Semnul 22- #stânga #dreapta

  

Dinu se opri în mijlocul Bucureștiului. Se propti cu mâinile în șale, ridică privirea spre cer și privi soarele. Ca un țăran în mijlocul câmpului, fără de ceas sau măcar un radio portabil, care se uită la soare să-l întrebe cât o fi ceasul: 

„E trecut de doi'șpici. Nevasta o fi încă pe drum și mie mi-i foami.” 

Doar că Dinu nu era interesat de timp. El voia doar să privească soarele. Era mijlocul lui noiembrie și era pentru prima dată când monotonia cenușie a zilelor fusese luminată de soare, apărut de după nori, întreg și galben. 

Dinu respiră adânc și expiră cu putere, de trei ori. Cu ochii mijiți, părea că vrea să-și aducă aminte ceva ce uitase, dar era extrem de important. Dădu a lehamite din mâna stângă, iar cu dreapta salută soarele. 

„Bă Sorică, ești un barosan, barosane ce ești tu. Nemuritor și fierbinte. Un barosan șmecher: te uiți la noi, de mii și mii de ani, cum ne fâțâim și noi pe-aicea, pe mâna asta de pământ. Mai cu dramolete, mai cu crime, mai cu trădări, mai cu comedii, mai cu povești de amor, uite așa te bine-dispunem noi, omuleții ăștia. Între timp, tu devii tot mai nemuritor și mai fierbinte, iar noi ajungem fosile, țărână în țărână.” 

Dinu privi în dreapta sa, unde se afla Muzeul Antipa și spuse ca pentru el: 

„Uite, unii mai norocoși ajung obiecte de studiu prin muzee. Alții ajung praf, pământ, și-atât.” 

Bărbatul își aprinse o țigară și contemplă Piața Victoriei. Câțiva protestatari, nu mai mulți de zece-douăzeci, agitau nervoși câteva pancarde și un drapel, dar nimeni nu părea să-i bage în seamă. 

Viața curgea, cu bune și cu rele, pe lângă ei și doar protestatarii învolburați #rezist(au). 

Dinu îi privi zâmbind, puțin ironic, mai mult compătimitor, în timp ce-și fuma țigara. 

„Băieții și fetele, oamenii ăștia, au distrus ideea de manifestație. Și-au găsit jucărie și acum nu se mai îndură s-o lase din mână. Și-au pus haștagul acela în față și au impresia că au descoperit roata. 

Băi copii, habar n-aveți ce înseamnă un miting adevărat! Păi, o revoltă spontană, o revoltă a poporului, a oamenilor nemulțumiți, așa cum susțineți voi că sunteți, e o revoltă la care lumea vine de bună-voie. Nu are nevoie de tag-uri sau share-uri sau followeri sau likeuri. 

Oamenii ies singuri din case, atunci când le ajunge cuțitul la os. Omul care manifestează contra unui dictator are sânge în albul ochilor, îi ies flăcări din priviri și răcnește cu sunete scoase tocmai din burtă. Omul care iese în stradă pentru o idee în care crede, nu are timp de fluturat telefoane cu blițul în aer, nu se gândește să-i înjure pe alții, care gândesc diferit de el. 

Omul care iese în stradă, fiindcă nu mai știe cum altfel să-și rezolve problema, are spatele acoperit de alți oameni care au ieșit în stradă pentru aceeași idee, ca și el. 

O revoltă care se transformă, pe nesimțite, în miting controlat, nu se știe de cine, își pierde credibilitatea. 

Oamenii revoltați își strigă necazurile sau, cel mult, le scriu pe foi, în grabă, cu litere îngroșate. Oamenii revoltați nu au timp de lozinci cu sloganuri, nu au timp de designuri recognoscibile, de strigături ironice, că omului cu adevărat supărat nu-i arde s-o ardă intelectual-ironic; el este doar furios. 

Oamenii revoltați nu-și pun haștag în frunte. 

Băi, terche-berchea, cum să veniți voi cinș'pe bezmetici și să spuneți că manifestați pentru mine, în numele meu? Păi, dacă vreau să lupt, eu lupt pentru mine și singur, băi haștagiștilor de ocazie. Habar n-aveți ce înseamnă să luptați pentru o cauză reală. Ați reușit să distrugeți doar ideea de manifestație, că de distrus real n-ați reușit să distrugeți nici un penal. 

Și cum să defilați voi sub sloganul #rezist? 

Viața e mișcare, e în mișcare, e definiția mișcării. Totul se schimbă, totul se transformă. Până și piatra e în mișcare, chiar dacă stă, că în ființa ei de piatră există vibrații, iar vibrațiile vibrează, deci se mișcă. 

Băi, haștagiștilor care vă vreți revoluționari, care vă visați formatori de opinii și deschizători de noi drumuri, cum vreți voi să faceți revoluție, deci deranj, deci mișcare, când vă puneți #rezist, în față? 

Cum să vrei să fii ceva și să te declari total opusul a ceea ce vrei să fii? 

Credeți, vreodată, că ceea ce doriți voi se va îndeplini? Ha-ha-ha. Râd de voi și de înfumurarea voastră. 

Cum să țipi că vrei schimbare, dar te baricadezi sub rezistență? 

Vai de voi, când veți da cu nasul de nedreptăți, cu adevărat! Veți fugi la mămicuțele voastre, pe care le înjurați cu toții acum, și vă veți ascunde sub fustele lor. Veți fi #beliți.” 

Dinu își termină țigara, o stinse și o aruncă la coș. Își ridică gulerul gecii și își frecă palmele. Căci, deși soarele era sus pe cer, era un frig tăios, de noiembrie. Bărbatul bine-făcut, de 35-40 de ani, zâmbi cu toată gura. Căci gândurile care-i apăreau, neștiute și nevăzute, vibrând doar în mintea lui, i se citeau ușor pe tot chipul. 

„Încotro, Dinule? Ia zi, finuțule: hotărăște-te, unde vrei să mergi în seara asta? Mergi în Drumul Taberei, la Gabriela, sau în Berceni, la Ancuța?” 

O luă pe jos, pe bulevardul Lascăr Catargiu, îndreptându-se spre Romană. Pe drum, încercă să-și dea seama încotro vrea s-o apuce în stânga sau în dreapta. 

„Uite, nici nu m-am gândit, până acum: Găbița e de dreapta, iar Ancuța de stânga. Când merg la Găbița, vorbim despre #rezist, iar cu Ancuța îi înjur pe cei de la #rezist.” 

Dinu, fire boemă, îți trăia viața fără stres. Îi plăcea să „facă discuții”, așa îi plăcea lui să spună despre convorbirile pe care le avea cu oamenii din jurul lui. Existau oameni care îi incitau imaginația. 

Găbița, de exemplu, era de dreapta, ura PSD-ul, l-ar fi strâns de gât pe Dragnea cu propriile mâini, dacă ar fi putut. Era, însă, destul de obtuză atât în gândire, cât și în exprimare. Prelua o idee din zbor și, dacă se simțea confortabil cu ea, o dezvolta admirabil. Nu putea, însă, să facă ea legăturile, să ironizeze fin, să fie sprințară în exprimare. 

Ancuța, în schimb, deși socialistă din convingere, avea vervă, uneori chiar era și spontană și făcea paradă, când era bine-dispusă, de finețuri lingvistice. Curios era faptul că Ancuța era fată de doctori. A fost crescută cu bonă și a studiat la școli particulare. Dar, după bacalaureat, a plecat de acasă, s-a angajat, s-a mutat cu chirie, împreună cu o prietenă, și a intrat la facultate, la cursuri fără frecvență. 

Găbița e fiica unor oameni de rând, maică-sa era vânzătoare, taică-su maistru militar. A crescut în lipsuri materiale, abia a intrat la facultate. A luat bursă mereu și asta i-a dat încredere în sine. Lucrează la un ONG cu activități în domeniul social, dar s-a implicat atât de tare în mișcarea #rezist, încât ar fi în stare să-și renege părinții, dacă ar ști că votează cu PSD. 

Tot ce implică politici de stânga îi repugnă, iar idealul ei în această viață ar fi să triumfe capitalismul, și încă acela sălbatec, peste tot în lume. 

Ancuța crede în rolul major al statului în societate și visează la o planetă în care oamenii să fie egali, dar doar din punct de vedere material, iar acest neo-socialism să garanteze dreptul la informație și la exprimare al individului. 

Găbița, în schimb, deși liberală în concepție, nu crede în dreptul la liberă exprimare. Ea crede că libertatea nu e un drept. E o recompensă doar pentru unii indivizi, pentru cei aleși, plebea trebuie să se lase condusă de către cei inteligenți și puternici. 

Dinu se bucura de iubirea celor două femei, separat firește, deși cele două știau una de alta. Mai mult decât amorul fizic, pe bărbat îl excita diferența uimitoare dintre cele două. Corpul și mintea îi zbârniau când se gândea la ele. 

Și totuși, în acea seară rece de noiembrie, Dinu se hotărî brusc că nu vrea să meargă nici în stânga, nici în dreapta. Văzuse o reclamă pentru o pastă de dinți, cu o domnișoară care zâmbea cu toți dinții până la urechi, și își aduse aminte de colegul său de redacție, Adam. 

„Interesant băiat! Interesant specimen uman”, își spuse în gând. 

Colegul lui trecuse printr-un mare hop: omorâse un om pe trecerea de pietoni, într-un accident de mașină, foarte straniu. 

„Cei doi s-au izbit unul de altul, de fapt. Dacă Adam n-ar fi condus mașina, și-ar fi spus unul altuia Pardon și și-ar fi continuat viețile. Dar, ce să-i faci… Nu te poți pune cu destinul.” 

Dinu se hotărî că e mai înțelept să meargă acasă la el; avea de gând să mai scrie câteva pagini la noul său roman. 

Traversă în grabă intersecția de la Romană. Pe trecerea de pietoni se izbi violent de o femeie, la fel de grăbită ca și el. Ținându-se de umăr, în locul în care s-au lovit, Dinu și femeia grăbită se priviră pentru o clipă, enervați și plini de reproșuri. "Pardon", își spuseră, continuându-și drumul. 

Ajuns pe trotuar, Dinu se hotărî să alerge pe zebră, înapoi, după femeia care-l privise în ochi, cu câteva secunde în urmă. 

„Acesta-i destinul! Nu te poți pune cu el”, își spuse emoționat, chiar înainte de a o atinge, cu blândețe, pe femeia cu priviri pline de reproș.

Semnul 30- emotiCons

  

Fumase aproape 10 ani, dar nu se gândise vreodată că era, cee ce se numește, „dependentă”. Se lăsase de țigări simplu și fără drame, la fel cum se apucase. Nu fuma din plăcere, ci pentru că, uneori, nu știa ce să facă, cum să-și gestioneze timpul liber, adică cinci minute, în care putea să-și ia o pauză de la orice. Fuma pentru că evita să se gândească foarte profund la toate lucrurile la care trebuia să se gândească, da, cu o anumită profunzime. 

După ce s-a lăsat de fumat, a simțit nevoia de o altă „dependență”. 

A descoperit Facebookul. 

Și-a făcut cont chiar din primii ani, pentru că era încântată de faptul că putea să mai afle noutăți despre vechi colegi de școală generală sau de liceu. Isabela era încântată de această invenție. Evita să-și facă foarte mulți prieteni și nici nu dădea like-uri sau comentarii. Îi plăcea doar să afle că X este bine, că Y are o slujbă nouă, că Z s-a însurat, că T s-a mutat în Australia sau U a făcut copii. 

Încetul cu încetul, Facebookul a început să se transforme într-o dependență, nespus de plăcută. Dimineața își bea cafeaua, nu cu o țigară, ci cu Facebook. Îi era de ajuns să vadă o poză cu pisici sau cu flori, postată de cineva din lista ei de prieteni, ca să-și dea seama ce simte prietenul sau prietena ei. Un like dat de cineva cunoscut unei postări oarecare, îi contura o imagine mai clară decât o oră de conversație, cu acea cunoștință. 

În timp, Facebook s-a dezvoltat atât de mult, încât Isabelei i se părea că dacă nu ai cont la această platformă on-line, nu existai. 

