joi, 3 septembrie 2015

Aylan e liber, in sfarsit!

sursa: Twitter

sursa: Twitter

Aylan Kurdi.
3 ani.
Inecat.
Apele i-au adus trupul neinsufletit, undeva, pe o plaja din Turcia. N-o sa-l mai planga decat tatal sau, Abdullah, singurul ramas in viata.
Mama, Rehan, si fratele mai mare, Galip, au murit si ei.
Inecati.
In timp ce fugeau de razboiul din tara lor, Siria.
Aylan pare ca s-a impiedicat si a cazut cu fata in nisip, nu?
Pare ca o sa se ridice si o sa alerge plangand in bratele mamei, nu?
Aylan are, pardon, avea trei ani si o viata inainte. N-o mai are. Mama n-o sa-l mai stranga in brate. Jocurile copilariei s-au oprit. Cine e de vina?
Aylan a trait trei ani pe acest pamant. Impreuna cu Galip, fratele sau. A venit si a plecat. Noi, cei ramasi pe aici, ce facem?
Ceee faceeeem?
Postam in continuare Citate din "clasici" de Facebook, in viata? CE FACEM? Dam share? Dam Like? Ce facem oamenilor? Cati Aylani nestiuti, neputinciosi, imposibil sa se apere singuri sunt pe acest pamant? Ce facem cu Aylanii astia, ca nu sunt idei, nu sunt trenduri, nu sunt proiecte.... Sunt copii, mame, frati, tati, unchi, vecini, oameni... Sunt oameni. Nu mai merge cu "Je suis Charlie". Nu mai merge cu sloganuri. Ce credeti ca e de facut?
Acolo unde a plecat Aylan e bine, sunt sigura. De asta abia sunt sigura.
Dar noi, cei ramasi aici, ce facem?

A te smeri sau a te mindruta? Aceasta-i intrebarea zilei

  Astazi o sa va prezint demonstratia faptului ca d-l Mindruta e un parerolog chiaun cu capul. Habar n-are de nimic, iar confuzia permanenta...