Întinse mâna acoperită demănușa albă și apăsă pe butonul soneriei. Ascultă ciripitul vesel și se simți, brusc, emoționat. Uită chiar și cât de tare îl incomodează barba albă și falsă și peruca prea grea. Se simți, pentru o clipă, un puști de cinci ani, care urmează să se urce pe scenă, dar care se blochează chiar înainte de a pune piciorul pe prima treaptă, pentru că a uitat poezia pe care urma să o recite în fața părinților.
„Ușor Octave, ușor că o facem noi și pe asta.”
Încerca să se îmbărbateze singur, uimit că poate să trăiască asemenea emoții la 68 de ani. Auzise o voce de copil, de dincolo de ușă, „Mami, deschid eu!” și, într-o clipă, îl văzu pe nepotul său, în cadrul ușii. Pentru câteva momente, copilul rămase efectiv cu gura căscată, cu ochii mari, privind omul de dincolo de ușă și nevenindu-i să creadă că vedea ceea ce vede.
- Ho, ho, ho, se hotărî Octavian să-și facă introducerea. Îl ții pe Moșul la ușă, tinere?
Mama își făcu apariția într-o secundă, dar, după ce îl privi pe Moș Crăciun, zâmbi recunoscându-l.
- Nadir, iubitul meu, Moșul a venit la noi tocmai de la Polul Nord și tu îl ții la ușă?
Copilul aplăudă fericit și îl luă de mână pe bărbatul cu haină roșie, centură neagră, plete și barbă albe și îl trase în cămăruța lor, lângă brad. În trecere, bărbatul îi zâmbi femeii și îi făcu cu ochiul. Aceasta închise ușa după el și îi mulțumi: „Mulțumesc, Octavian!”
Moș Crăciun se așeză pe singurul fotoliu din garsonieră, lângă care se afla un brad micuț, de plastic, împodobit cu globuri și îngerași.
„Deci aici locuiește nora mea, împreună cu nepoțelul nostru.”
Diferența dintre această cămăruță și casa lor de acum un an și jumătate, era imensă. Fiul său fusese foarte bogat. El și familia lui locuiseră într-o casă mare și confortabilă, chiar prea mare pentru ei trei. Nepotul lui se năcuse în puf și trăise o viață de basm, până la trei ani, iar acum trăia în această cămăruță, împreună cu mama lui.
Ziua în care aflase că fiul său, Iulian, își părăsise familia, fusese ziua morții lui.
Nu-și imaginase vreodată că Iulian ar putea face așa ceva. Să plece, fără să privească în urmă. Să nu-i mai pese de nimeni. Să nu dea nici un semn nimănui, nici măcar lui sau mamei lui. Soția sa nu vorbea niciodată despre el, ca și cum n-ar fi avut niciodată vreun fiu. Îi era rușine cu el, deși n-ar fi pronunțat vreodată aceste cuvinte cu voce tare.
Octavian își cunoștea soția, știa cum gândește. Odată ce un om și-a pierdut respectul în fața ei, acea persoană nu mai exista pentru ea. Iar Iulian, prin gestul său de nedescifrat, prin felul în care a dispărut într-o clipă din viața lor, pur și simplu, îi călcase în picioare, le frânseseră inimile atât părinților, cât și familiei lui. Când și-a dat seama că nu-l va găsi niciodată, pentru că el nici nu voia să fie găsit, Octavian a încercat să ia legătura cu nora și nepotul său. Nadia a refuzat, însă, să-i vadă.
Octavian a suferit, s-a revoltat, dar, până la urmă, a înțeles că nora lui voia să se răzbune pe Iulian, prin cei care îi dăduseră viață. Octavian înțelegea refuzul nurorii sale, până și soția sa îi dădea dreptate Nadiei, dar, chiar și așa, îi era foarte dor de nepotul său și spera că poate, într-o zi, cândva, îl va vedea, îl va putea strânge în brațe.
Au fost nopți de insomnii, zile de chin, în care Octavian rula în minte, aceleași întrebări:
„De ce a plecat Iulian? Ce s-a întâmplat cu el? Trăiește sau e mort? Unde este acum băiatul meu?”
Se simțea vinovat pentru eșecul fiului său. Se simțea dator lumii, să explice ceva ce nici măcar el, tatăl lui, nu putea să-și explice sieși.
Unde greșise?