Simțea că modul de comunicare se schimbă în ceva cu totul nou. 

Învățase în facultate de comunicarea verbală și de cea non-verbală. Iată, apăruse și comunicarea virtuală. Era tot mai pasionată de puterea pe care acest nou instrument le-o oferea oamenilor. În timp, lumea a început să se exprime din ce în ce mai liber, mai dezinhibat. 

Începuseră să apară comentariile răutăcioase, ba chiar unele de-a dreptul sinistre. Isabela realiza că existau oameni care-și făceau conturi false, doar pentru a-și putea vărsa, fără teamă de repercursiuni, frustrările și geloziile. Poate că în viața de zi cu zi, acei hateri (cum erau numiți în mediul virtual) erau oameni civilizați, iubitori de frumos, pacifiști. Dar, pe Internet, sub puterea anonimatului, se transformau în fiare, care aruncau cu cuvinte urâte, care dădeau lecții de conduită, deși nimeni nu le cerea părerea, care făceau gălăgie. 

Voiau, pur și simplu, să însemne ceva. Să fie observați. 

Isabela reușise ca, în timp, să nu se mai lase influențată de insultele de nedescris și de injuriile aruncate pe net. Se întrista adesea, gândindu-se cât de singuri și de neiubiți trebuie să se simtă acei oameni, chiar dacă erau conturi false. Acele mesaje injurioase erau scrise de cineva, acel cineva exista, deci răutatea și ura existau, chiar dacă emițătorul lor nu avea un nume real. Isabela învățase să privească, să primească aceste mesaje, într-un mod detașat, așa cum un doctor ar fi privit puroiul dintr-o bubă supurândă. Sau febra. Sau o rană sângerândă. 

Isabela nu judeca acești oameni și nici puroiul din mesajele lor, așa cum nici doctorii nu judecau puroiul din bubele pacienților. 

Uneori lua câte o pauză de câteva zile sau de câteva săptămâni de la Facebook și încerca să se concentreze doar pe viața reală: soț, fiică, serviciu, casă, rude, prieteni, vacanțe, politică, școala copilului, etc. Se gândea, însă, că și viața virtuală e tot o viață reală, deși mult mai subtilă, și că vrea să vadă cum evoluează această viață. Începuse să se implice și ea în această viață, în sensul că dădea like-uri la comentariile, postările sau video-urile care-i plăceau și, uneori, chiar mai posta și comentarii. Când primea like-uri la comentariile sale, era sincer uimită, că există oameni care apreciază ceea ce gândea ea. 

Începuse să simtă amprenta energetică a fiecarei persoane, de dincolo de poza de profil. 

Simțea dacă un like e dat din inimă sau din obligație. Știa preferințele tuturor prietenilor din lista ei. Știa cine ascultă muzică populară și dădea like lui Poptămaș sau cine apreciază spiritualitatea fake a lui Osho. Cine e implicat în problemele sociale sau în cele politice. Cine preferă tradiționalul și cine modernismul. Putea să-și facă o părere despre o persoană, doar privindu-i datele de profil, fie că avea o poză sau nu (chiar lipsa unei fotografii personale spunea multe despre acea persoană).

Toată planeta părea conectată la Facebook, care devenise o platformă online ce palpita de energie vie. În ziua în care fiică-sa, Ioana, își declarase dragostea în mod public, pe Facebook, Isabela a știut că acest mediu virtual de socializare era integrat pe de-a-ntregul în funcționarea firească a omului contemporan și modern. Ioana își declarase dragostea pentru Andrei, băiatul pe care-l iubea, și lumea a aplaudat nu din palme, ci din like-uri și inimioare. 

Isabela era încântată și de această nouă formă de comunicare, cea a emoticoanelor. 

Fiind o femeie mai degrabă timidă, a găsit în aceste emoticoane, analogul grafic al emoțiilor. Așa cum like-urile erau analogul grafic al gândurilor/cuvintelor. 

Fețele acelea galbene, zâmbitoare sau bosumflate, iritate sau ironice, râzând cu lacrimi sau spumegând de furie, acele cerculețe galbene au schimbat, pentru totdeauna, comunicarea. Pentru că dacă la o postare comentai „Serios”, mesajul era unul, dar dacă scriai „Serios” și adăugai trei emoticoane care râd cu lacrimi, mesajul era cu totul altul, poate chiar opus celui inițial. 

Isabela începuse, fără să-și dea seama, să folosească multe fețe zâmbitoare, în comentariile ei. Ba chiar și inimioare. În viața reală, nu-și arăta sentimentele foarte ușor, iar de zâmbit nu prea reușea, deși își propusese de multe ori să nu mai fie atât de serioasă. Realiză că, deși poate era oarecum acră, la exterior, mesajele pe care le transmitea spre lume erau vesele, pentru că mereu simțea nevoia să pună fețe zâmbitoare. 

Aproape că nici nu folosise fețe supărate sau furioase, vreodată. Fără să conștientizeze chiar de la început, Isabela făcea un fel de terapie cu sine însăși, o terapie prin care se elibera de timiditatea și teama de ridicol, frici care ridicaseră bariere emoționale, de care nici măcar nu-și dăduse seama. 

A fost uimită când, privindu-se odată într-o vitrină, și-a văzut zâmbetul larg, pe față. Nu era inițiat de ceva exterior. El era acolo, pe chip, pentru că sufletul ei se hotărâse să iasă și afară. 

Emoticoanele o ajutaseră să-și exprime emoțiile. Fără teamă. 😀❤😀

Semnul 2- Actual Heart Tense (Timpul Prezent al Inimii)

 

Ora începuse de vreo zece minute. Lenea plutea în aer, la fel ca particulele mici de praf, care dănțuiau un vals translucid în razele soarelui. Era cald, deși fereastra din fața clasei era deschisă. Perdeaua părea de plumb, nemișcată și solemnă. Din când în când, zvâcnea brusc și se umfla de câte ori vreo pală de vânt bătea răzleață. După care amorțea în aceeași nemișcare ostentativă. 

Mai erau doar vreo două săptămâni de școală și toți elevii clasei a XI-a B, simțeau acest lucru. Nu conta că era cald, nu conta că erau plictisiți sau obosiți după un an lung de școală, nu conta că încă trebuiau să mai dea teste la câteva materii. Nu conta că aproape toți ar fi vrut să fie oriunde în altă parte, mai puțin în acel loc. 

Tinerii erau fericiți. Venea vacanța de vară. 

Fețele le străluceau de încântare: veneau trei luni în care se vor putea trezi la ce oră vor dori. Trei luni în care nu se vor atinge de cărți, în care vor uita de note și, în general, vor face doar ce vor vrea ei. Trei luni în care timpul le va aparține. 

Cu toate că profesoara de engleză intrase în clasă de vreo zece minute, nimeni nu fusese scos, încă, la tablă. Elevii presimțeau spectacol și își mascau nerăbdarea prin poante sau ironii, la adresa profei de engleză. 

Căci miss English teacher era genul de profesoară de care era aproape imposibil să nu râzi. Avea 47 de ani și nu fusese niciodată măritată. Bârfele, care se perpetuau mai înflorate sau nu, din generație în generație, dădeau ca sigur faptul că profa de engleză nu avusese nici un bărbat, până la această frumoasă vârstă. 

Derbedeii de a XI-a sau a XII-a găseau acest lucru ca fiind de neadmis și, de multe ori, în conversațiile lor golănești, se ofereau să o rezolve pe Miss, pentru un zece, sau mai mulți în catalog, pentru glorie masculă sau, pur și simplu, din milă. Vorbeau și descriau în amănunt cum aveau să se întâmple lucrurile, care din ei să se sacrifice, cum o să devină Miss o Misses, doar printr-un sacrificiu suprem. Trăgeau la sorți care dintre ei să îndeplinească infama sarcină și, de obicei, paiul cel mai scurt era tras de „prostul clasei”, adică de cel mai puțin popular dintre băieți. De cel care nu era nici smardoi, nici printre cei mai buni la învățătură, nici sigur pe el, nici cool, nici golan. 

Era „prostul clasei”, cel de care toată lumea făcea caterincă, dar care avea un potențial de a fi acceptat de către populari. 

Era băiatul care aspira spre glorie și recunoaștere, care se voia idolul fetelor, dar care nici nu se ținuse de mână cu vreo fată. 

Era băiatul „bun la toate”, viitorul politician, jalnic în viața sa de adolescent, obișnuit să-și ia șuturi în fund, la propriu, de la boss-ii clasei, dar care dintr-un ciudat simț al imitației, dădea și el șuturi în fund, celor mai slabi decât el. 

Generație după generație, acest ritual era pus în scenă de două sau trei grupuri de adolescenți, dar niciodată nu a fost încununat de succes. De obicei, cei care erau însărcinați cu transformarea din Miss în Misses a profesoarei de engleză, erau atât de pămpălăi, încât habar n-aveau ce trebuie să facă. Atâta timp cât se vorbea de acest lucru în cercurile de băieți, totul părea o aventură, dar după ce primeau misiunea de masculi dezvirginatori, adolescenții se trezeau singuri, fără sprijin moral sau tactic, fără o idee despre ceea ce ar avea de făcut în etapa următoare. 

De obicei, nu se întâmpla nimic. Mulți dintre ei nici măcar nu încercau ceva în sensul misiunii primite. Deveneau rapid ținta gogomăniilor colegilor lor și dacă erau oarecum acceptați în grupurile elevilor populari după ce primeau misiunea, ei erau, până la terminarea liceului (și mult timp după) „proștii de serviciu”, de care toată lumea făcea mișto. 

S-a întâmplat ca, de câteva ori, să-și încerce norocul și câțiva bad boys. Ei au trecut chiar și la fapte: unii o sunau noaptea pe Miss (unii dintre ei tăceau și nu spuneau nimic, alții gâfâiau așa cum văzuseră ei în filme, alții îi vorbeau domnișoarei de engleză lucruri porcoase și imposibil de reprodus); alții o opreau pe holurile școlii și încercau să o seducă din priviri; unii îi aduceau flori la ore; alții o invitau de-a dreptul, în oraș. 

Există chiar și o legendă conform căreia un tip mai nebun de-a XII-a încercase ceva ieșit din limita legii și se întâmplase ceva destul de serios, ceva în care era implicată și poliția și o exmatriculare categorică. 

De fiecare dată, însă, domnișoara de engleză rămânea egală cu sine însăși. Anii treceau și ea devenea din ce în ce mai virgină, din ce în ce mai fată bătrână. 

Misiunea pe care băieții și-o transmiteau din generație în generație, era cunoscută de toată lumea. Profesorii știau de ea și și-o povesteau prin viu grai unuia altuia, în cancelarie. Elevii știau de ea; uneori era primul lucru pe care-l aflau în prima zi de liceu. Părinții știau de ea: unii se arătau oripilați de așa idee, alții o găseau haioasă. Toți o compătimeau oarecum pe profesoara de engleză, deși nimeni nu făcea nimic ca acest ritual să înceteze. 

Până și elevele o desconsiderau pe Miss English teacher, pe baza statutului ei matrimonial. Multe dintre ele îți începeau viața sexuală mai devreme sau în timpul liceului și asta le făcea să se simtă oarecum superioare profei de engleză, chiar dacă multe dintre aceste fete luau note mici la această materie. 

În acest an, misiunea de dezvirginare a fetei bătrâne îi revenise lui Andrei, un tip de 17 ani, din clasa a XI-a B. Clasa din povestea de față. Deși nimeni nu s-ar fi așteptat din partea lui, Andrei nu se mulțumise doar cu nominalizarea din partea băieților; el chiar spera la trofeul de mascul alpha, așa că trecuse la fapte. 

Și-a creat un cont fals pe Facebook, în care a făcut public un așa zis mesaj de denunțare a idilei dintre el și Miss de engleză. Cineva i-ar fi denunțat public pe cei doi, că au o aventură. Reușise să ticluiască o poveste încurcată de amor interzis, cu amănunte picante de budoar, cu aluzii și insinuări. 

Notele proaste pe care Andrei le avea la engleză deveniseră un atu în firul dramatic al acestei povești de amor. 

