Semnul 1- O călătorie cu metroul

Ușile metroului se închiseră cu un sâsâit lung. Înăuntru abia se mai putea respira. Oamenii erau atât de înghesuiți, încât corpurile lor lipite unul de altul, păreau un singur trup. Un trup lung și sinuos, cu multe capete ițindu-se dinlăuntrul lui. 

Așa era în fiecare zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Când oamenii plecau la serviciu sau se întorceau spre casele lor, o călătorie cu metroul devenea un act de curaj. Așa era și azi, în acest metrou: aglomerație și șușoteală. 

Lângă o bară centrală, strânsă între tăria de oțel a bării și un grup gălăgios de liceeni, stătea Iustina. O tânără de 27 de ani, nu prea înaltă, nici prea frumoasă, dar cu un ascuțit simț al dreptății. Îmbrăcată decent, coafată decent, Iustina se găsea în ipostaza, în opinia ei nedecentă, de a i se încălca spațiul personal. Ce zic eu personal! Spațiul intim! Tânăra călătoare fusese prinsă de mulțimea de oameni într-o poziție incomodă, în care nici măcar nu se mai putea folosi de propriile mâini. 

„Dacă mă mănâncă nasul, nici nu pot să mă scarpin”, se gândi înciudată Iustina. „E revoltător! Nici nu pot să-mi ridic mâinile…”. 

Liceenii din jurul ei vorbeau tare și râdeau. Între atâția oameni posaci, tinerețea lor gălăgioasă, părea oarecum insultătoare, pentru că ieșea din tiparul corpului compact și nervos al oamenilor „maturi”. 

„Uite-i și pe copiii ăștia”, își continuă gândurile Iustina, „zici că n-au părinți. Sau dacă au, nu i-au învățat nimic. Nu tu bune maniere, nu tu bun-simț, nimic. Băieții ca băieții, dar fetele… Cum or putea, Doamne, să țipe și să se hlizească în halul acesta? Unde este decența lor de fete? Prin ce se deosebesc ele de niște capre? Doar caprele pot să behăie cu atâta voioșie… Doamne Dumnezeule, ce lume!” 

Tânăra observă surprinsă că grupul de liceeni se potolise brusc, iar multe dintre fete o priveau cu interes. 

„Acum ce mai e?”, se sperie Iustina. „Ce naiba vor copiii ăștia de la mine? Am un muc pe față? Îmi miroase gura? Am ciungă-n păr? ” 

Și, în timp ce se interoga asupra decenței sale, tânăra încercă să se miște puțin spre dreapta, ca să scape de privirile curioase ale adolescenților. 

Un gând ciudat îi trecu prin minte: 

„Te pomenești că fetele astea pot auzi ce gândesc despre ele…” 

Iustina își ținu respirația timp de vreo zece secunde. Închise ochii pe trei sferturi și, privind de după pleoapele lăsate grupul de adolescenți, țipă cu voce tare în gândul său tăcut: 

„Heeeeeeiiii! Mă auziți? Domnișoarelor needucate, mă auziiiiițiiii?” 

Tânăra cu un ascuțit simț al dreptății respiră profund. Se speriase degeaba. 

„Ce tâmpenie,… cum ar putea cineva să audă ce gândesc eu? Și chiar dacă m-ar fi auzit copiii ăștia, ce, nu am dreptate? Nu sunt prost-educați? În gândul meu, eu pot să gândesc ce vreau. Măcar aici să pot spune ce-mi trece prin cap. M-am săturat să mă prefac că totul e O.K. și să le zâmbesc tuturor.

Eu trebuie să mă gândesc la toată lumea din jurul meu, să nu judec, să nu bârfesc, să nu arăt cu degetul, să nu jignesc, dar… la mine cine se gândește? Cine? Cine? Cine?” 

Iustina aproape că răcnea în gândul ei și, cu toate că știa că nimeni nu putea să o audă, se opri speriată. Nu suporta să-i sufle cineva în față. Nu suporta înghesuiala. Ținea la spațiul ei intim și, înghesuiala din metrou, o făcea să nu se mai simtă în largul ei, așa cum îi plăcea ei să trăiască: decent și frumos. Fără să deranjeze și fără să fie deranjată. 

Drumurile cu metroul erau un chin pentru ea. Zece stații dus. Zece stații întors. Un chin dublu, de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână. A încercat să meargă și cu RATB-ul, dar i s-a părut și mai chinuitor: aceeași aglomerație, dar pe o distanță mult mai mare. 

