Semnul 16- Rostul și restul

 

Se simțea cea mai binecuvântată ființă din tot Universul. Inspira fericire și expira recunoștință. La început, această stare de beatitudine reală, o descumpănise. Ba chiar o speriase, de ce să mintă, nu se simțea demnă. Nu înțelegea de ce i se întâmplă tocmai ei minunea aceasta.

Se gândea că sigur o să se întâmple o catastrofă. O să-i moară cineva drag, soțul poate, sau unul dintre părinți (sau poate amândoi), sau poate; Doamne ferește!, și inima i se oprea pentru o secundă, gândurile îi înghețau în minte, poate urmau să moară toți trei. Va rămâne singură pe lume. Va fi a nimănui. Dar continua să respire fericire. Era fericită și anxioasă, în același timp. 

Poate venea sfârșitul lumii. Asta trebuia să fie! Cum putea altfel să-și explice atâta stare de bine? Poate Dumnezeu trimitea tuturor oamenilor fericire în avans, ca să nu-i sperie moartea, dispariția vieții. Doar că, în jurul său, oamenii se purtau perfect egal. Nimeni nu strălucea ca ea. Nimeni nu zâmbea ca ea. Nici măcar copiii, la școală. Le preda zilnic româna, matematica, educația civică, istoria, iar ei păreau aceeași. 

Puneau aceleași întrebări, „Doamna, e adevărat că omul provine din maimuță?” sau „Doamna, ce înseamnă nevertebrat?”, dădeau aceleași răspunsuri, „Trei ori douăzeci și șapte fac optzeci și unu”, „Subiectul este cel care face acțiunea”. 

Desenau aceleași desene, cântau aceleași cântece. Și se gândea că, dacă vreunul dintre ei ar trăi acea fericire, așa cum o trăiește și ea, i-ar fi spus. Doar era învățătoarea lor iubită, cum de atâtea ori i-o declaraseră, cu toții. Obișnuiau să-i povestească toate întâmplările extraordinare sau absolut comune din viețile lor de copii, de 10-11 ani. 

„Doamna, vaca noastră a fătat un vițel” 

sau „Doamna, am găsit un leu pe jos, ce să fac cu el?” 

sau „Cum e mai bine, doamna, să scriu cu pix sau cu stilou?” 

Adina își imagina că, cu atât mai mult, copiii ei i-ar fi spus: 

„Doamna, suntem fericiți tot timpul! Ce-o fi asta?”

Și așa, dacă văzuse că nimeni nu trăia ceea ce simte ea, se obișnui cu gândul că doar ea e fericită tot timpul. Citise în cărți despre asemenea stări. Sfinții părinți trăiau într-o stare continuă de fericire, dar ei se nevoiau, ei erau sfinți; se sfințiseră prin durere, rugăciune și curățire de păcate. Ea cine era? 

O învățătoare la clasa a patra, la școala din comuna Dealu Morii, din Bacău. Ce făcuse ea, până la 25 de ani, să merite așa ceva? Cu cât căuta mai mult să-și explice în mod logic fericirea, cu atât totul i se părea mai ilogic. 

Așezată pe băncuța de sub nucul din spatele casei sale, privea, într-o stare de grație, apusul soarelui. Arșița de peste zi se domolise. O boare ușoară adia printre frunzele verzi și prin părul ei, încă ud. Abia își făcuse un duș, căldura o extenuase. Nu se gândea la nimic. Trăia fericirea. O acceptase, de-acum. Își spunea că, din moment ce primise un asemenea dar divin, se va bucura de el pe deplin, fără să-și mai pună întrebări, care nu-i dădeau nici răspunsuri și o și încurcau foarte tare. 

„Când această stare de fericire mă va părăsi”, își spuse sieși, ca un fel de legământ, „voi continua să fiu fericită. Pentru că acum știu că se poate să fii fericit, mai mult de o secundă. Poți fi fericit o lună, două, zece ani, atâta timp cât accepți tu această stare minunată.” 