„Adicătelea”, spunea anonimul denunțului pe Facebook, „profa de engleză dinadis nui dă note bune lu Andrei, tocmai casă nu se deie de gol că au o aventură. Sunt foarte parșivi, uoameni bunii.” 

Anonima de pe Facebook devenise virală. 

Adunase mii de likeuri, sute de comentarii, dezbateri pe marginea indecenței profesorale. Profa de engleză a fost chemată la director, dar atitudinea ei neschimbată de dinaintea scandalului, a disculpat-o instantaneu. Micul scandal a fost repede dat uitării, pentru că, nu-i așa?, orice scandal durează trei zile. Nu s-a aflat niciodată cine a scris acel denunț pe Facebook. Dar printre popularii din liceu se aflase: era vorba chiar de Andrei, cel desemnat în acel an, de cucerirea redutei. 

Andrei însuși ticluise acea postare. Pierduse o noapte întreagă să o scrie. Se chinuise cumplit să scrie incorect gramatical! Pusese în această postare tot ceea ce nu credea că o să gândească vreodată. Amănunte mizerabile, descrieri nerușinate. Încercase, i-adevărat, să nu pronunțe numele real al profei sale de engleză, dar toată lumea știa despre cine era vorba. După ce a postat denunțul pe Facebook, s-a simțit puțin vinovat. Dar își dorea prea mult să fie privit cu respect de băieții tari din liceu, așa că sentimentul de vinovăție i-a trecut repede. 

A doua zi, universul lor apropiat vuia. Băieții tari din liceu s-au prins imediat că postarea era fake, dar au admirat ideea pe care o avusese Andrei, așa că acesta a fost primit în cercul lor restrâns de VIP-uri masculine. Totuși, cumva, fără un motiv anume, când totul părea că trecuse și toată lumea uitase incidentul cu idila expusă pe rețelele de socializare, cineva ciripise. La fel de anonim, Miss English teacher fusese informată că cel care scrisese fake-ul pe Facebook, era chiar inculpatul din „povestea de dragoste”, elevul Andrei Pâncotă, de la a XI-a B. 

Anonima despre anonimă fusese aflată și de cei dintr-a XI-a B. Elevii așteptau acum cu nerăbdare finalul poveștii. Se lăsa cu sânge sau nu? Va riposta Miss sau nu? Se făcuseră pariuri despre posibilele finaluri și acum așteptau cu toții, ca la teatru. 

Miss părea că nu se grăbește. Răsfoia tacticos filele catalogului. Părea că e nehotărâtă în ceea ce urmează să facă. Elevii, transpirați de căldură și de nerăbdare, priveau când la Miss, când la Andrei. Pariurile asupra posibilelor finaluri încă se țineau, așa că liniștea orei era presărată cu șușoteli și icnete de râs. 

Andrei stătea calm în bancă și se gândea la ce posibilități avea în acel moment. Oprobiul public (de care îi era cel mai frică) sau punerea batistei pe țambal. Notă de trecere (deși această variantă i se părea aproape imposibilă) sau corijența. Avea media 4 pe primul semestru și doi de patru în al doilea. Ca să scoată o medie de 6 pe acest semestru, să poată avea siguranța că îi încheie media 5, avea nevoie de un 10. Ceea ce, la fel, i se părea imposibil e realizat. 

Îi părea rău acum, că nu învățase cât de cât la această materie, mai ales că, în ultimele săptămâni cu asta se ocupase, și nu i se părea chiar atât de greu. Dacă ar fi învățat la engleză mai din timp, acum nu s-ar mai fi găsit în situația de corijență și ar fi trebuit doar să înfrunte oprobiul public. Dar vezi, așa crezuse el că poate să fie acceptat în cercul tipilor populari din liceu să nu învețe, să pară prost și să ia totul la mișto. 

Calmul lui Andrei părea că se topește ușor, lăsând loc neliniștii. Cel mai urât dintre toate lucrurile din lume, băiatul găsea că e atitudinea lipsită de asumare și exprimarea a lucrurilor așa cum sunt ele, a oamenilor „mari”. Îl enerva la culme ascunderea pe după deget a oamenilor. 

„Băi, dacă tu crezi că sunt un dobitoc, spune-mi-o în față, în pula mea”, se gândi băiatul. „Dar nu mă lua cu floricele și povețe. Uite, chiar și azi, în metrou, m-a enervat una. După ce că eram înghesuiți, ca sardelele în conservă, tipa asta, care nici nu era așa de bătrână, se tot strâmba că noi vorbeam tare și ne hlizeam. Da' ce pula mea, vrea să umblăm cu plasture pe gură? Ce m-a enervat idioata aia… Se uita la noi cu un sictir, zici că eram copiii străzii. Și, după ce că mi-a fost mie jenă de jena ei și le-am făcut la toți semn s-o lase mai moale, că poate, na, o durea capul sau ceva, nu se simțea bine, după ce că am tăcut cu toții, ce crezi? Tipa se uita la noi cu o scârbă și mai mare, de parcă eram ultimii retarzi. Păi, fă cucoană, dacă te deranjăm, de ce nu ne spui în față că te deranjăm și să tăcem naibii din gură. De ce nu spui ce gândești și ne lași pe noi să ghicim?” 

Andrei se indispuse și mai tare când rememoră incidentul din metrou. Așa că nehotărârea lui Miss începu să-l calce pe nervi. El se hotărâse să accepte orice. Știa că e vinovat. Nu avea de gând să nege nimic. Asta e, a căzut de prost și acum trebuia să plătească. 

- Pâncotă Andrei, la tablă! 

Vocea puțin timidă a lui Miss puse capăt șușotelilor. Liniștea era acum deplină, așa cum orice profesor doar visează să aibă parte la orele sale. 

Ajuns în fața clasei, Andrei își drese glasul. Încerca să-și mențină prestanța de tip cool, prestanță atât de greu câștigată. Profesoara de engleză, fără să se ridice de pe scaun, îl privi drept în ochi și îi ceru, simplu și scurt, să spună câte ceva despre el, în engleză, of course. 

- And I recommend to you, for a better qualification, of course, to use verbs at all the tenses learned throughout this school year. Liniștea era monumentală. 

- Of course, glumi Andrei, fără să se poată abține.

Miss îl privi și lui Andrei i se păru că nu era supărată. Nici măcar nervoasă. Poate că nici nu aflase de postarea falsă. Poate că nici nu știa că el o scrisese. Poate că mai avea o șansă. 

- And try to talk about yourself with writing talent, as I've heard you were very good at making up stories, weren't you? Of course you were. 

Clasa scoase un „ooo” prelung. Toată lumea înțelesese mesajul. Miss știa. Știa totul. Era 1-0 pentru Miss. 

Urma runda a doua. Nu conta, oricum, ce avea să mai facă Andrei. Profa câștigase. Fin, delicat, ca profesioniștii. 

Andrei însuși se simți învins. O recunoștea chiar și el. Cât sânge rece, ce ironie fină. A văzut tot. A văzut chiar și zâmbetul schițat la final. Nu știa ce ar fi putut spune. Poate să se ajute și el de umor. Poate avea o șansă. 

- I kind of appreciate people that can be smart enough to make a fine irony. That's Present Simple Tense. 

În momentul în care ar fi vrut să spună a doua propoziție, Andrei observă o strălucire verde pe degetul lui Miss. Realiză că e vorba de un inel cu o piatră de smarald și, pentru o secundă, se blocă. Își aminti de inelul cu smarald de pe degetul bunicii sale. Își aminti de bunica. Singura ființă din acest Univers care l-a iubit cu adevărat. Își aminti de cuvintele ei, pe care i le spunea în fiecare dimineață, când îl trezea să-l ducă la grădiniță: 

„Trezește-te, copil frumos și curajos! Începe o nouă zi în care ai timp să faci bine și să iubești. Fii bun și corect și să nu minți niciodată. Cere-ți iertare dacă ai greșit, spune mulțumesc și mergi mereu înainte!” 

„Mereu înainte”, se gândi Andrei. „Da, fie ce-o fi! Mereu înainte.” 

Își drese glasul și continuă. 

- If I hadn't been so so very stupid, I should've known that all lies that somenone make, come with a price. That's If Clause, type III. 

Clasa începu să șușotească. Cei care înțelegeau engleza, erau uimiți. Cei care nu înțelegeau engleza se rugau de ceilalți să le spună și lor ce zice prostu' din fața clasei. 

„Ce zice? Ce zice?” 

„Zice că nu trebuia să fie așa prost și că acum trebuie să plătească, pentru ce a făcut.” 

Miss privea în catalog. Părea că nici nu îl auzise pe elevul de lângă ea. 

- I thought I could be someone else, but now I've just realized that I don't know who I am. That's Indirect Speech and Present Simple Tense. 

„A recunoscut totul”; 

„Băi, ăsta a spus cu subiect și predicat că el a făcut-o”, se auzea printre colegii săi. 

Andrei trase aer în piept și continuă: 

- For the last two monts, I have been living in hell and I didn't know why. That's a Present Perfect Continuos Tense. I know now. That's a Present Simple Tense. While I was making up fake and shameless stories about you, you had to face us all. That's a Past Continuous Tense. 

All these years, you've been judged for the way you looked, but you've never judged us for the way we acted, That's Present Perfect Simple Tense. 

Andrei își drese glasul, din nou. 

- And that is more than we deserve. You are a Lady with capital L. And for that I'll always admire you. That's a promise. And a Future Simple Tense, by the way. 

Miss îl privi liniștită pe Andrei. Pe fața sa nu se putea citi nimic. 

- You have a perfect poker face, but it's O.K. I sincerely and honestly apologize to you, for all the things that I've done to you. And that's My Actual Heart Tense.  

Andrei respiră adânc. Terminase. De-acum, totul stătea în voința lui Miss. Colegii săi erau încântați. Simți în murmurul lor că apreciau ceea ce el tocmai făcuse. Simțea și el în bătăile inimii sale că făcuse bine ceea ce tocmai făcuse. 

Miss luă stiloul, îi scoase capacul și cu mâna pe care lucea verde piatra de smarald, scrise clar 10. Pentru prima dată după foarte mulți ani, Andrei era mândru de el. Nu fiindcă luase un 10, ci pentru că avusese curajul să facă ceea ce e corect și bun. 

Așa cum îl învățase bunica sa. 

- You've got a 10, Andrei Pâncotă. And let me tell you that you've just passed the exam from being just a regular man to being a noble man. With my regards, of course. 

Miss se ridică de pe scaun, își luă catalogul și, înainte să iasă din clasă, i se adresă din nou lui Andrei: 

- I really and with all my heart forgive you. You'll be a fine man. And that's a promise.

Semnul 25- În căutarea Sinelui necunoscut

Primiră cu toții niște cartonașe, pe care erau scrise câteva citate. 

Ghida lor (căci așa îi rugase pe toți consiliera lor de la acest curs, să îi spună simplu „Ghida”, „Ghida, ce bine rimează cu Chizdda, cu doi de „d” chiar, ca la Buddha”, își aminti Eva, zâmbind în sine, același sine despre care voia să învețe la acest curs. De atunci, evitase mereu să i se adreseze consilierei cu apelativul „Ghida”, de teamă să nu îi spună „Chizdda”, așa cum i se întâmplase cu un alt cuvânt, „conopidă”. O prietenă îi spusese că mereu spune „conopizdă” în loc de „conopidă” și, de atunci, Eva evita să mai pronunțe acest cuvânt, mai ales de când ceruse, la masă, într-o tabără de Creație și Inspirație, „o conopizdă gratinată la cuptor”, cu voce tare, atât de tare, încât au auzit-o toți cursanții, dar s-au prefăcut că nimic ieșit din comun nu se întâmplase. De atunci, Eva și-a jurat că nici măcar nu se va mai gândi la conopi(z)dă, de teamă să nu se facă de râs. Așa i s-a întâmplat și cu acest apelativ de „Ghidă”, pe care l-a asociat din prima secundă cu „Chizddă” și care-i răsuna în cap, ca un disc stricat: „Chizddă, Chizddă. Ghida mea-i o Chizddă” și care îi deturnase atenția de la tot ceea ce consiliera lor le explica atât de frumos, despre sine și Sine) le-a cerut să citească în gând citatele de pe cartonașe, să se lase ghidați („chizddați, adică”, își spuse Eva din nou, râzând în sinele său) și să își aleagă citatul care cred ei că le reprezintă cel mai bine Sinele. 

