Semnul 23 - Tu cum îți iubești țara?

 

Era abia ora șase seara, dar se întunecase de-a binelea. Pe ulițe nu mai era nici țipenie de om. Doar frigul și întunericul pluteau învăluit, pe deasupra satului. Lumina și căldura se înghesuiseră fericite în casele oamenilor. Ninsese chiar din prima săptămână de decembrie, așa că totul era acoperit de zăpadă. Doar fumul negru ieșit din hogeagurile caselor urca spre cer, vesel și hotărât, altfel ai fi putut crede cu ușurință, că privești o ilustrată idilică. Un peisaj de iarnă, pe o uliță de sat, luminițe aprinse la ferestrele caselor, pe înserate, cu luna stăpână pe cerul înstelat.

Marta era mândră de satul său. Se născuse, crescuse și trăise în Deleni, toată viața sa. Doar facultatea o făcuse la Cluj, dar se întorsese pe meleagurile pe care le iubea cel mai mult, în Deleniul ei iubit. Predase limba franceză la școala din comună, în Ideciu de Jos. Învățase sute și sute de copii să spună „Bonjur, madame!”, „Oui, professeur”, „Je suis, tu es, nous sommes, ils sont”. 

Chiar și acum, când ieșise la pensie de câțiva ani buni, încă era chemată de directorul școlii, pentru organizarea unor concursuri sau, pur și simplu, pentru a le vorbi elevilor. Marta nu a avut copii, dar și-a iubit toți elevii atât de mult, încât instinctul său matern și-a ostoit dorul prin ei. Copilul său de suflet a fost Matei, băiatul verișoarei sale, Aniela, singura sa rudă, de altfel. Ani era fiica surorii mamei sale și crescuseră împreună. Doar că Aniela a mers la facultate la București, l-a întâlnit pe Anton, s-a măritat cu el și acolo au rămas. Când au început să vină în vacanțe cu Matei, băiețelul lor, Marta a simțit, pentru prima oară în viața ei, ce înseamnă să fii mamă. În vacanțele școlare, Matei mergea mereu la Deleni, iar Marta ajunsese să spună că sunt lunile ei de mamă de vacanță. Așa se simțea, iar Matei chiar o considera a doua sa mamă. Când s-a făcut bărbat și a rărit vizitele la țară, Marta și-a dat seama că zilele sale de mamă de vacanță, se terminaseră. Spera, în secret, la un viitor frumos, cu multe zile de bunică de vacanță.

În urmă cu trei ani, însă, visul i s-a spulberat într-o zi de aprilie, când l-a sunat Ani plângând. Printre hohotele verișoarei sale a reușit să înțeleagă că Matei murise. Îl călcase o mașină și murise aproape pe loc. Marta a venit în fugă la București și a stat lângă verișoara sa, dar, după o lună de zile, s-a întors în satul său, la căsuța ei, cu cinci camere, pe care o transformase într-o mini-pensiune. O suna pe Aniela săptămânal, încercând să o determine să vină să stea la ea, să-și vindece sufletul, în locurile în care se născuse. Știa că femeia n-o să plece prea curând de lângă mormântul fiului său, dar continua să o sune și să o cheme la Deleni, doar și ca să-i audă vocea, să știe că era bine. Minunea se întâmplase chiar în urmă cu vreo două săptămâni, atunci când Marta o invitase pe verișoara sa, pentru a nu știu câta oară să vină la Deleni, iar Ani spusese că da, va veni în aprilie și va sta până în septembrie. Marta fusese atât de surprinsă de răspuns, încât i se blocaseră cuvintele. „Tu, Marto, m-ai tot chemat și amu nu mai zici nimic?”, întrebă Aniela amuzată. „Apăi tu, fată, că m-ai lăsat mută. Tu numa” vino și mai vedem noi când pleci.” Marta aștepta venirea primăverii, cu toate că nu venise nici Crăciunul; abia venise iarna. Viața i se părea mai frumoasă, acum că avea un scop: să vină în vizită Aniela, verișoara ei dragă, prietena ei cea mai bună.

La toate acestea se gândea când puse doi bușteni în soba din odaia cea mare, unde cei doi oaspeți se instalaseră deja, în fotoliile din jurul măsuței.

- Imediat vă aduc cafeluțele și câte un coniac, așa cum vă place, zâmbi larg femeia.

- Mulțumim, doamna Marta. Cea mai bună gazdă din toate pensiunile din împrejurimi.