În timpul facultății, căutase disperată sensul vieții. Ce căutăm pe acest Pământ? De ce ne-am născut? Care este scopul nostru? Și care era misiunea ei, în mod particular, în această viață? Citise mult, tot ce ținea de trăirea umană. 

Aflase atât de multe lucruri! Idei asemănătoare, care erau scrise de oameni ce nu se cunoscuseră, nu știau unii de existența celorlalți, fie că erau contemporani, fie că erau din epoci diferite. 

Aflase și că ce credea unul că e fericire, era durere pentru altul. Aflase că cei mai mulți oameni credeau că există un Creator Suprem sau un Arhitect al Universului, dar îl numeau diferit Dumnezeu, Alah, Iehova. 

Aflase și că alți oameni descoperiseră că Dumnezeu e în noi, că de fapt noi suntem tot Dumnezeu și că avem tot ceea ce ne trebuie să creăm tot ceea ce vrem, așa cum Dumnezeu a creat lumea și pământul. 

Aflase de yoga, sufi, zen, magie albă, magie neagră, de șamani, de oameni cu puteri supranaturale. 

Devenise atentă la tot ce în jurul ei, admira multe religii, practica tehnici de meditații sau cocheta cu cursurile de dezvoltare personală, dar, cu tot modernismul ei, nu se culca niciodată fără să se închine. Spunea „Tatăl Nostru”, ca și cum vorbea, într-adevăr, cu tatăl său adevărat. Era atât de convinsă de existența lui Dumnezeu în Sfânta Treime, de puritatea maicii Domnului, de faptul că Iisus e fiul lui Dumnezeu din cer, încât putea să-și pună întrebări asupra existenței sociale, de exemplu, dar nu avea nici un dubiu cu privire la Dumnezeu și la faptul că Iisus Cristos a murit pentru păcatele noastre pe cruce, că a înviat a treia zi și că s-a înălțat la ceruri, unde șade de-a dreapta Tatălui. 

Toate acestea i le spusese bunica, când Adina venea la țară, în vacanțele de vară. Bunica o învățase să-și facă cruce, bunica o învățase cum să-și împreuneze cele trei degete (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh), iar pe celelalte două să le strângă în palmă (un degețel simboliza firea de Dumnezeu adevărat a Mântuitorului nostru, iar celălalt firea de om adevărat, ca bunica sau ca mama ei, sau ca bunicul ei, de exemplu). 

Bunica o învățase să salute toți oamenii cu care se întâlnea și tot ea o învățase să iubească animalele și toate ființele vii, că și pe ele tot Dumnezeu le făcuse. Bunica îi explica totul așa de clar, că totul i se părea simplu, fără de întrebări. Credința în Dumnezeu îi fusese explicată de bunica, dar ne Ion, fratele bunicii, o făcuse să-l iubească pe Dumnezeu. 

Când mergea în vacanțe la bunica, tot timpul trecea și pe la nea Ion, căruia tot satul îi spunea Filosofu, „fără articolul hotărât în coadă”, se gândea uneori Adina, când deja învățase gramatică la școală, „ca și cum apelativul de Filosof nici nu mai are nevoie de o fixare semantică prin articolul hotărât l, ci este de la sine înțeles că el este Filosofu însușii, că, de fapt numele lui nu este Ion Amariei, ci chiar Ion Filosofu.” 

Unchiul Ion vorbea atât de clar și de profund, în același timp, despre fiecare lucru, om sau situație din jurul lui sau de aiurea, încât Adina a priceput de mică, faptul că oricine și orice are un rost al său, un sens care trebuie împlinit, a înțeles că nu trebuie să scormonim în lucruri care nu ne sunt date să le înțelegem, dar că trebuie să învățăm tot timpul și să ne dorim să fim mai buni și mai recunoscători, pentru tot ceea ce trăim. 