Sau sinele. 

Iar dacă nu se regăsesc în cele scrise pe cartonașe, să scrie ei ceva ce cred că înseamnă Sinele lor. 

Sau sinele. 

Ghida le spunea cu satisfacție „Sinele vostru”, făcea o pauză de efect, după care adăuga zâmbind „sau sinele”, dar nu spunea niciodată Sinele cu S mare sau sinele cu S mic. Le spusese că dacă vor fi atenți la Sinele lor, vor ști să facă diferența dintre Sine și sine. 

Eva era atât de confuză, încât uitase și de jocul de cuvinte „Ghida”- „Chizdda”. Privea cartonașul și încerca să pară că știe ce are de făcut. Deși se întreba ce naiba caută ea acolo și de ce nu e într-un bar, bând votcă, sau acasă, pe canapeaua ei, mâncând semințe, în timp ce urmărea o telenovelă turcească. 

„What the fuck? What the fuck? What the fuck?” Repetă în sine („sine cu s mic”, apucă să gândească, rânjind în Sine, cu S mare, desigur) de trei ori ”what the fuck?”, ca să își dea seama ce are de făcut. Se simțea ca un shit („cu S mare” își spuse și rânji iar), fiindcă Chizzda ei (și rânji și mai larg) o făcea să se simtă ca la școală. Iar ea ura să se simtă ca la școală. Adică, încolțită. Obligată să fie perfectă, căci doar perfectă putea să apară în ochii lumii. 

„Și când te gândești că am plătit 600 de lei, ca să vin la un curs pe care-l detest. Cred că sunt un pic masochistă și am venit aici, poate-poate Chizzda mea e sadică și mă satisface. Numai că nu-mi place. De ce simt oare nevoia să fac mereu lucruri cu care nu am nici o legătură?” 

Eva se hotărî să fie fată ascultătoare și se apucă să citească citatele de pe cartonaș: 

„1.” 

Citi cu gând tare și făcu o pauză, înainte de a continua, să fie sigură că e destul de atentă, să înțeleagă textele din prima, să nu le citescă din nou și din nou. 

„1. Cine se uită în afară, visează; cine se uită în interior, se trezește- C. G. Jung; 

2. Cea mai mare provocare este să fii tu însuți într-o lume care încearcă, în permanență, să te facă să fii altcineva- E. E. Cummings; 

3. Cele mai multe umbre din viața noastră sunt cauzate de faptul că stăm în propria noastră strălucire- Ralph Waldo Emerson; 

4. Comportă-te ca și cum ceea ce faci contează. Chiar contează!- William James; 

5. Sarcina ta nu este să cauți iubirea, ci doar să cauți și să găsești toate zidurile pe care le-ai construit împotriva ei- Rumi; 

6. Nu este niciodată prea târziu să fii cine ai fi putut fi- George Eliot; 

7. Prin iertarea de sine și a celorlalți, ne eliberăm de trecut, de regrete, de răni și de acuzații- Louise l. Hay” 

Eva spumega. Nu ridică privirea pentru că auzise că mai sunt iluminați de aceia care-ți pot citi gândurile, privindu-te în ochi. 

Era nervoasă fiindcă nu înțelesese nimic. Absolut nimic. 

Nici nu știa cine erau toți oamenii aceia, cei care dăduseră asemenea citate. Nu știa de la ce vine C. G. sau E. E. sau L. 

„Și cine mă-sa mai e și Rumi ăsta? O fi unul care o fi inventat jocul de remi, poate. Sunt în ceață. ce naiba să fac? Ce număr să aleg? Nu pot să aleg unul la întâmplare și gata. Sigur o să mă pună să îmi explic alegerea și atunci o să mă fac de căcat. 

Căcat mare și maro, ca o proastă ce sunt. 

Nu înțeleg nimic din toate cursurile astea de dezvoltare personală, la care mă tot duc, ca o idioată ce sunt. De unde își găsesc oamenii ăștia numele astea ciudate, gen „Calea vieții”, „Comunicare și Cuminecare”, „Ești perfect așa cum ești”, „Magia e în tine”… 

Păi, dacă sunt perfectă așa cum sunt eu, chiar în secunda asta, de ce trebuie să plătesc o groază de bani, să vă aud pe voi cum îmi spuneți că trebuie să învăț, să caut, să respir, să fiu prezentă, să fiu zen, să citesc cărți cu nume și mai ciudate decât cursurile voastre și care mă fac să mă simt și mai proastă decât mă faceți voi să mă simt? 

De ce nu înțeleg nimic din ceea ce vorbiți, deși vorbiți românește? 

Ce e aia dezvoltare personală? 

Ce e sinele? 

Ce e Sinele? 

Ce înseamnă să fiu prezentă? 

Ce înseamnă să iert? 

Ce înseamnă suflet? 

De ce nu-mi explicați măcar ce e sufletul și unde mama mă-sii se găsește el în corpul meu? 

Există, cu adevărat, sau e doar o noțiune, ceva abstract, ca tot ceea ce vorbiți voi la cursurile astea? 

N-am auzit pe nimeni să spună „mi-e rău de la suflet” sau „am răcit la suflet” sau „mi s-a umflat sufletul, cred că am mâncat prea mult”. Există sufletul sau e doar o formă poetică pentru inimă?

Fuck you, nu înțeleg nimic!” 

Eva clocotea de nervi. Îi ura pe toți. Pe toți oamenii din jurul ei, care păreau în transă și aveau pe chipuri o siguranță evidentă, siguranță provenită din ceea ce gândeau sau simțeau, 

„siguranță provenită din Sine, din sine și din suflet, naiba să vă ia de iluminați, că nu vă mai ajunge nimeni la nas”, gândi Eva. 

Cel mai mult o enerva chestia asta cu iertarea. 

„Să-i iertăm pe ceilalți și să ne iertăm și pe noi. Ce bulshit! Așa cum l-a iertat prietena mea pe cel care i-a omorât iubitul, pe trecerea de pietoni. Vreo doi ani a umblat ca un zombi printre noi, de ziceam că sigur ajunge la nebuni și, deodată, a înviat! Biata Maria! Eu nu pot s-o înțeleg. Cică a primit un semn de la un copac, de la frunzele lui verzi, mai bine spus. 

Auzi la ea! Semne. Copaci. 

Și, ca să fie totul ca în filme, s-a îndrăgostit de un tip de care s-a ciocnit pe trecerea de pietoni. Iar tipul e coleg cu cel care i-a omorât fostul iubit. O nebunie! Cum să accepți așa ceva? 

Cum să crezi că șoferul nu băuse alcool, ci doar zeamă de la castraveți murați? Cum să te întâlnești cu cel care l-a omorât pe fostul iubit și să-l ierți? Și să mai susții că simți că ai reînviat? 

I-am spus și în față „Mario, cred că ești nebună de legat, dar te prefaci că ești normală, ca să nu te bage ăștia pe sedative sau în cămașa de forță.” Biata fată! Mai și bravează. Îmi spune că, de data asta, va trăi fiecare secundă din povestea ei de dragoste, fără să o disece. Îl va iubi pe Dinu cu sufletul, nu doar cu mintea. Alta care e numai cu sufletul pe buze!” 

Eva își rodea unghiile, înciudată că nu înțelegea nimic, nici măcar din ceea ce vorbeau colegii ei cursanți. 

Ghida lor îi asculta cu atenție („e prezentă”, chicoti, Eva) și le punea întrebări, care să-i ajute să se exprime și mai clar. Eva se gândise să fure și ea o idee, de la unul, de la altul și să-și facă un speech șmecher, despre Sinele sau sinele ei perfect, ce mai conta că e cu S mare sau s mic, perfect să fie. 

Partea proastă era că nu înțelegea nimic. Mima de atâta timp o viață perfectă, încât nu știa, nu mai știa care e viața ei adevărată. 

Ghida arătă cu mâna spre ea. 

- Eva, da? Te rugăm să ne spui care din citatele de pe cartonaș reprezintă cel mai bine Sinele tău. 

Sau sinele. 

Eva se ridică în picioare. Se mai uită o dată pe cartonaș și spuse cu voce tare. 

- Nici un citat. Niciu un fucking citat, adăugă în minte, cu gând încet. 

- Atunci, ai scris tu unul? 

- Nu, spuse tare. No fucking no, repetă în gând. 

- O idee, poate? 

- Nici măcar o jumătate de idee, răspunse zâmbind. sinele nu e pregătit să-i permită Sinelui să se exprime. 

Ghida zâmbi și ea. 

- Și care sine, din enunțul tău, e cu S mare, și care cu s mic? 

- Sinele meu crede că trebuie să vă întrebați Sinele, sunt oarecum identici, nu-i așa?  

Semnul 12- Credea în dragoste. (Acuma nu mai)

 

Nu mai ştia când s-a întâmplat, n-ar fi putut să pună mâna pe o bucăţică de timp şi să spună „da, îmi amintesc, era aşa de frumos afară… era ziua aceea de marţi pe care n-am s-o uit niciodată, când ţi-am auzit vocea pentru ultima dată…” 

Au fost momente când credea că acela a fost începutul sfârşitului şi asta doar din cauză că ziua aceea de aprilie a fost ultima în care l-a văzut. O ajuta să-şi poată povesti cronologic, iar şi iar, momentul în care a încetat să mai fie ea, momentul în care a început dedublarea şi, mai apoi, reconstruirea unui altui eu. 

Seara, înainte de culcare, după ce-şi termina toate treburile, după ce se spăla pe dinţi şi se băga în patul rece, fără să citească nimic, pentru că nici o altă povestire nu i-ar mai fi putut ostoi suferinţa, fără să deschidă televizorul, pentru că nici măcar divertismentul acela facil nu-i mai putea amorţi durerea, seara începea să-şi povestească aceeaşi poveste. Aceeaşi şi mereu alta, povestea dragostei ei, numai de ea ştiută, numai de ea trăită. 

„Unde-am rămas azi?” 

Aşa vorbea ea cea nouă cu ea cea veche, Maria cea nouă întotdeauna o lua de sus pe Maria cea veche, ca şi cum „vezi dacă ai fost proastă, ţi-a trebuit iubire, acuma trebuie să vin eu să lipesc cioburile, ştiam eu că aşa avea să se termine, nu vrei să asculţi de nimeni, te-ai aruncat cu capul înainte, credeai că până la tine n-a mai iubit nimeni, că numai tu ştiai ce-i aia iubire… Acuma suferă, prostia se plăteşte…” 

Maria cea veche nu spunea nimic, o lăsa pe cea nouă s-o boscorodească oricât şi oricând simţea nevoia. Într-un mod cu totul intim şi inexplicabil, îşi dădea seama că acea nouă femeie din ea, acea Marie fără sentimente, cam cinică, cam clevetitoare şi atât de cu picioarele pe pământ, era salvarea Mariei cea veche, cea distrusă, cea bolnavă de dragoste, cea fără de credinţă. Maria cea veche se lăsa în braţele puternice ale Mariei cea nouă, nu din logică, ci din nepăsare. Ce i s-ar mai fi putut întâmpla? Trăia în durere, respira în durere, o altă catastrofă n-ar fi făcut altceva decât să-i distragă atenţia de la suferinţele ei. 

Ghemuită între cerşafurile ei albe care, chiar şi după atâtea spălări mai păstrau în cutele lor mirosul bărbatului iubit, Maria îşi începea întotdeauna povestea plângând. Lacrimile ţâşneau singure, nechemate, nedorite, veneau întotdeauna înaintea cuvintelor, fără să ceară voie nimănui, se rostogoleau pe obrajii tinerei golite de sentimente, udând pletele şi perna, palmele şi inima. 

„Când o să pot să mă bucur iarăşi de verdele copacilor?” 

Nu ştia nici ea de ce, dar îi intrase în cap că durerea o să dispară atunci când sufletul ei o să tresare în faţa frunzelor verzi ale copacilor. 