Marta râse sincer și îi lăsă pe cei doi bărbați, singuri. Unul era grizonat și fuma pipă, celălalt privea focul din sobă, gânditor. Cel grizonat avea 48 de ani și venea la Marta în fiecare an, înainte de Crăciun. Era săptămâna sa de relaxare și de reîncărcare a bateriilor. „Șapte zile de solitudine”, așa le numea el. Gelu avea o mică afacere care se ocupa cu designul, producerea și distribuirea de pahare pictate manual. Lucra doar pe comenzi și era foarte cunoscut pe nișa lui. Gelu era pictor, visase să expună în cele mai mari galerii din lume, dar viața l-a învățat că e nevoie și de planuri de rezervă. A început să picteze pahare, în glumă, dăruindu-le prietenilor. Reclama „din gură în gură” a funcționat de minune în cazul lui și, într-un an de zile, și-a deschis o mică afacere. Au trecut aproape 15 ani și Gelu nu regretă deloc pasul făcut. Fiecare pahar pictat de el, era ca un mic tablou. Nu a renunțat să viseze. Când venea la Marta, își lua și șevaletul cu el. Era îndrăgostit de lumina palidă și senină din Deleni și, atâta timp cât o putea picta, bărbatul era mereu pe dealurile și colinele din jurul satului, făcând schițe sau pictând tablouri.

Al doilea bărbat era puțin mai în vârstă decât cel cu pipă. Avea în jur de 60 de ani și părea că singura sa grijă, în acel moment, era flacăra din sobă. Mircea era pentru a treia oară în pensiunea Martei. Liniștea din acele locuri îl ajutase să-și facă documentarea pentru cartea pe care voia să o scrie. Marta nu îl deranja niciodată, iar în timpul iernii era aproape singurul său client. Îl cunoscuse acum pe Gelu, dar fiecare bărbat îți vedea de treaba lui, abia dacă se vedeau seara la cafea, în odaia spațioasă, lângă soba fierbinte.

- Cum merge cartea? Întrebă Gelu, între două pufăituri de pipă.

Mircea ridică hamletian din umeri.

- Merge sau nu merge, asta aș vrea să știu și eu.

- Cum vine asta? Ești ermetic, bătrâne, ca de obicei.

- Nu, Gelule, sunt cât se poate de limpede. Tu nu știi să receptezi subtilitățile, zâmbi larg Mircea. Cartea merge, știu ce vreau să scriu, cunosc subiectul, mi-e totul clar și totuși, nu îmi mai vine s-o scriu.

- N-oi fi eu subtil de-ajuns, cum spui tu, dar nu înțeleg nimic.

- O să-ți explic, răspunse simplu Mircea, luându-și privirea de la foc, pentru prima oară în acea seară, și privindu-l pe interlocutorul său în ochi. Eu am plecat de la un gând: ce-ar fi să scriu o carte despre toți mărturisitorii și sfinții închisorilor comuniste. Auzisem despre ei încă de când eram copil. Un unchi al mamei mele îmi spunea uneori povești, așa le credeam eu atunci, dar erau întâmplări adevărate, trăite de el. Nu mai țin minte unde a făcut închisoare, la noi în familie, acest subiect era tabu. 

Mi-aduc aminte, însă, de chipul unchiului meu, un om de o blândețe și o seninătate extraordinare. Și de privirea lui, ah, acea privire, în care puteai vedea îngerii zâmbind. Am plecat de la aceste povești, din copilăria mea, și am citit tot ce s-a scris despre acea perioadă. Toată viața am visat să scriu o carte-document, despre acea perioadă din istoria țării noastre. M-am documentat timp de aproape 30 de ani. Am așteptat să ies la pensie, ca să îmi pot dedica tot timpul pe care îl am acestui vis al meu. Și acum, când știu totul despre acea perioadă cumplită, când am citit atât de multe despre mărturii de la oameni care au fost acolo, direct în iad, acum îmi dau seama că nu pot să scriu această carte.

- De ce?, întrebă naiv Gelu.

Mircea oftă și se lăsă pe spate.

- Pentru că nu pot să scriu această carte doar din punctul de vedere al unui om de știință, al unui istoric. Ar trebui să fiu prea rece și detașat, și nu pot să fiu astfel. Și nu pot să o scriu nici în modul meu personal, pentru că nu am fost acolo. Nu e dreptul meu să fac așa ceva. Ioan Ianolide, Demostene Andronescu, Radu Mărculescu, Aurel State, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Gheorghe calciu, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Virgil Totoescu, Octavian Gherman, Nicolae Itul, Ilie Tudor, Radu Gyr și mulți, mulți alții au vorbit despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Și, sunt sigur, nu au spus tot. Unele întâmplări au fost atât de inumane, încât ei s-au vorbit între ei ca, în cazul în care vor scăpa din acel iad, să nu spună tot, să nu descrie în amănunt torturile și blasfemiile care au fost făcute asupra lor, că poate i-ar sminti pe cei care aud sau citesc despre ele. Au îngropat suferințele, odată cu durerea lor.

- Dar, până la urmă, ce s-a întâmplat atât de cumplit, în închisorile comuniste?

Gelu era sincer ca un copil căruia i se spune pentru prima dată că, dacă pui mâna pe soba încinsă te arzi la degete, și el nu știe ce înseamnă să te arzi. Tocmai de aceea, Mircea zâmbi în loc să se încrunte.

- Citește, te rog, cartea lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”. Dacă o să mai ai nelămuriri, după ce citești, o să-ți povestesc mai pe larg ce a fost atât de „cumplit” în anii aceia. Am venit aici, la Marta, fiindcă e liniște. Am vrut să știu și să fiu sigur ce trebuie să fac. Acum știu. Nu voi scrie această carte. 