Viața-i cursese lin și fără poticniri și, într-o singură noapte, totul s-a schimbat. Viața părea străină de el, părea că se nămolise și se prelingea abia-abia, printre pietre și bolovani. Și, ca și când viața nu părea și așa amară, mai primi o lovitură. Fiica lui, Laura, se hotărâse să divorțeze, de pe azi pe mâine. Vestea aceasta fusese chiar un șoc pentru el. Laura era doctor cardiolog într-un orășel din Italia, era respectată, avea o viață frumoasă. Pe soțul fiicei sale, Octavian îl considera fiul său. Nu știa să fi avut probleme în cuplu. Îl sunase pe Radu să afle direct de la el ce se întâmplase. Ginerele său îi răspunsese neutru și, mai degrabă rezervat, că Laura ceruse divorțul și el i-l dăduse, dar că, probabil, o să le spună chiar ea despre ce era vorba, când se va întoarce în țară, „deoarece, caro papa, Laura pleacă din Matera, părăsește Italia. A hotărât să trăiască, din nou, în România.”
Octavian nu mai înțelegea chiar nimic din ce se întâmpla în jurul lui. Copiii lui, atât Iulian, cât și Laura, trăiau o viață de vis. Nu le lipsea nimic. Totul era perfect.
„Și atunci”, încerca el să înțeleagă „de ce strică totul? De ce dau amândoi cu piciorul la tot ceea ce au construit și intră în necunoscut? E vorba de un blestem în familia mea? Ce le-a lipsit copiilor mei? Unde am greșit eu, ca tată? Cum pot să-i ajut acum?”
Și, pentru prima dată în viața lui, a încercat să vorbească despre toate aceste necunoscute cu soția lui. O iubea ca în prima zi în care o văzuse, în urmă cu peste 45 de ani, dar refuzul ei de a vorbi despre orice nu îi convenea sau nu înțelegea, acum îl irita nespus. Simțea că e nedreaptă, aștepta puțin ajutor din partea ei, simțea că se îneacă, iar ea, deși era chiar lângă el, refuza să-i dea o mână de ajutor.
Devenea din ce în ce mai frustrat. Aștepta cu nerăbdare să ajungă fiica sa în țară, să o sărute, să o ia în brațe, să se asigure că e bine. Nu voia să o piardă și pe ea. Se hotărî în sinea lui că, dacă soția lui nu va dori să mai știe de fiica lor, va divorța și el de ea. Nu va rămâne lângă o mamă care-și reneagă copiii.
„Doamna mea”, așa îi spusese într-o zi, „eu voi fi alături de Laura, orice-ar fi. Tu ce ai de gând?”
Soția lui îl privise, ca de obicei, sigură pe ea:
„Cum adică ce am de gând? Voi fi alături de copilul meu, doar sunt mama ei. Și, până la urmă, nu e prima femeie care divorțează de bărbatul ei, nu-i așa?”
Octavian o luă în brațe. Viața i s-a părut, pentru o secundă, lină ca un adevăr simplu. În ziua în care și-a luat fata în brațe și i-a văzut fericirea din ochi, a știut că totul va fi bine. Nici nu fusese vorba de multe explicații: fiica lui a ales să renunțe la o viață perfectă, dar împietrită într-o imagine frumoasă, și să trăiască mai mult ca imperfect, într-o realitate haotică, dar fericită.
„Noroc că am copiii mari și că m-au înțeles! Altfel, nu aș fi putut să plec”, le spusese Laura, în ziua în care venise în România, pentru totdeauna.
În câteva luni, găsise un post de medic cardiolog, la un spital privat din capitală și viața părea din ce în ce mai lină pentru Octavian. Acum, că știa că fiica lui e bine, e fericită, singura lui dorință era să-și vadă nepotul, să se joace cu el, să-l scoată în parc, să-l ducă la cofetărie și să-i cumpere o prăjitură. Aflase că nora sa rămăsese fără nici un ban și că locuiește într-o garsonieră, pe care o avea de la părinții ei. S-ar fi dus la ușa ei, dar știa că e mândră și că n-ar fi acceptat nimic de la tatăl bărbatului care o părăsise.
În duminica în care Nadia venise, de mână cu Nadir, la ușa lor, Octavian a știut că viața și-a găsit matca sa lină și senină. Când nepotul său l-a luat de mână și i-a zis: „Bunicule, ce dor mi-a fost de tine!”, bărbatul de 68 de ani a simțit că are două aripi pe spate și că poate să zboare în sus, în jos și în jurul Pământului.