”Azi suntem în 25 septembrie, anul trecut pe vremea aceasta Matei mă ţinea în braţe”, spuse încet, în şoaptă, ca să fie sigură că nu o aude nimeni. 

Aşa vorbea Maria despre iubirea ei, doar în şoaptă sau în gând. Se temea să nu o audă cineva, să nu creadă că a înnebunit. Era geloasă pe orice femeie ar fi putut să-l placă pe Matei, doar şi din povestirile ei. 

Nu mai credea în dragoste, dar nici nu voia să renunţe la trecutul ei. La dragostea ei, „când eram atât de specială, când simţeam că ating talpa lui Dumnezeu şi că acesta îmi zâmbeşte cu îngăduinţă. Am trăit un vis, am trăit un vis, am trăit un vis…” Şi iar începea să plângă. 

„Mai ţii minte Maria ce simţeai când te lua Matei în braţe?” 

„Da”, îşi răspundea singură, ştergându-şi lacrimile sărate. 

„Inima-mi plutea şi nu-mi mai era frică de moarte în braţele lui.” 

Şi-apoi Maria cea nouă începea să-I pună întrebări Mariei cea veche, aşa cum o mamă îşi întreabă rabdătoare copilul dacă s-a spălat pe ochi, dacă s-a spălat pe dinţi, dacă şi-a luat sendvişul la pachet, dacă a luat note bune, dacă a fost cuminte şi tot aşa mai departe, până ce copilul începea să înţeleagă de unul singur ce era bun pentru el şi ce nu. 

„Toţi cei din jur îmi spun că lucrurile se întâmplă dintr-un anume motiv, că tot răul are un gram, o sămânţă de bine în el, dar eu nu reuşesc să-mi dau seama cui foloseşte suferinţa mea. Timpul trece şi eu nu reuşesc să trăiesc din nou, să iau viaţa de la capăt. Cum să fie bună suferinţa, când eu văd că devin din ce în ce mai cinică, că inima mea se face ca piatra, că nu mă mai mişcă durerea sau bucuria celor de lângă mine, că nu-mi mai pasă dacă sunt bună sau rea şi că nici de existenţa lui Dumnezeu nu mai sunt atât de sigură… La ce bun să iubeşti, când iubirea poate dispărea ca şi cum n-ar fi fost şi tu rămâi rupt în bucăţele mici? Tu pricepi?” 

„Nu, dar poate că nici nu trebuie să ne explicăm totul. Aşa ai fost mereu: ai vrut totul. Nu te-ai mulţumit cu o dragoste ca în poveşti, ai vrut să ţi-o explici, să o întorci pe toate părţile şi s-o cântăreşti. La ce-ţi foloseşte acum? Doare mai puţin că ai gândit dragostea?” 

„Acum ştiu că dragostea se trăieşte. Acum ştiu. Dar e prea târziu.” 

„Poate… cine ştie.” 

Maria se certa singură. În fiecare seară, când se băga în pat plângea şi adormea certându-se singură, pe mai multe voci imaginare, luptându-se cu toate fiinţele din ea, care se năşteau şi mureau în funcţie de gânduri şi neputinţe. Toată lumea avea ceva de reproşat, toată lumea avea ceva de cerut, toate acele euri personale, deşi străine, îşi cereau dragostea înapoi şi Maria le lăsa uneori, obosită, să se certe între ele. Când în fine adormea, gândurile se transformau lent în visuri. 

Tânăra visa mereu acelaşi şi acelaşi vis. Ea intra într-un magazin de lângă blocul în care locuia în viaţa reală (un magazin „cu de toate”) şi, chiar înainte de a intra printre uşile glisante, îi apărea în faţă Matei, mereu în aceeaşi secundă a visului, mereu în aceeaşi respiraţie, mereu în aceeași poziţie şi îmbrăcat la fel. 

După câteva nopţi, când deja ştia visul pe de rost, Maria şi-a dat seama că doar Matei era acelaşi, ea purta mereu altceva, uneori o fustă şi-o bluză, alteori, jeansii cu tricoul verde, a fost un vis în care a apărut şi goală, fără ca acest lucru să fi schimbat starea de calm a visului, fiorii erotici ai unei femei calde şi îndrăgostite n-au putut să seducă bărbatul din visul ei. Maria cunoştea de-acum bine momentul în care apărea Matei, în vis. Încerca să-şi impună ce să-i spună înainte de a adormi, dar odată ce începea să plutească în visele ei obosite, nu mai putea să facă nimic. Doar să-l privească plină de dragoste pe acel bărbat care apărea prin uşile glisante drept în faţa ei, privind-o în ochi, senin, cu pace şi dragoste. Maria îşi simţea sufletul uşor, deşi ar fi avut o mie de întrebări. Gura ei, în visul ei, refuza însă să vorbească. Matei o privea un timp, o mângâia uşor pe obraz şi trecea mai departe, iar ea nu putea să se întoarcă după el, nu putea să-l strige, stătea acolo, aşteptând să i se termine visul, pentru că, adormită în visul ei de fiecare seară, ea ştia atât de bine că trebuia să se trezească şi să meargă la serviciu, ştia că visează, ştia că Matei nu mai e. 

Dimineaţa se trezea, se spăla pe dinţi şi pe faţă, se pieptăna fără să se privească în oglindă, se îmbrăca cu primele haine pe care le vedea când deschidea dulapul şi pleca la muncă. Aici mima un interes strict faţă de tot ceea ce discutau colegii săi, răspundea dacă era întrebată, râdea dacă se spunea vreo glumă la care râdeau mai mult de trei oameni, îşi făcea treaba la timp şi corect, ba chiar şi-a dat seama, speriată, că flirtase instinctiv cu un coleg, pe hol, la o cafea. 

Îşi ascundea sufletul cu grijă. 

Se dedubla în societate şi îşi trăia viaţa adevărată în visul ei de fiecare seară, când, deşi dormea, se simţea mai vie ca oricând. 

Mângâierea lui Matei din vis, îi dădea puterea să deschidă ochii în fiecare dimineaţă. Privirea lui îi rămânea în suflet şi astfel putea să respire, să mănânce, să ia tramvaiul 41 şi să râdă la glumele colegilor, în fiecare zi. 

Se surprinse într-o după-amiază că nu-şi mai amintea ce număr purta Matei la pantofi. Zâmbi. Nu i se păru atât de important. 

Apoi îi luă puţin mai mult să-şi aducă aminte cum o chema pe mama iubitului său: 

„Adelina, ba nu, Adina. Nu, nu, nu, Angelina.” 

Nu i se păru atât de grav. 

Pentru că, deşi unele amănunte despre Matei se pierdeau ca prin neant, durerea era la fel de puternică. Sufletul îi era la fel de sfâşiat, de speriat şi de şocat ca în acea marţi de aprilie, când o voce neutră de femeie a anunţat-o prin telefon că un bărbat, în jur de 30 de ani, fusese adus la Spitalul de Urgenţă. 

„În buletin e trecut numele Matei Cargiu. Îl cunoaşteţi?” 

„Da, da, e…”, a bâguit speriată. 

Voia să-i spună că e tatăl copiilor ei, nenăscuți încă, că va fi tatăl copiilor ei. Dar nu mai reuşea să scoată nici un sunet. 

„Ar fi bine să veniţi la spital. A fost un accident destul de grav, nu vreau să vă mint.” 

Zilele următoare au fost cumplite. Nici nu prea mai ţine minte mare lucru din ele. Îşi aducea aminte de trupul iubitului ei, de nerecunoscut, murise înainte de a ajunge la spital. Mâna lui ieşea de sub cerşaful care-i acoperea trupul lipsit de viaţă, plin de răni şi de sânge. 

Mâna era curată, însă, încă albă, puţin caldă, aproape vie. 

Îl călcase un şofer beat pe trecerea de pietoni. L-au scos de sub maşină, aproape mort. Mi-a povestit un brancardier mai târziu că Matei avea în mână nişte flori…lalele, parcă. 

”Săracul băiat, atât de tânăr. Îi cheamă Dumnezeu la el, numai el o şti de ce…” 

„Ia uite domnule ce poet”, îşi spusese Maria în gând, încă sub stare de şoc. „Ştie el mai bine cine are nevoie de iubitul meu. Şi florile? Unde-or fi florile?” 

După ce l-au înmormântat, Maria a vizitat-o de câteva ori pe mama lui Matei, dar durerea era şi mai mare ori de câte ori o vedea pe femeia aceea care avea surâsul iubitului ei. 

S-a retras instinctiv din calea a tot ceea ce-i amintea de dragostea ei. Singură, cu toate eurile din ea, durerea devenea oarecum suportabilă. Nu mai credea în dragoste. Ştia acest lucru cu siguranţă. Dar nu excludea viaţa. 

***

„Oau, ce-am îmbătrânit”, îşi spuse în timp ce se pieptăna, într-una dintre zile. 

Fără să vrea îşi ridicase privirea deasupra chiuvetei de la baie şi văzu clar o tânără tristă, cu privirea pierdută într-un strigăt de durere şi cearcăne portocalii-violete. Maria se privi o vreme şi ochii păreau să prindă viaţă din nou. Instinctiv, luă un corector de cearcăne, îl plimbă cu siguranţă pe sub ochi, se privi din nou şi, după ce se pieptănă cu atenţie, îşi aşeză cu grijă o şuviţă rebelă. 

„Da, acum parcă e mai bine. O să-mi fac o programare la coafor. Cred că e timpul să arăt ca un om viu, nu ca unul împăiat.” 

Ieşi din baie şi, înainte să închidă uşa, observă surpinsă cât de verzi erau frunzele copacului din faţa gemulețului, de deasupra căzii. 

 

Semnul 4- Dincolo de zâmbet, durerea

 

Era aproape sigur că iubita îl înșeală. Cu toate că îi cunoștea programul și că știa unde se află în orice minut al zilei, Alin era aproape sigur că logodnica lui a călcat pe bec. Era din ce în ce mai încredințat că e un jalnic încornorat. Se simțea atât de nedreptățit, atât de abătut, atât de înciudat, încât nu mai avea nici poftă de mâncare. 

Ideea că ar putea fi înșelat îi încolțise în minte în urmă cu vreo trei săptămâni, dar simțea că evenimentul avusese loc mult mai în urmă, să tot fie vreo două-trei luni. Acum, dacă el s-ar destănui cuiva, să zicem celui mai bun prieten, sau maică-sii, sau oricui l-ar fi ascultat, dacă ar fi povestit câte ceva despre bănuiala lui, că e înșelat adică, și acea persoană l-ar fi întrebat ce dovezi are, ei bine, Alin n-ar fi știut ce să răspundă. 

Nu avea absolut nici o dovadă. 

Nici una. 

Deși, da, o urmărise pe iubita lui, în urmă cu vreo trei zile. A mers pe urmele ei, a urmărit-o de când a ieșit din casă, dimineața, și până a intrat înapoi, seara. 

A mers cu metroul. Iubita lui n-a vorbit cu nimeni, nici măcar nu a salutat pe cineva. A stat cuminte pe un scaun și a coborât liniștită, la stația la care trebuia să coboare. S-a îndreptat spre locul său de muncă. Pe drum s-a întâlnit cu câteva colege și au intrat, toate, în clădirea unde au birourile. Cât timp a stat la muncă, Alin a sunat-o de câteva ori. Vocea ei părea neschimbată; i-a spus că are multe probleme de rezolvat, acte de verificat, că abia așteaptă să ajungă acasă, să-i facă o plăcintă cu brânză, așa cum îi place lui. La ora patru, după- masa, Iustina a ieșit din clădirea în care lucra și s-a îndreptat direct spre metrou. Era însoțită de o colegă, pe care și el o cunoștea. 

Pe scurt, că nici măcar nu mai voia să se gândească la ziua aceea, atât de vinovat se simțea, logodnica lui a ajuns acasă exact când trebuia să ajungă. 

El s-a mai plimbat prin parcul din apropierea casei vreo jumătate de oră. Când a intrat în casă, iubita i-a sărit în brațe și mirosul plăcut al plăcintei cu brânză de la cuptor, l-a învăluit, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva a luat-o razna. 