Dumnezeu părea că trăiește chiar cu nea Ion, lângă nea Ion, prin nea Ion. Căci niciodată el nu înjura, nu cerea socoteală divinității, nu se plângea de viața lui grea, nu-și dorea să aibă tot felul de lucruri, nu jignea oamenii și nici nu-i vorbea de rău, nu refuza pe nimeni, dacă i se cerea ajutorul. 

Lângă nea Ion, Adina simțea rostul fiecărui lucru, rău sau bun. 

Când a ars casa familiei Cazacu, toți sătenii îi căinau și îl certau pe Dumnezeu, dar nea Ion, stând seara sub nuc, îi spunea Adinei, care stătea lângă el: 

„Orice nenorocire ar veni peste tine sau peste cei dragi ție, în această viață, să nu te mânii. Supără-te, țipă, plângi, dar nu-i cere socoteală Domnului, că un Tată niciodată nu le vrea răul copiilor săi. Și nici nu putem noi înțelege Căile Lui. Trebuie doar să-i acceptăm Voia în toți și în toate.” 

Adina nu înțelesese mare lucru din aceste cuvinte și chiar îi părea rău pentru familia Cazacu, cât erau de ghinioniști și cum erau nevoiți să înceapă să-și construiască o altă casă. Numai că, peste câteva zile, când fusese o furtună teribilă, cu tunete și fulgere înfricoșătoare, de dimineață tot satul stătea în fața casei arse a familiei Cazacu. Casa, cât rămăsese din ea în picioare, era trăsnită de fulger. Adina îți mai amintea și acum fiorul de frică pe care îl simțise. Casa era aproape despicată în două, de tăria unui fulger, de o putere nemaivăzută. Oamenii și-au dat seama, stând în fața casei despicate, că, dacă familia Cazacu ar fi dormit în acea noapte în locul acela, acum ar fi fost cu toții carbonizați. 

„Dumnezeu e mare și bun”, murmurau cu toții. „Uite cum i-a ferit Bunul pe Cazaci”, ziceau ei „ca să nu moară cu toții.” 

Adina și-a dat seama că nea Ion știa ce vorbea. Poate nu se ducea în fiecare duminică la biserică, poate nu se închina în fiecare dimineață, dar credința lui era la fel de mare, sau poate mai mare, decât a surorii sale. 

Adina știa că bunica crede în Dumnezeu, fără să-și pună întrebări, iar fratele ei, nea Ion, credea tocmai fiindcă își punea întrebări. Bunica vorbea Maicii Domnului și Sfinților din icoane, ca unor oameni pe care îi cunoscuse sau de care auzise, oameni de toată nădejdea, în care puteai să-și pui încrederea și la care puteai să te duci, să le ceri un sfat sau să le povestești din necazurile tale. 

Bunica se ruga la Dumnezeu cu ochii închiși; pesemne că icoana lui Dumnezeu era undeva sub pleoapele ei, se gândea Adina când era mică. Cât timp se închina bunica, fetița își ținea respirația, fiindcă, se gândea ea, fără să vrea putea să deranjeze conversația celor doi, căci era sigură că Dumnezeu vorbește cu bunica, la închinăciunea de seară. 

Nea Ion Filosofu nu se ruga, cel puțin Adina nu prea l-a văzut, dar când unchiul său își făcea cruce, parcă se făcea liniște în jur. Fetița nu mai văzuse pe nimeni dintre oamenii pe care-i cunoștea ea, care să știe să-și facă o cruce atât de frumoasă. 

Adina vedea lumină în locurile în care nea Ion își atingea trupul cu cele trei degete împreunate. 

„În numele Tatălui”- și mijlocul frunții se lumina, „Și-a Fiului”- se lumina și mijlocul burții, „Și-a Sfântului Duh, Amin”- și se luminau, pe rând, umărul drept și cel stâng. 

Cel mai frumos om era unchiul ei drag. Cel mai frumos, mai bun și mai deștept om pe care ea îl întâlnise. 