 Oricum, la nivel de stat, nu se vorbește deloc despre martirii închisorilor comuniste. E scheletul istoriei noastre, pe care tot vrem să-l ascundem în dulap. Dar e un schelet care lucește atât de tare și miroase atât de frumos, încât nu-l vor putea ascunde pentru mult timp. Cei mai inteligenți oameni ai acelor vremuri, cei mai inocenți tineri, cei mai înțelepți bătrâni au fost băgați în închisori și au încercat să fie reeducați. Când nu au reușit (cu mici, foarte mici, excepții) au încercat să îl scoată pe Iisus Cristos din pieptul lor. Au vrut să le dovedească, prin torturi fizice și psihice inumane, că Dumnezeu nu există. Unii au cedat, unii au înnebunit. Cei mai mulți s-au mântuit. Și-au câștigat un loc în Cer și de acolo se roagă pentru noi. Să trăim în credința noastră ortodoxă, în Cuvântul lui Iisus Cristos.

- Dar cei mai mulți au făcut parte din Mișcarea Legionară. Poate chiar au fost vinovați de crime.

- Alt subiect tabu. Le e frică să pronunțe cuvântul „legionar”. Le e frică să cerceteze ce s-a întâmplat, cu adevărat.

- Au fost judecați, li s-a dat dreptul la apărare.

Mircea zâmbi amar.

- Da, justiția. Tu nu vezi, Gelule, cum se repetă istoria? În anii `40-`50-`60, oamenii de dreapta ai acestei țări au fost judecați în simulacre de procese, cu avocați speriați și procurori care-i urau și aveau doar o țintă, un scop: acela de a-i trimite în închisoare. Judecători corupți, care au dat sentințe de 20-25 de ani, sau chiar pe viață, pe niște fapte fictive. Justiția română i-a întemnițat pe acești oameni, numindu-i „bandiți” și „trădători de neam și țară”, în aclamațiile muncitorilor și ale țăranilor, adică a oamenilor de stânga.

Ce se întâmplă azi? Aceeași justiție judecă oameni de stânga, în procese, cel puțin discutabile, cu avocați impotenți și martori mincinoși. Cu procurori cu puteri nemărginite, care fac acuzații nesusținute de probe reale, bazate pe înregistrări și denunțuri. Cu jucători impotenți, la fel de impotenți ca avocații, sau rău-intenționați, care dau sentințe de 8-10 ani, pe fapte vagi. Justiția română i-a băgat la închisoare pe acești oameni de stânga, numindu-i „penali” și „corupți”, în uralele intelectualilor și a tinerilor școliți, deci a oamenilor de dreapta.

Trist, nu? Cu adevărat justiția este legată la ochi, dar ce e mai grav este că ea nu are suflet. Eu prevăd că lucrurile se vor schimba radical, în justiție. Nu au cum să rămână așa. E timpul ca tot sistemul judecătoresc să se scuture puțin, să-și asume greșelile făcute cu atâta jemenfișism, cu atâta nepăsare.

- Acum, că mi-ai explicat așa de nepărtinitor, încep să văd și eu ce vezi tu.

- E foarte greu să rezistăm lozincilor. Înainte era „secera și ciocanul”, acum e #rezist. Când oamenii își urăsc semenii și le doresc moartea, doar fiindcă ei se consideră mai deștepți sau mai morali sau mai îndreptățiți să trăiască într-o formă social-politică aleasă de ei și nu vor ca oamenii care nu acceptă punctul lor de vedere să aibă un cuvânt de spus, e grav. E grav, Gelule!

Mircea se opri pentru o clipă, privind flăcările din sobă.

- Uneori simt că aș vrea să fac ceva important pentru țara mea, dar nici măcar nu știu să o iubesc. Mi-e chiar rușine să accept că mi-aș putea iubi țara. Tu o iubești, Gelule? Îți iubești țara?

- Ce întrebare, râse forțat bărbatul cu pipă.

Ușa odăii se deschise și Marta își făcu apariția cu tava cu cafele, în mână.

- Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult. Nu mai aveam cafea, așa că am fost repede, până la vecina de alături.

Și, în timp ce vorbea, așeză două cești cu cafea și două pahare cu coniac, pe măsuța dintre cei doi bărbați. Mircea îi sărută mâna dreaptă și îi mulțumi.

-No, Marta, nu te mai scuza, că ne faci să ne rușinăm. Pot să-ți pun o întrebare?

Marta își așeză șorțul și-l privi pe Mircea în ochi.

- Cum să nu, dragul meu. Te ascult.

- Marta, tu îți iubești țara?

Femeia zâmbi, luminându-se la față.

- Bineînțeles că o iubesc. E țara mea, nu?

- Dar cum o iubești?

- Ca pe mămica mea o iubesc, așa o iubesc, răspunse Marta, fără să ezite. Iar pe mămica mea o iubesc tare mult, așa să știți. Chiar dacă nu mai e printre noi, de foarte mult timp.