Pentru că, nu numai că nu avea nici o dovadă că ar fi fost înșelat, dar nu avea nici măcar un motiv să creadă acest lucru. Un motiv cât de mic. O căutătură altfel, o grimasă, un refuz din partea ei. Nimic. Nimic din comportamentul ei nu îi susținea suspiciunea că este înșelat. În relația cu el, iubita lui era aceeași. 

Simțea din partea femeii lui o dragoste curată, definitivă. Ba chiar, dacă stătea să se gândească mai bine, iubita lui îl iubea mai mult ca oricând. Se cunoșteau de trei ani, locuiau împreună de aproape doi și urmau să se căsătorească în toamna următorului an. Plănuiseră totul. 

Își aleseseră restaurantul, vorbiseră cu preotul de la o biserică aflată nu prea departe de casa lor, hotărâseră pe cine să invite, câte rude din partea lui, câte din partea ei, vorbiseră, în mare, cu colegii de la serviciu, își aleseseră nașii demult, vorbiseră despre meniu, iubita lui deja îți căuta rochia de mireasă, aveau totul plănuit și pus la punct. Știau și ce muzică vor asculta la nunta lor. Știau și ce culoare vor avea fețele de masă și ce mărturii le vor oferi invitaților. Își aleseseră și piesa lor, piesa pe care vor dansa doar ei doi, la începutul petrecerii. Aveau totul pregătit. 

Dar, de când gândul că fusese înșelat se înfipse în mintea lui, Alin începuse să se gândească tot mai des că poate ar fi mai bine, pentru amândoi, să anuleze nunta. Voia, însă, să fie sigur. Voia o certitudine. Că femeia aceasta, care părea iremediabil îndrăgostită de el, că femeia aceasta, da, îl înșeală. 

Îi căutase și în telefon. Îi cunoștea toate parolele. Intrase și pe contul ei de Facebook, îi citise convorbirile din Messenger, dar nu găsise decât schimburi de mesaje cu diferite cunoștințe sau prietene, mesaje de genul „Te pupicesc”, „Ce-ai mai făcut?”, „Ai cumva să-mi trimiți și mie rețeta aia formidabilă, pentru musacaua pe care am mâncat-o când am fost la voi, de Sfântul Nicolae?”, „Ai mai fost pe la ai tăi?” și tot așa. Plus multe, multe emoticoane din alea zâmbărețe cu sau fără dinți, ironice sau nedumerite, cu lacrimi sau inimi roșii, mov, verzi sau cu o fetiță care face o reverență. Nimic compromițător. Deși a citi tot. Mesaje formale sau stupide, mesaje actuale sau vechi de un an. Nu a găsit nimic. 

Își urmărea iubita când urmărea liniștită un film, la televizor, sau când mânca lângă el, la masă, și încerca să ghicească la cine se gândește chiar în acele momente. Era gelos pe gândurile ei și ajunsese să creadă că poate are un iubit imaginar sau ceva de genul acesta. Și cum să lupte el cu așa ceva? Cum? 

I-adevărat! Iubita lui nu îi dăduse nici un motiv de îndoială. Un motiv real. Palpabil. Pentru că era aceeași fată de care se îndrăgostise. Râdea cu aceeași poftă la glumele lui. Îl săruta cu aceeași căldură când el venea acasă obosit, seara, de la serviciu. Aveau aceleași planuri, aceleași dorințe. Ea spăla baia sau aragazul cu aceeași dedicare. Îi călca cămășile cu aceeași atenție încordată. Noaptea, în pat, i se cuibărea în brațe, cu aceeași încredere totală. Îi mulțumea cu aceeași sinceritate, când el meșterea ceva prin casă. Îi spunea, privindu-l în ochi, „Te iubesc”, cu aceeași pasiune totală. Nimic nu se schimbase. 

În aparență. 

Căci, în realitate, Iustina era o cu totul altă femeie. O altă femeie. Nu-l mai cicălea. Nu se mai supăra pe el, din cele mai mici prostioare, ba chiar nici când îi găsea șosetele purtate și aruncate care încotro prin toată casa, lucru care înainte, pur și simplu, o scotea din minți. Le culegea de pe jos și doar îi arăta obrazul, în glumă. Nu mai critica, nu mai bârfea. Nu se mai plângea de călătoriile cu metroul sau cu RATB-ul. Și, deși înainte ura aglomerația din metrou, acum spunea că și înghesuiala aia avea farmecul ei. Că poți să cunoști mai bine oamenii în condiții de stres. 

Iustina era genul de femeie care avea un ascuțit simț al dreptății. Tot timpul lua partea celor nedreptățiți. Pentru ea lumea exista în alb sau în negru. Înainte, însă. Acum, Iustina era genul de femeie care credea că nu totdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi. Că poate există motive sau cauze, pe care noi nu le vedem, dar care pot determina pe cineva să acționeze într-o manieră nedreaptă. 

Iustina fusese o femeie dintr-o bucată, corectă, puțin clevetitoare (dar ce femeie nu e?), cochetă, serioasă. Acum era o femeie, așa… misterioasă într-un fel, nu știai de unde s-o apuci, părea că plutește, părea că nu prea o mai interesează, de exemplu, cum și cu ce se îmbracă. 

Înainte purta doar ținute de birou, bluzițe, fuste sau pantaloni cambrați pe coapse, taioare sau sacouri, pantofi cu tocuri cui. Acum părea adepta jeansilor clasici și a tricourilor albe. Și, lucru ciudat, nu mai suporta pantofii cu toc cui. Purta doar pantofi cu talpă plată sau cu un toc foarte mic. Cică îl călcase foarte rău pe un bărbat, în metrou, când mergea spre muncă. Se simțea foarte vinovată și nu mai voia să meargă pe tocuri, o vreme. 

Dar ceea ce-l scotea, cu adevărat, din minți, era zâmbetul. Iustina zâmbea aproape permanent. Zâmbea când îi spunea „Bună-dimineața”, zâmbea când se plimbau prin parc, zâmbea când își făceau cumpărăturile la supermaket, zâmbea când îi povestea cum fusese ziua ei, la birou, zâmbea și când bea un pahar cu apă sau cu bere. O privea noaptea, căci Alin începuse să nu mai poată dormi din cauza gândurilor negre, o privea cât de ușor dormea, respirând regulat și cu un zâmbet discret pe buze. Alin ajunsese să nu mai suporte acel zâmbet sincer, pentru că nu știa cine îl provocase. 

De ce zâmbea iubita lui, mereu? Ce bărbat reușise să îi facă femeia fericită? Cine, ce îi făcuse? Ce se întâmplase? Pentru că el nu reușise așa ceva. El nu reușise să aducă în trei ani de relație, acest zâmbet minunat pe chipul femeii de care era atât de îndrăgostit. La toate acestea și la multe altele, se gândea Alin, în timp ce mergea împreună cu Iustina, la cununia civilă a celui mai bun prieten al său. Mergeau cu taxiul de vreo douăzeci de minute, deja, și, deși o ținea pe Iustina de mână, simțea că această femeie frumoasă, îmbrăcată elegant, mirosind frumos a parfum scump, această femeie ce-și ținea picioarele strâns lipite de ale lui, această femeie atât de iubită, devenea din ce în ce mai străină de el. 

Pentru că se simțea un ratat. Mai mult decât un încornorat, se simțea un ratat. Căci orice ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, nu a fost el cel care să o transforme atât de minunat pe această femeie. Se simțea rușinat că nu avea încredere în ea, se simțea rușinat că o urmărise, că îi umblase în telefon, se simțea rușinat că nu era el motivul zâmbetului său. Îi părea rău că o ironiza „Mona Lisa”, mai ales că ea nici măcar nu se supăra, ba chiar îi mulțumea că îi spune așa. 

Îi părea rău că începuse să vadă partea întunecată din orice lucru, pe când ea nu vedea decât lumină în orice, până și în lucrurile cele mai urâte.

Când taxiul a oprit, Alin a mai rămas zece secunde să-l plătească pe șofer. Iustina s-a grăbit să coboare și, pentru că prin stânga circulau mașini, a trecut prin fața iubitului său, să coboare pe trotuar. În trecere, din cauza spațiului strâmt, Iustina l-a călcat pe Alin, din greșeală, cu tocul său cui de la pantoful piciorului drept, pe laba piciorului. Alin a icnit scurt, dar când a ieșit din taxi și a văzut-o pe logodnica lui palidă, cu mâinile adunate la gură și cu lacrimi în ochi, aproape că i-a venit să râdă. 

- Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Iustina privea siderată urma tocului său cui, pe pantoful nou-nouț al iubitului său. 

- Ți-am spus că nu mai vreau să port pantofi cu toc cui! De ce ai insistat? De ce? Uite, am făcut-o din nou! Îmi pare așa de rău! 

Cuvintele și regretul sincer al femeii iubite, îl emoționară atât de tare pe Alin, încât îi păru rău că nu-și reprimase icnetul de durere. Văzând-o însă pe Iustina atât de supărată, avu un moment de deja-vu. Își aminti, într-o fracțiune de secundă, de ziua aceea, de acum două-trei luni, când Iustina îl sunase imediat ce ajunsese la serviciu și îi povestise emoționată cum aproape că îi strivise degetul de la picior unui tip, în metrou, și că omul nici măcar nu o atenționase că îi înfipsese tocul cui în deget. Îi povestise cât de urât gândise despre acel bărbat și cât de gentil se dovedise el a fi. Cum o enervase teribil că zâmbea ca un prost, căci numai proștii zâmbesc permanent, credea ea, și cum omul, deși suferea din cauza ei, continua să zâmbească. Cum i s-a părut că i-a citit toate gândurile sale urâte și nedrepte și, cu toate acestea, i-a zâmbit în continuare. Iustina îi mai povestise și că această întâmplare o tulburase foarte tare. Acum, își aminti. Își aminti totul. 

Cât de orb fusese! 

Iustina nu îl înșelase! Iustina fusese tratată cu bunătate sinceră, când ea se comportase urât și asta a șocat-o. Bunătatea acelui necunoscut o schimbase pe această femeie, atât de iubită de el, o schimbase și o transformase, în cea mai bună variantă a ei. Și, indirect, îl transformase și pe el. În ceea ce era în acea secundă. 

Își întinse brațele, o cuprinse blând pe logodnica sa în brațe și, privind-o în ochi, îi spuse rar: 

- Să nu-ți pară rău, iubita mea! Te iubesc. Îmi plac tocurile tale, îmi placi tu, îmi place zâmbetul tău. Vreau să fii soția mea, pentru totdeauna. Te zâmbesc și te voi zâmbi mereu! 

Iustina se relaxă și îi așeză nodul la cravată. 

- Ce frumos! Ca în filme, iubitule, ca în filme, glumi oftând. 

Alin își pupă iubita, fericit. Buze pe buze, zâmbet pe zâmbet.

Semnul 28- Pios, Anastasia gândea

 

Totul i se părea din ce în ce mai greșit. Direcția spre care se îndrepta lumea era nefirească. Vedea totul așa de clar, încât nu înțelegea cum de toți oamenii din jurul ei erau atât de relaxați, cu tot ceea ce se întâmplă. Pe măsură ce timpul trecea, lumea se întorcea cu fundul în sus, ca într-o clepsidră: viața curgea inevitabil, dar într-un mod ciudat, invers. 

Părea că undeva, ascuns bine de toți și de toate, stătea un scenarist/ regizor care n-avea altceva de făcut, decât să schimbe vechile noțiuni pe care le folosea omenirea dintotdeauna, cu unele noi și complet inadecvate sau inutile. 

De exemplu, dacă acest scenarist/ regizor ar vrea, ar putea să schimbe cuvântul cu care numim cerul. Ar putea să-i spună „menuet”. 

Și apoi, oamenii ar fi obligați să folosească acest cuvânt, în orice enunț legat de cer. 

„Precum în Menuet, așa și pe Pământ” 

sau 

„De câte ori privea menuetul, băiatul simțea că poate să zboare.” 

Anastasia mergea cu imaginația mai departe și se gândea îngrozită că, în numele (exagerat) al unei corectitudini politice fără logică și sens, acest scenarist/ regizor ar putea să hotărască exprimări absurde, în domeniile cele mai intime. 