Visa la ziua în care Alin, logodnicul și viitorul ei soț, își va cumpăra mașină. El o va duce și o va aduce de la serviciu. Ooo, ce minunate i se păreau aceste vise. Până atunci, însă, era nevoită să se mulțumească cu așa ceva. 

Pufni și își mișcă buzele cu dispreț. Metroul tocmai pleca din următoarea stație și corpul de oameni deveni și mai compact. Iustina reuși cumva să se întoarcă trei sferturi cu spatele la grupul de liceeni și să se prindă cu o mână de bară. Ceva o jena și nu-și dădea seama ce. I se părea că e puțin mai înaltă, dar, bineînțeles, doar i se părea. 

„Mai devreme am crezut că tinerii ăștia gălăgioși pot să-mi audă gândurile. Acum mi se pare că sunt puțin mai înaltă. Ce urmează? Să aud voci, probabil.” 

Iustina simți în ceafă o respirație greoaie și își întoarse brusc privirile. Un bărbat brunet, cu părul prins într-o coadă de cal, la spate, încercă să-i evite privirea. Să tot fi avut 47-50 de ani. Era puțin mai înalt decât tânăra în ceafa căreia respira. Avea două căști mari, negre, puse pe urechi și părea absorbit de muzica pe care o asculta. Zâmbea, cu ochii aproape închiși, dar zâmbetul său o enervă brusc pe Iustina: 

„Doamne Dumnezeule! Copiii ăștia de lângă mine țipă și râd cu voce tare, iar tipul acesta zâmbește ca prostul. Ce-au, frate, oamenii ăștia? Cum să râzi așa, cu voce tare în public? Și cum să zâmbești așa, fără nici un motiv? Sigur am un muc pe față.” 

Sub pretextul că-și ordonează părul, Iustina își trecu discret pe față mâna cu care se ținea de bară. I se păru că totul că totul e în ordine. 

Se fâțâi enervată când pe piciorul stâng, când pe cel drept. Și în timp ce se legăna așa, când pe stânga, când pe dreapta, apăsa cu tocurile pantofilor săi în podea. Se gândea că-i strivește cu tocurile sale de 12 cm, pe toți cei care râd de ea sau o desconsideră. O fi ea politicoasă și bine-crescută, dar la o adică, uite așa l-ar călca în picioare pe cel care nu o respectă. 

Și, în timp ce își imagina această scenă minunată, tânăra înfigea de-adevăratelea tocul pantofului drept, în podeaua metroului. Înfigea tocul și întorcea piciorul de câteva ori în stânga și în dreapta, ca să fie sigură că ceea ce vede cu ochii minții se întâmplă, cumva, și în realitate. 

Mai trecu o stație. Se bucură că mai are câteva și scapă de acest calvar. Vagonul părea din ce în ce mai aglomerat, deși părea imposibil că cineva ar mai putea intra în el. Iustina simți, la un moment dat, ceva pe mâna dreaptă. Mici cerculețe, dispuse la distanțe egale, păreau că o ștanțează direct pe pielea brațului. Privi în dreapta și realiză că sunt nasturii de la cămașa bărbatului care zâmbea prostește. 

„Tipul acesta chiar nu simte că mă deranjează cu nasturii lui? Chiar nu se simte să se miște și el puțin? Măcar să facă un efort.” 

Chiar în acel moment, bărbatul se mișcă puțin mai spre dreapta, deși era vizibil că e imposibil să îți schimbi poziția din cauza înghesuielii excesive. Iustina se simți puțin mai bine, până realiză că, deși nu mai simțea nasturii cămășii, acum era lipită de brațul bărbatului cu căști. Atingerea pielii lui pe pielea brațului său o enervă chiar mai mult decât gălăgia adolescenților. 

„Doamne, sper că nu am de-a face cu vreun pervers sau vreun nebun. Să nu încerce să pună mâna pe mine, că-l trosnesc de nu se vede.” 

Ca să fie în gardă, îl privi cu coada ochiului pe bărbatul din spatele ei. Acesta își ținea, în continuare, ochii închiși, ascultând muzică la căști. Zâmbetul de pe față nu îi dispăruse, ba chiar părea și mai mare, și mai larg, și mai luminos. Tâmplele îi zvâcneau și, de la rădăcina părului, îi curgeau picături mari de sudoare. 

„Doamne, n-am văzut așa ceva. Omul acesta transpiră și zâmbește. Zău, numai nebuni în lumea asta.” 

Și, în timp ce se gândea la nebunii din jurul ei, tânăra mai înfipse de câteva ori tocul pantofului drept în podea. Auzi un icnet la vecinul său de căști, dar nu-l băgă în seamă. 