 

Semnul 31- Dorul doar doare

 

Toți copiii desenau. Își îndoiseră câte o foaie A4 în două și încercau să-și creeze cea mai frumoasă felicitare. Unii desenau ghiocei, unii inimioare, alții trandafiri. Unii conturau cu cariocile, alții desenau cu creioanele colorate, alții pictau cu pensoane și acuarele. Profesorul de desen se plimba printre bănci, observându-și cu atenție elevii. Li se citea pe chipuri concentrarea, dorința de a face felicitări cât mai frumoase. Profesorul era tânăr, abia intrase în învățământ, poate tocmai de aceea se simțea și el entuziasmat de emoția elevilor săi, din clasa a V-a. Când își primise repartizarea pentru comuna Dealu Morii, se gândise că și-a ratat, din start, cariera. 

Cu timpul, însă, descoperise o lume atât de caldă și de diferită de viața lui de până atunci, încât se îndrăgostise de meseria sa. Își învăța copiii să vadă în spațiu, să deseneze un cerc sau un cub, să diferențieze și să înțeleagă ce exprimă fiecare culoare, să nu le fie rușine să exprime, prin desen, ceea ce simt. Încetul cu încetul, devenea profesorul care se visase a fi și nici măcar nu-și dădea seama. Copiii îl îndrăgiseră, erau încântați de ora de desen. Viața la sat, dintr-o necunoscută de neluat în calcul, devenise o posibilitate. Tânărul profesor de desen se mutase în gazdă la o bătrână din sat și descoperea, cu surprindere, că exista o viață inteligentă și plină de aventuri și la sat.

Apropierea zilei de 8 Martie, se simțea, mai ales, în ritmul intern al școlii. Copiii învățau poezii și cântece despre mame, desenau desene pentru mame, construiau tot felul de căsuțe și figurine, pentru mame. Elevii clasei a V-a erau implicați, în totalitate, în crearea felicitărilor pentru mămicile lor. Profesorul se așeză mulțumit pe scaunul din fața catedrei, simțind un impuls copilăresc de a desena și el ceva frumos, pentru mama lui dragă. Zâmbind, începu să schițeze un portret, pe o foaie luată de la un elev. Oricine ar fi privit această oră de desen, chiar și pentru o clipă, și-ar fi dat seama că, uite, atâtea mămici vor fi fericite pe 8 Martie, vor primi felicitările și le vor citi și le vor privi cu drag și poate le vor strânge la piept și poate chiar le vor săruta cu iubire.

Un singur copil părea că încă se mai gândea la ceea ce ar putea să deseneze. Ana ținea un creion roșu în mână și îl rotea în cercuri mici sau mai mari, pe foaie. „Oare să fac o inimioară? Sau poate o vază cu flori? Sau un ghiocel? Sau un trandafir? Lu` mămica îi plac tare mult trandafirii roșii!” Ana nu se putea hotărî. Se gândea, cu tristețe, că dacă ar mai fi fost învățătoarea ei dragă în școală, ar întreba-o pe ea, ce ar trebui să deseneze.

Doamna Adina născuse la sfărșitul anului trecut și intrase în concediu de creștere a copilului. Ana, acum în clasa a V-a, nu mai putea să alerge, să o îmbrățișeze, așa cum făcuse în fiecare pauză, timp de patru ani. Îi era dor de învățătoarea ei, deși se bucura că e și ea mămică. Băiețelul ei, Ionuț, abia împlinise două luni și era un bebeluș foarte frumos. Ana îl văzuse când doamna ei învățătoare îl plimba în cărucior, pe strada principală a satului. Bebelușul habar n-avea ce norocos era că are o mămică atât de bună, care îl iubea atât de mult. Ana era puțin geloasă pe băiețelul doamnei învățătoare. 

 

Ar fi vrut și ea să aibă o mamă care să o iubească atât de mult. Care să o plimbe pe ulițele satului Dealu Morii. Care să o ducă în oraș, în Bacău, și să-i cumpere hăinuțe frumoase, așa cum fac mamele colegelor ei de clasă. Să o asculte la lecții și să o ajute să învețe franceza. Să o învețe să împletească și să coasă.   

Să o strângă în brațe și să îi spună că o iubește, seara, înainte de culcare. Să o spele pe cap, să îi usuce părul și să i-l împletească. Să o întrebe ce a făcut la școală și ce note a luat. Să îi explice de ce a început deodată să o doară burtica și să îi curgă sânge din locul cel mai intim, câte trei zile pe lună. Să îi pună mâna pe frunte, să țâțâie speriată și să îngâne „Aoleo, ai febră”, după care să-i facă ceai de mușețel și să-i dea o pastilă. 

Să îi facă colțunași cu brânză și plăcintă cu mere. Să îi povestească întâmplări din vremurile în care era și ea fetiță. Să o ducă la dentist și să o țină de mână, ca să nu se sperie. Să o învețe să dea de mâncare la găini și să măture. Să-i facă petreceri surpriză de ziua ei. Să adoarmă pe fotoliul din fața televizorului uneori, seara, și Ana s-o trezească, să meargă să se culce în patul ei. Să o alinte și să vorbească despre orice, una cu alta, așa cum fac cele mai bune prietene. 