Ar putea să decidă, de exemplu, că rugăciunea Tatăl Nostru ar trebui modificată, astfel încât să nu lezeze nici o minoritate sau pe cei de altă religie sau pe cei care nu cred în Dumnezeu, deloc. Astfel, ar fi fost obligați să se roage cam așa: 

„Tatăl Nostru, doar al creștinilor și al celor care cred în Iisus Cristos și în Sfânta Treime, cel carele ești în ceruri (sau în Menueturi, dacă scenarist/ regizorul ar fi decis deja că Cer=Menuet), Sfințească-se numele Tău (deși nimeni nu a demonstrat științific cum te cheamă), vie Împărăția Ta (sau orice formă de guvernare ai ales Tu în Ceruri/Menueturi), facă-se Voia Ta (atâta timp cât nu încalcă drepturile omului, fie el creștin sau nu, sau drepturile stabilite prin Declarația de la Geneva), precum în Cer (Menuet), așa și pe Pământ (dar în comunitățile creștine și cu respectarea drepturilor pomenite anterior). 

Pâinea noastră cea de toate zilele (în special cea integrală, cea neagră/de culoare, cea de secară și fără conservanți) dă-ne-o nouă astăzi (dar doar până la orele 17:00) și ne iartă nouă (creștinilor) greșelile noastre (în conformitate cu codurile penale și civile specifice fiecărei comunități creștine, după o judecată corectă și respectând principiul prezumției de nevinovăție) precum și noi iertăm greșiților noștri (respectând cele mai sus menționate). 

Și nu ne duce pe noi (creștinii) în ispită (cu excepția ispitelor care ne ajută în dezvoltarea noastră personală), ci ne izbăvește de cel rău (pe noi, creștinii). 

Că a Ta este Împărăția (sau orice formă de guvernare aleasă de Tine), Puterea și Slava (pe care ți-o oferim noi, creștinii). 

În numele Tatălui (creștinilor), al Fiului (Fiul Tatălui creștinilor) și al Sfantului Duh (orice cred creștinii că e acest Duh) Amin.” 

Pe Anastasia o treceau fiori de groază când se gândea la această posibilitate de existență și, deși părea oarecum comic, dar mai ales utopic, ea simțea că așa ceva ar putea exista în realitate, dacă scenarist/ regizorul ascuns, cel care făcea experimente cu oamenii, din umbră, ar avea o putere și mai mare decât o avea în prezent. 

Toate acestea, Anastasia nu le punea în cuvinte. Le păstra la nivel de gânduri, pentru că nu găsise încă pe nimeni cu care să simtă că ar putea vorbi despre așa ceva. Credea din toată inima ei în Dumnezeu, dar nu era o creștină ortodoxă practicantă. Bisericile și tot ceea ce auzise despre preoți, că sunt șpăgari, că sunt interesați numai de bani, că vor să manipuleze oamenii slabi, care nu sunt obișnuiți să gândească pentru ei înșiși și câte și mai câte, toate poveștile vehiculate din plin în presa românească de după Revoluție, o determinaseră să stea departe de biserica ortodoxă. 

Când s-a umplut, însă, paharul neputinței și al amărăciunii, Anastasia a intrat într-o biserică, pentru prima oară, din proprie voință. A fost atât de uimită, de bulversată, de ceea ce a trăit în acea jumătate de oră în care a stat lângă icoana Sfântului Antonie cel Mare, încât, din acea secundă, a simțit că biserica este cârligul de care se poate agăța, pentru a nu-și pierde credința. Când ieșea din biserică, se simțea curată și ușoară. Simțea că scenarist/ regizorul machiavelic nu o poate determina să joace în piesa lui. 

Fiul său, Andrei, începuse să o ironizeze. 

„Mami, noi mergem spre înainte și tu te duci spre înapoi. Vezi că te transformi într-o habotnică veritabilă, care nu știe decât să se pună în genunchi și să bată mătănii. Basmaua îți mai lipsește.” 

Andrei avea 20 de ani și era student la actorie. Era un fiu bun, deși puțin flegmatic și distant cu cei din jur, dar Anastasia punea asta pe seama tinereții. 

„Dacă stai în partea mea, înapoiul pe care îl vezi tu, poate fi înaintele pe care îl văd eu. Și invers. Nu crezi, fiule?” 

Andrei zâmbea, pentru că îi plăcea când mama lui vorbea puțin criptat, căci așa era felul ei de a fi, criptic. Îi plăcea s-o ia peste picior pe tema bisericii, dar nu putea să nu observe cât de senină era privirea mamei lui, de când mergea la slujbele de duminică. Într-o zi a rugat-o pe prietena lui, Ioana, să intre și ei într-o biserică. 

„Dacă vrei, poți să-ți imaginezi că intri într-un muzeu sau ceva de genul acesta, ca să nu te simți inconfortabil.” 

„Nu-i nevoie”, răspunse abrupt Ioana, „eu merg la biserică de când sunt mică. Nu am vrut să-ți impun și ție acest lucru.” 

Andrei a fost foarte mirat, pentru că nu se gândise că o fată atât de cool, de modernă în gândiri, de nebunatică, ar putea frecventa biserica. Doar ea fusese cea care îi declarase dragostea, într-o postare publică pe Facebook, când erau în clasa a XII-a și, de atunci, erau împreună. 

Andrei se gândi că dacă cele două femei pe care le iubește cel mai mult merg la biserică și, cu toate astea, sunt deștepte și libere în cuget și în spirit și nici nu i-au impus vreodată lui credința lor, atunci poate și el. Ba chiar e dator, să vadă care e treaba cu practicarea ortodoxismului. 

Anastasia începea să creadă în voia Domnului. 

Începuse să se spovedească la un preot minunat, care o ajutase să-și descâlcească sufletul înnegurat de temeri. Cu fiecare păcat mărturisit și iertat, Anastasia se simțea mai ușoară. 

Încercând să-și vadă păcatele și încercând să nu le mai facă, din nou, pe cele iertate, Anastasia începuse să nu mai judece atât de ușor greșelile celor din jur. Nu se mai simțea atât de ușor jignită de răutățile care îi erau adresate și, în general, simțea o îngăduință izbăvitoare față de tot ceea ce i se părea eminamente greșit. 

Când a fost sigură, cu toată ființa ei, că duhovnicul ei era, cu adevărat, interesat în a o ajuta să se mântuiască, când a înțeles că iertarea pe cre i-o dăruia preotul la spovedanie, venea, prin el, direct de la Dumnezeu, Anastasia a scris pe niște foi de hârtie ceea ce o speria și o înfricoșa, de atâta timp.

I-a citit, pe puncte, toate dilemele și nelămuririle preotului, care o asculta cu atenție: 

„1. De ce să acceptăm ca fiind normal un lucru atât de nefiresc, precum cel al relațiilor gay? 

De ce vor să aibă acești oameni dreptul de a se căsători și de a avea/ cumpăra copii? 

De ce se dorește renunțarea la titulatura de „mamă” și „tată” și acceptarea de numiri neutre, precum „părinte 1” și „părinte2”? 

De ce ni se propagă, prin toate canalele media, ideea că e învechit conceptul de căsătorie pentru cuplurile heterosexuale și că nu un act ține un bărbat și o femeie împreună, dar se insistă cu atâta ardoare ca homosexualii să aibă dreptul la căsătorie și că dragostea trebuie celebrată prin acceptarea acestor oameni, în uniune, recunoscută social? 

2. Din moment ce cuplurile gay nu pot concepe copii, în mod natural, cei pe care îi vor avea, vor fi rezultatul unor manipulări genetice. 

S-a luat în calcul, de către oamenii de știință, faptul că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, oameni care pot fi rude de gradul I, II sau III se pot îndrăgosti, căsători și naște copii? 

Există o etică profesională de care se ține seama, în acest sens? 

3. De ce li se acordă copiilor din ce în ce mai multe drepturi, pe care ei nici nu au capacitatea de a le înțelege? 

De ce se încearcă transformarea lor în adulți? 

De ce li se fură copilăria? 

De ce se confiscă dreptul natural al părinților de a-și crește și a-și educa proprii copii și se transferă acest drept statului?

De ce se insistă cu ideea de a introduce în sistemul de învățământ educația sexuală, încă de la cele mai fragede vârste, dar se consideră a fi periculoasă ideea de Dumnezeu, iar religia este privită ca fiind retrogradă? 

4. De ce suntem îndemnați, prin toate canalele media, spre pervertirea sufletului, prin incitare la perversiuni sexuale, dar tot ceea ce ține de credința în Dumnezeu, ne este prezentat ca fiind manipulatorie pentru libertatea noastră? 

5. De ce suntem îndemnați să gândim în lozinci? 

De ce dreptul la opinie este considerat ca fiind un drept doar atunci când este exercitat în legătură cu politicile acceptate la nivel global, dar devine insultă, atunci când este exercitat împotriva acestor politici? 

6. De ce ni s-a indus ideea că este o rușine să fii român? 

De ce sunt priviți ironic și răutăcios cei care declară că își iubesc țara? 

7. De ce este ilegal să nu fii de acord cu o minoritate, de orice fel, dar e normal să nu se țină cont de majoritate? 

8. De ce este promovată, într-un mod nefiresc, ideea de egalitate a femeii cu bărbatul, în toate domeniile?” 

Când termină de citit, îi spuse părintelui duhovnic că mai avea întrebări de acest gen, dar că le scrisese doar pe cele care deveniseră aproape obsedante pentru ea. Că știa că nu poate nici ea, nici părintele să schimbe mersul și direcția spre care se îndreaptă lumea, dar că li se impun prea multe lucruri total nefirești și nenaturaale. Și că ar vrea să știe ce să facă, să nu mai simtă acea teamă continuă. Că binele este prezentat ca fiind rău, iar răul este împachetat frumos și prezentat ca fiind bine și aventuros. 

Părintele păstră un moment de liniște, timp în care privea foile din mâna femeii. 

- Aș vrea să-ți spun ceva atât de înțelept, încât să simți pacea divină în suflet. Ceea ce te frământă pe tine, îi frământă și pe alții din jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama. 

- Știu, părinte. Eu aș vrea să nu mai simt frica asta teribilă, pentru viitorul omenirii.  

- Atunci, n-o simți, îi spuse preotul zâmbind blând. Binele va învinge. Trebuie să crezi asta cu tot sufletul tău. Necunoscute sunt căile Domnului, iar noi trebuie să mergem pe ele, cu încredere. 

- Aveți dreptate, părinte, murmură Anastasia. 

- Trebuie să ne purtăm crucea cu bucurie. Așa cum a făcut-o Cel care ne-a salvat de la moartea veșnică.

- Cu bucurie, părinte, am înțeles. 

Preotul o binecuvântă și Anastasia se ridică de jos, de unde stătea în genunchi, ușoară ca un fulg. Se rugă la icoana lui Iisus Cristos pentru sufletul cel trist și întunecat al scenarist/regizorului puternic și manipulativ, să simtă și el, măcar pentru o secundă, că Dumnezeu îl iubește. Așa cum e.   

Semnul 1- O călătorie cu metroul

Ușile metroului se închiseră cu un sâsâit lung. Înăuntru abia se mai putea respira. Oamenii erau atât de înghesuiți, încât corpurile lor lipite unul de altul, păreau un singur trup. Un trup lung și sinuos, cu multe capete ițindu-se dinlăuntrul lui. 

Așa era în fiecare zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Când oamenii plecau la serviciu sau se întorceau spre casele lor, o călătorie cu metroul devenea un act de curaj. Așa era și azi, în acest metrou: aglomerație și șușoteală. 

Lângă o bară centrală, strânsă între tăria de oțel a bării și un grup gălăgios de liceeni, stătea Iustina. O tânără de 27 de ani, nu prea înaltă, nici prea frumoasă, dar cu un ascuțit simț al dreptății. Îmbrăcată decent, coafată decent, Iustina se găsea în ipostaza, în opinia ei nedecentă, de a i se încălca spațiul personal. Ce zic eu personal! Spațiul intim! Tânăra călătoare fusese prinsă de mulțimea de oameni într-o poziție incomodă, în care nici măcar nu se mai putea folosi de propriile mâini. 