Cu trecerea anilor, încetase să mai vină la bunica. Intrase la liceu, mai apoi la Facultate. Viața își urma, firesc, cursul. Părinții ei nu vorbeau despre Dumnezeu. Nu-i văzuse niciodată făcându-și cruce și nu merseseră niciodată la biserică. Poate doar la câte un botez sau o nuntă. Credeau în Dumnezeu, dar nu vorbeau despre El niciodată. Ca și cum era mult mai important de discutat despre politica externă sau despre prețul carburanților sau despre divorțul Bahmuțencei de Prigoană sau despre Roșia Montană sau despre o rețetă de papanași. Ei considerau că Dumnezeu e undeva departe, într-un loc idilic, fără de probleme, pe când ei, oamenii, trăiesc lucruri reale, în lumea lor reală. 

Părul Adinei se uscase. Se înserase de-a binelea. Femeia asculta liniștea satului, și-și mângâia burtica; 

„Mâine vine tăticul tău, copil iubit. O să-i facem o tartă cu vișine, așa cum îi place lui. O să ne ținem în brațe și o să ne drăgănim. O să vorbim despre tine și despre cum o să te ținem pe tine în brațe, când o să te naști.” 

Era însărcinată în trei luni de-acum, și pântecul începea, încet-încet, să i se rotunjească. 

„Poate că de asta Dumnezeu mi-a dat fericirea asta, că m-am hotărât să vin învățătoare în satul acesta.” 

Își amintea și acum cum, în amfiteatrul în care se adunaseră proaspeții profesori să-și aleagă titularizările, avusese un gând surprinzător. Va lua postul de învățătoare din satul bunicii sale. Ar fi putut să-și aleagă orice post, de la cel mai bun liceu din Bacău, până la cea mai aclamată școală generală, avea una dintre cele mai bune de la Examenul de Titularizare. Alesese Dealu Morii și bine făcuse. A trăit în casa bunicii, care după un an de la venirea ei în sat, a murit. Iar anul acesta, în primele zile ale primăverii, îl înmormântase și pe nea Ion. 

Suferise mult, dar iubirea necondiționată a copiilor săi, o ajutase să meargă mai departe. Soțul ei, Adrian, era tot timpul pe drumuri. Fiind consilier de dezvoltare personală, o denumire pe care Adrian o considera o fasoneală, și de care râdea copios, umbla prin toată țara, în orașele în care era invitat să-și țină conferințele. Adina se mutase în casa lui nea Ion. Iubea fiecare colțișor din ea. Avea chiar și o căpriță albă, un câine și un motan. Iar de câteva luni, avea și un copil în burtică. Nu reușea să înțeleagă ce făcuse să merite atâta fericire. 

De ceva timp era înconjurată de vibrații care păreau că murmură un cântec. Fie că se spăla pe față, fie că dădea binețe oamenilor pe stradă, fie că arăta unde e Africa sau Asia copiilor la hartă, fie că mângâia câinele sau vorbea cu vecinele sale, Adina auzea o melodie minunată, venită parcă din alte sfere. 

Atât de mult își iubea copilul din burtică, încât încerca să se tempereze „căci tot ce-i prea mult sau prea puțin, nu e bine. Trebuie să căutăm să ne bucurăm, pe cât știm și acceptăm să suferim. Căci alb fără negru nu se poate, așa e legea firii”, așa zicea nea Ion Filosofu. „O să te iubesc și o să am grijă de tine toată viața, orice ar fi, puiul meu minunat”, își mângâie Adina burtica. „Cu Dumnezeu împreună, o să trăim tot ce avem de trăit. Fie rău sau bine.” 

Adina inspira iubire și expira fericire. Se simțea cea mai binecuvântată mamă din tot Universul. Abia acum înțelegea, pe deplin, ce-i spusese nea Ion, înainte să moară: 

„Adina dragă, să știi că nu-mi mai este frică să mor. Căci moartea e viață, așa cum viața moarte este. Acolo unde este Dumnezeu, este bine. Iar El este peste tot. Să nu uiți asta niciodată!”