Să îi spună „Te iubesc, fetița mea frumoasă! Ești inima și viața mea!” Așa o mamă ar vrea să aibă Ana. Ba nu. Nu așa. Era un vis prea frumos, ca să fie adevărat! Ana ar fi acceptat și o mamă care să nu o iubească atât de mult, ba chiar să nu o iubească deloc. Dar să fie lângă ea. Să o poată atinge în fiecare zi. Să o certe, dacă ea așa voia, dar să vorbească cu ea. 

Ana voia o mamă de-adevăratelea, reală. Nu una de Internet, cu care să vorbească pe Skype, la două-trei zile, care s-o întrebe „Tutto bene, Ana?”, ca și cum nici nu mai știa românește. Nu voia o mamă care să-i spună „cara mia”, în loc de „draga mea”. Ura limba italiană, ura italienii și ura toată Italia! De când plecase mama ei la muncă în Italia, Ana refuzase să mai mănânce pizza sau paste. Mama ei plecase atât de supărată, în urmă cu trei ani, era atât de speriată că trebuie să-și părăsească fetița și mama. „Plec pentru un an, câștig bani frumoși și mă întorc. Nici n-o să știți când trece timpul.” Ana avea opt ani, era în clasa a III-a, nici măcar nu înțelesese ce se întâmplă. Mămica ei plecase într-o zi de septembrie și ea rămăsese plângând la poartă, cu bunica lângă ea. 

A început să simtă că îi e dor de mama, chiar atunci, când femeia a închis poarta casei și le-a făcut cu mâna pentru ultima dată. De atunci, dorul i-a crescut în inimă, așa cum crește un măr în pom. Dorul s-a făcut mai mare decât inima și a început să treacă și prin plămâni, prin oase, prin sânge, prin ficat, prin gât, prin splină, prin brațe, prin nas, ochi și gură, prin picioare și degete, prin creier și păr. În scurt timp, Ana umbla într-o bulă imensă, compactă, sufocantă de dor, care creștea și creștea, riscând să cuprindă satul, orașul, toată Moldova și, mai apoi, toată România, și să ajungă, poate în Italia, să o lovească pe mama ei, poate așa se hotăra să se întoarcă acasă. 

 

De câte ori vorbeau pe Skype, Ana o vedea pe mama ei din ce în ce mai veselă, mai frumoasă, mai sigură pe ea. Mai fericită. Îngrijea un cuplu de bătrâni și le povestea ei și bunicii, câtă grijă are de ei, cum le dă medicamentele la oră fixă, cum îi spală pe rând, cum îi duce să îi plimbe prin parc, cum le face toate cumpărăturile. „Sunt niște oameni foarte cunoscuți în acest orășel și m-au îndrăgit foarte mult. E obositor ceea ce fac, dar sper să-mi găsesc o slujbă mai bună, la un moment dat. Poate vine și Ana la mine, când o să-mi găsesc o casă, ce zici mamă?”, o întreba mămica ei, pe bătrână. „Eu nu știu, maică”, răspundea bunica cu mâna la gură și dând ușor din cap.  „Fă cum oi ști tu că-i mai bini pentru voi.” 

Ana nu zicea nimic, că nu o întrebase nimeni pe ea, dar știa deja că nu o să plece nicăieri, pentru toți banii din lume. O să mănânce doar cartofii învârtiți cu ceapă și borșul bunicii și nu o să vrea nimic altceva. Și dacă nu o să aibă nici cartofi, o să mănânce mămăligă cu varză sau cu perje. Nimeni n-o s-o ia de lângă bunica. „Doamna și domnul Concetto au spus că o să aibă grijă de mine. Au mai spus că sunt cea mai bună și mai dedicată badanta pe care au avut-o până acum. Dacă nu m-aș gândi la voi, aș fi cea mai fericită femeie de pe pământ. Ție ți-e dor de mine, cara mia?”, o întreba pe Ana. Ea răspundea scurt „Da`, dar nu-i spunea că îi e atât de dor încât adoarme plângând, atât de dor încât îi e mai ușor să se gândească la mama ei ca și cum ar fi moartă, decât vie și departe de ea, atât de dor încât o doare gândul către ea sau despre ea. 

Mama ei era din ce în ce mai fericită, iar ea era din ce în ce mai neajutorată. Uneori o auzea noaptea pe bunica cum oftează în patul ei, o privea cum face toate treburile grele din gospodărie, șchiopătând, cu dureri de șale și cu degetele aproape înțepenite. O privea cum taie lemne, o mână de om, draga ei bunică, o privea cum cară sacii cu făină în pod, cum vopsește gardul sau casa, cum spală rufele în copaia de lemn, cum scoate apă de la fântână, cum muncește fără întrerupere de la ora cinci dimineața, până seara la ora nouă. 