„Dacă mă mănâncă nasul, nici nu pot să mă scarpin”, se gândi înciudată Iustina. „E revoltător! Nici nu pot să-mi ridic mâinile…”. 

Liceenii din jurul ei vorbeau tare și râdeau. Între atâția oameni posaci, tinerețea lor gălăgioasă, părea oarecum insultătoare, pentru că ieșea din tiparul corpului compact și nervos al oamenilor „maturi”. 

„Uite-i și pe copiii ăștia”, își continuă gândurile Iustina, „zici că n-au părinți. Sau dacă au, nu i-au învățat nimic. Nu tu bune maniere, nu tu bun-simț, nimic. Băieții ca băieții, dar fetele… Cum or putea, Doamne, să țipe și să se hlizească în halul acesta? Unde este decența lor de fete? Prin ce se deosebesc ele de niște capre? Doar caprele pot să behăie cu atâta voioșie… Doamne Dumnezeule, ce lume!” 

Tânăra observă surprinsă că grupul de liceeni se potolise brusc, iar multe dintre fete o priveau cu interes. 

„Acum ce mai e?”, se sperie Iustina. „Ce naiba vor copiii ăștia de la mine? Am un muc pe față? Îmi miroase gura? Am ciungă-n păr? ” 

Și, în timp ce se interoga asupra decenței sale, tânăra încercă să se miște puțin spre dreapta, ca să scape de privirile curioase ale adolescenților. 

Un gând ciudat îi trecu prin minte: 

„Te pomenești că fetele astea pot auzi ce gândesc despre ele…” 

Iustina își ținu respirația timp de vreo zece secunde. Închise ochii pe trei sferturi și, privind de după pleoapele lăsate grupul de adolescenți, țipă cu voce tare în gândul său tăcut: 

„Heeeeeeiiii! Mă auziți? Domnișoarelor needucate, mă auziiiiițiiii?” 

Tânăra cu un ascuțit simț al dreptății respiră profund. Se speriase degeaba. 

„Ce tâmpenie,… cum ar putea cineva să audă ce gândesc eu? Și chiar dacă m-ar fi auzit copiii ăștia, ce, nu am dreptate? Nu sunt prost-educați? În gândul meu, eu pot să gândesc ce vreau. Măcar aici să pot spune ce-mi trece prin cap. M-am săturat să mă prefac că totul e O.K. și să le zâmbesc tuturor.

Eu trebuie să mă gândesc la toată lumea din jurul meu, să nu judec, să nu bârfesc, să nu arăt cu degetul, să nu jignesc, dar… la mine cine se gândește? Cine? Cine? Cine?” 

Iustina aproape că răcnea în gândul ei și, cu toate că știa că nimeni nu putea să o audă, se opri speriată. Nu suporta să-i sufle cineva în față. Nu suporta înghesuiala. Ținea la spațiul ei intim și, înghesuiala din metrou, o făcea să nu se mai simtă în largul ei, așa cum îi plăcea ei să trăiască: decent și frumos. Fără să deranjeze și fără să fie deranjată. 

Drumurile cu metroul erau un chin pentru ea. Zece stații dus. Zece stații întors. Un chin dublu, de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână. A încercat să meargă și cu RATB-ul, dar i s-a părut și mai chinuitor: aceeași aglomerație, dar pe o distanță mult mai mare. 

Visa la ziua în care Alin, logodnicul și viitorul ei soț, își va cumpăra mașină. El o va duce și o va aduce de la serviciu. Ooo, ce minunate i se păreau aceste vise. Până atunci, însă, era nevoită să se mulțumească cu așa ceva. 

Pufni și își mișcă buzele cu dispreț. Metroul tocmai pleca din următoarea stație și corpul de oameni deveni și mai compact. Iustina reuși cumva să se întoarcă trei sferturi cu spatele la grupul de liceeni și să se prindă cu o mână de bară. Ceva o jena și nu-și dădea seama ce. I se părea că e puțin mai înaltă, dar, bineînțeles, doar i se părea. 

„Mai devreme am crezut că tinerii ăștia gălăgioși pot să-mi audă gândurile. Acum mi se pare că sunt puțin mai înaltă. Ce urmează? Să aud voci, probabil.” 

Iustina simți în ceafă o respirație greoaie și își întoarse brusc privirile. Un bărbat brunet, cu părul prins într-o coadă de cal, la spate, încercă să-i evite privirea. Să tot fi avut 47-50 de ani. Era puțin mai înalt decât tânăra în ceafa căreia respira. Avea două căști mari, negre, puse pe urechi și părea absorbit de muzica pe care o asculta. Zâmbea, cu ochii aproape închiși, dar zâmbetul său o enervă brusc pe Iustina: 

„Doamne Dumnezeule! Copiii ăștia de lângă mine țipă și râd cu voce tare, iar tipul acesta zâmbește ca prostul. Ce-au, frate, oamenii ăștia? Cum să râzi așa, cu voce tare în public? Și cum să zâmbești așa, fără nici un motiv? Sigur am un muc pe față.” 

Sub pretextul că-și ordonează părul, Iustina își trecu discret pe față mâna cu care se ținea de bară. I se păru că totul că totul e în ordine. 

Se fâțâi enervată când pe piciorul stâng, când pe cel drept. Și în timp ce se legăna așa, când pe stânga, când pe dreapta, apăsa cu tocurile pantofilor săi în podea. Se gândea că-i strivește cu tocurile sale de 12 cm, pe toți cei care râd de ea sau o desconsideră. O fi ea politicoasă și bine-crescută, dar la o adică, uite așa l-ar călca în picioare pe cel care nu o respectă. 

Și, în timp ce își imagina această scenă minunată, tânăra înfigea de-adevăratelea tocul pantofului drept, în podeaua metroului. Înfigea tocul și întorcea piciorul de câteva ori în stânga și în dreapta, ca să fie sigură că ceea ce vede cu ochii minții se întâmplă, cumva, și în realitate. 

Mai trecu o stație. Se bucură că mai are câteva și scapă de acest calvar. Vagonul părea din ce în ce mai aglomerat, deși părea imposibil că cineva ar mai putea intra în el. Iustina simți, la un moment dat, ceva pe mâna dreaptă. Mici cerculețe, dispuse la distanțe egale, păreau că o ștanțează direct pe pielea brațului. Privi în dreapta și realiză că sunt nasturii de la cămașa bărbatului care zâmbea prostește. 

„Tipul acesta chiar nu simte că mă deranjează cu nasturii lui? Chiar nu se simte să se miște și el puțin? Măcar să facă un efort.” 

Chiar în acel moment, bărbatul se mișcă puțin mai spre dreapta, deși era vizibil că e imposibil să îți schimbi poziția din cauza înghesuielii excesive. Iustina se simți puțin mai bine, până realiză că, deși nu mai simțea nasturii cămășii, acum era lipită de brațul bărbatului cu căști. Atingerea pielii lui pe pielea brațului său o enervă chiar mai mult decât gălăgia adolescenților. 

„Doamne, sper că nu am de-a face cu vreun pervers sau vreun nebun. Să nu încerce să pună mâna pe mine, că-l trosnesc de nu se vede.” 

Ca să fie în gardă, îl privi cu coada ochiului pe bărbatul din spatele ei. Acesta își ținea, în continuare, ochii închiși, ascultând muzică la căști. Zâmbetul de pe față nu îi dispăruse, ba chiar părea și mai mare, și mai larg, și mai luminos. Tâmplele îi zvâcneau și, de la rădăcina părului, îi curgeau picături mari de sudoare. 

„Doamne, n-am văzut așa ceva. Omul acesta transpiră și zâmbește. Zău, numai nebuni în lumea asta.” 

Și, în timp ce se gândea la nebunii din jurul ei, tânăra mai înfipse de câteva ori tocul pantofului drept în podea. Auzi un icnet la vecinul său de căști, dar nu-l băgă în seamă. 

„Da. Exact Cum am spus. Pare un om normal, dar e un pervers nenorocit. Se excită când vede femei pe stradă, pentru că sigur nu e în stare să cucerească și el una. Zâmbește ca un prost, să-și acopere privirea de psihopat.” 

- Coborâți la prima? se auzi, brusc, vocea bărbatului cu căști. 

Iustina îl privi înțepată.

- Vă fac loc. 

- Mulțumesc. 

Bărbatul își puse căștile pe după gât și așteptă ca metroul să se oprească în stație. 

Și, în timp ce oamenii coborau, bărbatul făcu și el un pas spre ușă, dar se opri și se uită la Iustina, apoi la picioarele ei. Tânăra privi și ea în jos, din inerție. 

Și, abia atunci, văzu cu ochii săi că tocul pantofului său drept era înfipt în piciorul stâng al bărbatului cu zâmbet pe față. Îți ridică mecanic piciorul și văzu o vânătaie mare, rotundă și pulsatilă, chiar pe degetul mic al piciorului stâng, al bărbatului cu căști, încălțat în sandale. 

Acesta făcu un pas spre ușă și, înainte să iasă, o privi pe Iustina, care rămăsese blocată, inertă în gânduri și în simțiri.

- Nu sunt nici pervers, nici nebun. Zâmbesc pentru că sunt fericit. Vă recomand să faceți același lucru. 

Bărbatul mai zâmbi o dată, salută ușor și ieși în ultima secundă, înainte de a se închide ușile. 

Tânăra cu un ascuțit simț al dreptății nu mai putea să gândească. Rămăsese blocată pe imaginea tocului său, înfipt în carnea bărbatului cu căștile pe urechi. Nu mai auzea nimic în jurul său. Ușor- ușor o cuprindea o rușine dureroasă. Își aminti ca prin vis de cât de multe ori se opintise cu tocul său cui în podea, când de fapt, se opintea în piciorul bietului om. 

Își aminti picăturile grele de transpirație de pe fruntea lui și realiză cât de tare îl durea. 

Își aminti de icnetul lui de durere, icnet pe care ea și-l imaginase de excitație bolnăvicioasă. 

Metroul opri, în sfârșit, la stația la care trebui să coboare. Se lăsă dusă de mulțime spre suprafață. Preferă să urce pe scările clasice, nu pe cele rulante. 

Și, în timp ce urca, își aminti de cuvintele pe care i le spusese bărbatul înainte de a ieși din metrou. 

„Nu sunt nici pervers, nici nebun.” 

Iustina și-a dat seama că omul pe care ea îl rănise, îi auzise gândurile. Într-un fel sau altul, bărbatul o auzise, probabil chiar prin acele căști negre. Acum orice i se părea firesc. Și nu se mai simțea deranjată că fusese „ascultată”. Ba chiar se simțea ușurată. Pentru că, deși gândise atât de urât despre el și despre toată lumea, acel bărbat nu o judecase. 

Din contra, îi zâmbise. 

„Zâmbesc pentru că sunt fericit.” 

Când își aminti aceste cuvinte Iustina se simți ca un copil mic, ce tocmai fusese prins când făcea o trăsnaie. 

Când ieși din gura metroului își puse ochelarii de soare pe ochi. Lacrimi grele îi curgeau pe sub lentilele negre, la fel cum picăturile de sudoare curseseră, mai devreme, pe tâmplele bărbatului cu căști negre pe urechi. 

Iustina plângea potolit pe sub ochelarii de soare și se îndrepta, fără tragere de inimă, spre serviciu. Se simțea atât de rușinată de tot ceea ce se întâmplase cu doar câteva momente mai devreme… Și măcar dacă bărbatul acela drăguț ar fi pedepsit-o cumva. Să se fi răstit la ea, să o fi certat, să o fi privit urât…orice. Dar nu, el îi vorbise atât de frumos.

În timp ce intra pe poarta clădirii unde își avea biroul, zâmbi. Zâmbi cu toată gura. Și cu ochii, încă plini de lacrimi. Zâmbi cu toată inima sa corectă, deși nu era nimeni care să o vadă. Aceasta era pedeapsa ei. Să zâmbească! Așa îi recomandase bărbatul din metrou. Iar ea va face această pedeapsă, cu bucurie. Va zâmbi chiar și degeaba. Va zâmbi ca să-ți spele rușinea pe care o simțea. Va zâmbi și gata. Orice ar fi!