotel separate. Te-am iubit clandestin. Încă te iubesc. Am îmbătrânit împreună, la bine și la greu, într-o viață paralelă cu viețile noastre oficiale. 

Nu mi-a păsat că cei de la școală îmi spuneau, pe la spate, că sunt fată bătrână. Nu mi-a păsat că elevii mei, cei mai golani dintre ei, și-au pus în cap să mă cucerească. Nu mi-a păsat că n-ai încercat, măcar o singură dată în toți acești ani, să pui capăt acelor pariuri de prost gust. Nu mi-a păsat că iubeai o altă femeie, în patul tău matrimonial. Nu mi-ai promis nimic, nu ți-am cerut nimic. Ne-am iubit, și atât. 

Dar, acum un an și jumătate, când un elev de la a XI-a B a făcut o glumă deplasată pe Facebook, au început să răsară primele întrebări, primele de ce-uri. M-am simțit rușinată, nu pentru prostiile scrise de acel tânăr, ci pentru că eram singură. 

Singură. 

Când l-am scos la tablă pe acel băiat, Andrei Pâncotă, îi țin minte bine numele, toți colegii lui au crezut că o să mă răzbun. Și eu am crezut asta. Până în clipa în care a început să vorbească. 

Acest copil de 17 ani, a avut curajul să își recunoască greșeala. Mi-a spus că sunt o Doamnă cu D mare. În engleză mi-a spus: „You are a Lady with capital L”. Și mi-a mai spus că o să mă admire mereu. Și mi-a cerut iertare. La timpul Prezent al Inimii sale, un timp pe care l-a inventat atunci, pe loc.

A fost sămânța aruncată în inima mea. Care a încolțit. Și a dat roade. Stau acum, în acest scaun, în balconul camerei în care ne-am iubit în urmă cu 19 ani, și încep să-mi pun întrebări. 

Și abia acum vine punctul 5: Sunt gata s-o atac pe inima mea. Da. Am trăit și am iubit în ascuns. Am fost, timp de 19 ani, Ana lui Manu. Acum, la aproape 50 de ani, vreau să fiu Ana mea. Să trăiesc pentru mine. Să fiu, într-adevăr, o Doamnă cu D mare.

It's time to live and to be free. Am trăit dragostea până la capăt. Ajunge.” 

Își scoase inelul splendid de aur galben, cu piatră de smarald, îl sărută și-l aruncă înspre marea zgomotoasă. Se auzi clinchetul inelului căzut pe asfaltul din fața hotelului. 

„Poate voi face o cameristă fericită”, se gândi, continuând să asculte marea, cu ochii larg deschiși.