Ana o ajuta cât putea de mult, dar bunica nu prea o lăsa, spunea că munca ei e școala. Uneori, fetița se întreba de ce sunt bătrânii îngrijiți de mama ei atât de importanți? Pentru că au muncit mult? Dar bunica ei nu muncea mult? Nu muncea, în fiecare zi din viața ei? Fără nici o singură zi de concediu, fără savurat cafeaua pe terasă, fără excursii în străinătate sau măcar până la Băile Herculane, fără răsfăț la coafor sau masaje la picioare, fără să spună nici măcar o dată de când s-a născut ”E dreptul meu, sunt un cetățean al acestei țări, mi se cuvine aia sau ailaltă”. Nu merita ea oare aceeași grijă ca și bătrânii îngrijiți de mămica ei? Nu merita să o spele și pe ea, mămica? Să o ducă să o plimbe? Să îi facă masaj? Să îi facă mâncare și să o servească? Oare era drept ca mămica ei să îngrijească cu atâta grijă niște străini, pentru câțiva bănuți, și să nu observe câtă nevoie aveau mama și fata ei de ea? Oare cum putea să le dea medicamente la ore fixe unor stăini și să n-o întrebe, măcar o dată, pe mama ei, dacă e bine, sănătoasă, dacă mai poate munci?

 

Ana își scoase un portofel micuț din ghiozdan, în care își ținea toată averea:158 de lei și 55 de bani (pe care-i făcuse la urat și la semănat, de Crăciun). Îi înveli în hârtia A4 de pe bancă, pe care scrise cu creionul roșu: „Mama mea dragă, de 8 Martie îți doresc să fii sănătoasă. Îți trimit toți banii mei (158,55 lei) și te rog să vii acasă, să ai grijă de mine și de bunica. Dacă trebuie, o să mă angajez undeva și o să-ți dau bani în fiecare lună. Dacă nu mai vrei să vii la noi, măcar spune-ne, să știm și să nu ne mai fie dor de tine, atât de tare. Să putem să trăim și noi în liniște. La mulți Ani de Ziua Femeii! Cu drag, Ana, fiica ta dragă”

Lăsă plicul improvizat pe bancă, se rezemă de scaun și își privi răbdătoare colegii, care desenau inimioare roșii și ghiocei alb-albăstrui.

 

Semnul 7- Mască, în fire și chip

I se părea că nu-și mai poate recunoaște chipul, când se privea în oglindă. Dimineața era unul dintre cele mai neplăcute momente ale zilei. După ce se spăla pe față, îți ridica involuntar capul. Și nu mai putea să evite. „Uite. Uite-mă. Acesta-s eu.” Se privea pentru câteva momente doar, în oglinda imensă de deasupra chiuvetei. Chipul său îl înspăimânta. Nu pentru că ar fi fost dizgrațios, pentru că nu era. Îl înspăimânta minciuna care i se lipise invizibil pe întreaga față. Minciuna. Ura. Masca lipită impecabil pe nasul său acvilin. Masca întrețesută printre celulele pomeților și ale pleoapelor și ale buzelor cărnoase, impecabile. Ochii, care nici nu mai erau ai lui demult. Privirea sa care iradia bunătate și zâmbet, dar care era doar o perdea pentru ura care-i țâșnea din gânduri. 

 În restul zilei, evita să se mai privească în oglinzi, vitrine sau orice planuri care reflectau imaginea. Nu putea să evite privirile celor pe care-i întâlnea, însă. Nevastă, colegi de serviciu, vecini, cunoștințe, oameni necunoscuți, părinți, copii. Uneori, inima îi bătea cu putere, de teamă să nu fie descoperit. Se temea că cineva, cumva, ar putea să strige, exact ca în povestea „Hainele împăratului”: „Iulian are o mască! Iulian are o mască!” 

Era atât de înfricoșat că așa ceva s-ar putea întâmpla, cu adevărat, încât avea coșmaruri. Visa același vis, în fiecare seară. Se afla în mijlocul unei ședințe importante din domeniul în care activa. El se afla în picioare, tocmai își prezenta un proiect important, când inevitabilul se producea, brusc, și fără preaviz: îi cădea masca. Masca de om bun, cu privire blândă și zâmbet reconfortant. Această mască frumoasă, intimă, umană, se desprindea de fața sa și cădea, cu zgomot, pe masa din mijlocul sălii de conferințe. Deși părea o mască elastică, la impactul cu masa, ea se spărgea în zeci de cioburi, mai mici sau mai mari. Oamenii de afaceri erau zgâriați de cioburile casante. El privea totul rânjind satisfăcut, cu adevărata lui gură, de pe adevărata lui față. O față a urii. 

Se trezea transpirat, sleit de puteri. Chipul său, adevăratul său chip din vis, îl înspăimânta. Știa că e al său, cu adevărat, pentru că se recunoștea în el, ca într-o oglindă. Chipul său, cel din oglinda de la baie, pe care-l vedea în fiecare dimineață, îl înspăimânta, pentru că nu știa al cui este, cu adevărat. Nu recunoștea acea privire blândă, nu recunoștea acei pomeți și nici fruntea înaltă și nobilă. Era înspăimântat de ambele chipuri, pentru că nu le înțelegea sensul. Cum putea cel real să existe, cu adevărat, doar în vis, iar masca, chipul străin, să-i fie chip, în realitate, în viața de zi cu zi?