„Da. Exact Cum am spus. Pare un om normal, dar e un pervers nenorocit. Se excită când vede femei pe stradă, pentru că sigur nu e în stare să cucerească și el una. Zâmbește ca un prost, să-și acopere privirea de psihopat.” 

- Coborâți la prima? se auzi, brusc, vocea bărbatului cu căști. 

Iustina îl privi înțepată.

- Vă fac loc. 

- Mulțumesc. 

Bărbatul își puse căștile pe după gât și așteptă ca metroul să se oprească în stație. 

Și, în timp ce oamenii coborau, bărbatul făcu și el un pas spre ușă, dar se opri și se uită la Iustina, apoi la picioarele ei. Tânăra privi și ea în jos, din inerție. 

Și, abia atunci, văzu cu ochii săi că tocul pantofului său drept era înfipt în piciorul stâng al bărbatului cu zâmbet pe față. Îți ridică mecanic piciorul și văzu o vânătaie mare, rotundă și pulsatilă, chiar pe degetul mic al piciorului stâng, al bărbatului cu căști, încălțat în sandale. 

Acesta făcu un pas spre ușă și, înainte să iasă, o privi pe Iustina, care rămăsese blocată, inertă în gânduri și în simțiri.

- Nu sunt nici pervers, nici nebun. Zâmbesc pentru că sunt fericit. Vă recomand să faceți același lucru. 

Bărbatul mai zâmbi o dată, salută ușor și ieși în ultima secundă, înainte de a se închide ușile. 

Tânăra cu un ascuțit simț al dreptății nu mai putea să gândească. Rămăsese blocată pe imaginea tocului său, înfipt în carnea bărbatului cu căștile pe urechi. Nu mai auzea nimic în jurul său. Ușor- ușor o cuprindea o rușine dureroasă. Își aminti ca prin vis de cât de multe ori se opintise cu tocul său cui în podea, când de fapt, se opintea în piciorul bietului om. 

Își aminti picăturile grele de transpirație de pe fruntea lui și realiză cât de tare îl durea. 

Își aminti de icnetul lui de durere, icnet pe care ea și-l imaginase de excitație bolnăvicioasă. 

Metroul opri, în sfârșit, la stația la care trebui să coboare. Se lăsă dusă de mulțime spre suprafață. Preferă să urce pe scările clasice, nu pe cele rulante. 

Și, în timp ce urca, își aminti de cuvintele pe care i le spusese bărbatul înainte de a ieși din metrou. 

„Nu sunt nici pervers, nici nebun.” 

Iustina și-a dat seama că omul pe care ea îl rănise, îi auzise gândurile. Într-un fel sau altul, bărbatul o auzise, probabil chiar prin acele căști negre. Acum orice i se părea firesc. Și nu se mai simțea deranjată că fusese „ascultată”. Ba chiar se simțea ușurată. Pentru că, deși gândise atât de urât despre el și despre toată lumea, acel bărbat nu o judecase. 

Din contra, îi zâmbise. 

„Zâmbesc pentru că sunt fericit.” 

Când își aminti aceste cuvinte Iustina se simți ca un copil mic, ce tocmai fusese prins când făcea o trăsnaie. 

Când ieși din gura metroului își puse ochelarii de soare pe ochi. Lacrimi grele îi curgeau pe sub lentilele negre, la fel cum picăturile de sudoare curseseră, mai devreme, pe tâmplele bărbatului cu căști negre pe urechi. 

Iustina plângea potolit pe sub ochelarii de soare și se îndrepta, fără tragere de inimă, spre serviciu. Se simțea atât de rușinată de tot ceea ce se întâmplase cu doar câteva momente mai devreme… Și măcar dacă bărbatul acela drăguț ar fi pedepsit-o cumva. Să se fi răstit la ea, să o fi certat, să o fi privit urât…orice. Dar nu, el îi vorbise atât de frumos.

În timp ce intra pe poarta clădirii unde își avea biroul, zâmbi. Zâmbi cu toată gura. Și cu ochii, încă plini de lacrimi. Zâmbi cu toată inima sa corectă, deși nu era nimeni care să o vadă. Aceasta era pedeapsa ei. Să zâmbească! Așa îi recomandase bărbatul din metrou. Iar ea va face această pedeapsă, cu bucurie. Va zâmbi chiar și degeaba. Va zâmbi ca să-ți spele rușinea pe care o simțea. Va zâmbi și gata. Orice ar fi!