Avea 38 de ani și, din toate punctele de vedere, se putea considera un om realizat. Așa îi spuneau toți cei care-l cunoșteau. Toți cunoscuții lui îl considerau un exemplu demn de urmat. Fără de fisură. Așa părea viața lui. Copil de profesori. Toate condițiile îndeplinite pentru o educație de excepție. Și el și soră-sa, mai mare cu doi ani decât el, au avut parte de tot ce și-au dorit. Singurul lucru care li s-a cerut, de către ambii părinți, a fost să învețe foarte bine. Și asta au și făcut. Au fost elevi de 10 pe linie. Soră-sa a studiat medicina, iar acum e medic cardiolog cu renume, într-un oraș din sudul Italiei. Are doi copii și e măritată tot cu un român, care are o mică afacere de construcții, în același oraș italian. 

Iulian a terminat ASE-ul, Facultatea de Finanțe și Bănci, și acum e bancher la o bancă importantă din București, cu un viitor promițător în acest domeniu. E însurat cu Nadia, un fost model de succes, cu care are un băiețel de trei ani, Nadir. Familia perfectă. El frumos, tânăr și bogat. Ea frumoasă, tânără și admirată. Iulian își cunoștea valoarea. Știa că viața sa perfectă era creația lui. Știa că tot ce are, i se datorează în întregime. Cariera, nevasta de copertă de revistă, casa cochetă, într-un cartier rezidențial, mașinile din garaj, paznicul de la poartă, femeia care le făcea menajul, bucătăreasa, șoferul neveste-sii, dădaca lui Nadir, vacanțele de lux din jurul lumii. Totul. Totul i se datorau lui. Își câștigase respectul tuturor.

 Urcase scara socială destul de repede, iar acum juca în liga mare. Se învârtea printre oameni obișnuiți să fie serviți, adulați, ascultați orbește. Își lua prânzul în locații exclusiviste, în care se fuma doar trabuc, iar lucrurile cu adevărat importante se discutau lângă fântâna arteziană din mijlocul părculețului sau pe malul unui lac, cu debarcader personal și bărci mai scumpe decât apartamentul părinților lui. Iulian avea marea calitate de a nu pune întrebări în afara subiectului și de a nu da răspunsuri importante la întrebări din afara subiectului. Iulian corespundea din toate punctele de vedere cerințelor lumii în care se învârtea. „Fără respect, ești un nimeni.” Era fraza pe care i-o inoculase maică-sa, în toate celulele corpului său, încă de când se născuse. Și chiar dacă toate celulele i-au murit de mii de ori, altele luându-le locul, ideea de a fi respectat a rămas gravată în toată ființa sa. Maică-sa era o doamnă și asta a învățat el că trebuie să fie o femeie. Mama sa a predat chimie pentru generații întregi de elevi și nu și-a pierdut respectul în fața nici unuia dintre ei. Iulian Badiu era fiul mamei sale, mai mult decât a tatălui său, fost profesor de istorie.

De ceva timp, Iulian simțea nevoia să facă rău, să distrugă, să mintă, să înșele, să nu mai respecte nimic și pe nimeni. Și-a dat seama că e un om rău, într-o zi de vineri. Ploua torențial, străzile capitalei erau sub ape. Se grăbea cu mașina, spre o întâlnire importantă. Avea viteza peste limită, când a stropit-o din cap până în picioare, pe o femeie în jur de 60 de ani, care mergea grăbită, pe trotuar. A apucat să vadă valul imens de apă de ploaie, care a căzut pe femeie, udând-o de sus până jos și privirea ei șocată. În loc să se rușineze sau să-i pară rău, a izbucnit în râs. „Proștilor! Oameni fără valoare. Pleava societății. Trăiți să ne serviți pe noi”, s-a trezit vorbind singur, la volan. 

Din acea zi, aștepta cu nerăbdare ploile. Trecea cu mașina, în viteză, prin bălțile de pe asfalt, udând fără milă, mai ales bătrânele și mamele cu copii mici. Simțea o energie ciudată când făcea toate aceste răutăți. Șocul oamenilor pe cer-i umilea îi dădea o stare de putere absolută. Ura oamenii simpli. Nu suporta să-i vadă pe stradă. Nu suporta că au dreptul să respire același aer pe care-l respira și el. Era din ce în ce mai convins că cei săraci n-ar trebui lăsați să se reproducă, n-ar trebui lăsați să voteze, n-ar trebui lăsați să aibă opinii cu privire la conducerea țării. „Fără bani, ești un nimeni”, devenise noua sa deviză. Se simțea un zeu. Avea puterea să-și dorească orice și să realizeze orice. 

Își acceptase și răul din el, i se părea chiar atrăgător. Singurul lucru care-l speria, era posibilitatea de a fi descoperit. Ideea că cineva ar fi putut să-i vadă masca de om bun, îl teroriza. Avea totul! Tot ceea ce un om își poate dori. Când mergea la petreceri private, îi plăcea să o privească pe nevastă-sa, fără ca ea să știe. Era singura femeie, cu statut de soție, printre alte câteva femei, cu statut de amante. Toate erau superbe, firește. Toate erau frumoase și stilate și purtau pe ele piese, care însumate, ar fi plătit pensiile pe o lună, într-un orășel de provincie. Era invidiat, o știa. Vedea privirile fumătorilor de pipe și de trabucuri. Nevasta lui era atât de frumoasă, încât uneori se întreba ce-o fi găsit la el, de l-a acceptat de bărbat. Nu-i trecea prin minte că, poate, pur și simplu Nadia îl iubea și era fericită. 

Iulian nu mai credea în sentimente. Erodau ideea de putere, așa că s-a debarasat rapid de ele. Empatia dispăruse prima, în momentul în care a stropit-o pe femeia aceea de 60 de ani și n-a simțit nici o remușcare. A urmat mila : a dispărut și ea, în momentul în care a dat cu piciorul în cutia de conserve, în care un cerșetor își primea câteva monede amărâte de la trecători. A urmat gingășia, în momentul în care n-a mai suportat să-l ia pe fiul său în brațe, pentru că plângea prea tare. Una câte una, sentimentele se desprindeau de el, ca frunzele de un copac, toamna. Îl deranja cumplit că trebuia să-și acopere ochii cu acel sentiment inferior de bunătate, dar n-avea încotro. Îl ajuta în afaceri. Nu-i mai plăcea să se privească în oglindă, pentru că ceea ce vedea, nu era el. 

 „Cine sunt eu? Cel din oglindă sau cel din vis?” se întreba pentru a mia oară, înspăimântat de coșmarul din care tocmai se trezise. Își privi nevasta care dormea alături și se ridică hotărât din pat. Intră la baie și își spălă chipul, cufundându-și fața în palmele căuș, pline cu apă. Când ieși din baie, își auzi fiul scâncind, în camera sa. Străbătu întregul etaj și se opri în pragul camerei lui Nadir. Copilul se trezise din somn și stând în funduleț, în mijlocul patului, scâncea speriat că nu o vedea pe dădaca lângă el. Femeia era probabil la toaletă, pentru că se vedea o fâșie de lumină, ieșind de sub ușa băii. 

Iulian ezită, nu-și mai luase copilul în brațe de câteva luni, dar un instinct ciudat, să-i spunem patern, îl împinse înspre băiețelul supărat. - Vino la tata, flăcăule! 

Iulian se aplecă să-și ia copilul în brațe, dar când cel mic ridică brațele, ridică și capul spre tatăl său. Atunci privirile lor se întâlniră. Iulian a văzut tot. Tresărirea fiului său. Apoi groaza din ochi. Frica din ochii fiului său de trei ani, când a privit chipul tatălui lui. Momentul de care se temuse cel mai mai mult, se întâmpla chiar atunci. Fără cuvinte. 

Fiul său îi văzuse fața adevărată. Văzuse privirea lipsită de sentimente, văzuse răul din chip și suflet. Nadir a început să plângă atât de tare, încât Iulian a înțepenit. „Masca a căzut. A căzut masca. Sunt, în sfârșit, liber să fiu așa cum vreau.” 

Alertată de plânsetele copilului, bona a ieșit, precipitându-se, din baie. Iulian a privit-o scurt și a ieșit, lăsându-i copilul în grijă. A intrat în closetul său imens, și-a luat o geantă sport, în care a înghesuit câteva haine de schimb, și-a dat pijamalele jos și s-a îmbrăcat în jeansi, tricou și hanorac. A intrat în cameră. S-a așezat pe pat. A privit-o pe Nadia și s-a hotărât, pe vecie. A trezit-o cu un gest scurt. Femeia îl privea buimacă. Privirea soțului său o speria. Iulian o privi scurt. 

- Știu că încă nu te-ai trezit, dar ascult-mă, căci n-o să repet. Divorțez de tine. Nu vreau să te mai văd nici pe tine, nici pe copil. Plec. Să nu mă cauți. Tot ce e al meu, va fi al tău. Nu-ți va lipsi nimic. Nu te merit. Nu vă merit. Să-ți refaci viața. Uită-mă. 

 Iulian își luă geanta și ieși pe ușa camerei. Coborî scările vilei și ieși în noaptea de sfârșit de noiembrie. Nu mai știa cine e, căci în ochii fiului său, se văzuse într-un fel în care nu se văzuse nici în oglinda din baie, nici în coșmarul său, din fiecare seară. „Fără chip, nu ai nimic”, își spuse, în timp ce se îndepărtă în noapte. Nu simțea nimic. Nu spera nimic. La colțul străzii, o mașină trecu, în grabă, și-l stropi din cap până în picioare. Ud și înfrigurat, o căldură plăcută începu să-i pâlpâie ușor în piept, în locul golit de sentimente.