S-a îndrăgostit de fiul fiului său, de inocența și de puritatea lui. Nadir avea un fel înțelept și naiv de a uni oamenii din jurul lui. Octavian se temuse, pentru o clipă, că felul mai sobru al bunicii lui, îl va inhiba, poate, pe băiețelul de patru ani. Nadir rezolvase totul singur. Își luase bunica de mâini și, foarte serios, îi spusese, privind-o în ochi:
- Bunico, tu ai un înger foarte serios. E foarte bun, foarte corect, foarte educat, dar e foarte serios și nici nu vrea să-mi spună cum îl cheamă.
Doamna Badiu se aplecă și-l privi în ochi, cu bucurie:
- Ai dreptate, Nadir. Probabil că și eu semăn cu îngerul meu. Fiidcă și eu sunt un om foarte corect.
- Nu, bunico. Îngerul tău seamănă cu tine. Nu știai? Dumnezeu ne dă la toți îngeri care încep să semene cu noi. Uite, îngerul tău îmi spune chiar acum că ești o doamnă demnă de tot respectul.
Toată lumea râse în jurul lui Nadir și el îi privi mirat pe oamenii mari:
- Așa e, copilule, fiindcă fără respect, nu ai nimic, spuse zâmbind doamna Badiu.
- E adevărat, bunico. Dar îngerul meu spune și că fără dragoste, nu ai nimic. Pe îngerașul meu îl cheamă Luminu.
Bunica sa îl luă în brațe și îl sărută. Octavian își spuse, privindu-i, că Nadir era primul copil care o învățase ceva pe soția lui. O învățase că inocența există, la toate vârstele.
***
Octavian privi cămăruța curată și bradul mic de plastic. Recunoscu toți îngerașii atârnați în brăduț, pentru că Nadir le desenase tuturor îngerii păzitori: pe cel al bunicii, alb și înalt; pe al lui, portocaliu cu aripi verzi; pe al Laurei, mătușa lui, bleomarin cu inimă mare, roșie; pe al mamei lui, verde, cu aripile semănând cu două brațe, gata să îmbrățișeze.
- Ce mai mai faci tu, Nadir? întrebă Moș Crăciun cu vocea groasă. Ai fost cuminte, spune drept.
Copilul, emoționat, își privi mama. Nadia aprobă ușor din cap.
- Da, Moșule, am fost foarte cuminte. Am ascultat-o pe mama și pe doamnele de la grădiniță. Am mâncat tot din farfurie și nici nu am aruncat cu oul fiert pe pereți, așa cum au făcut ceilalți copii, la grădiniță.
Octavian se abținu să nu râdă.
- Mă bucur mult că ai fost așa de cuminte, pe cât mă așteptam să fii. Uite, ți-am adus cadourile de Crăciun.
- Stai, moșule. Nu ți-am spus poezia.
Nadir se ridică în picioare și începu să recite o poezie pentru Moș Crăciun, care venise tocmai de la Polul Nord și se afla acum în casa lui. Octavian îl privea, mulțumind vieții că a fost atât de bună cu el. Se atașaseră atât de mult, și el și bunica lui, de el, încât uneori își dorea ca Nadir să răcească sau să nu se simtă foarte bine, doar pentru ca Nadia să-l aducă la ei, când nu putea să-l ducă la grădiniță.
Nora lui muncea, adesea având două-trei joburi, și niciodată nu se plângea că ar fi greu. Nu accepta, sub nici o formă, bani de la socrii săi, dar Octavian îi dădea mereu bani lui Nadir și îl ruga să-i pună în pușculița lui și să-i dea mamei lui, dacă vreodată va avea nevoie.
Copilul terminase poezia și își primi fericit cadourile, împachetate frumos.
- Iar acest pachețel mai mic este pentru mămica ta.
Nadia zâmbi și mulțumi, roșind.
- Mama mea a fost cea mai cuminte mamă. Dar, Moșule, oare nu ai sacul tău vreun cadou și pentru bunica, bunicul și mătușa Laura?
Octavian își opri cu greu lacrimile, și îi spuse copilului că e sigur că bunicii lui ar fi fericiți să primească un desen de la nepotul lor, făcut chiar de mâna lui.
- Dacă mai aștepți cinci minute, eu le desenez imediat și să le duci chiar tu desenele, da? Te rog frumos, Moș Crăciun.
Octavian îl asigură că poate să aștepte cinci minute și, în timp ce nepotul său desena, el își strânse sacul gol.
- Gata, Moșule, am terminat. Un desen pentru bunica, unul pentru bunicu și unul pentru mătușa Laura.
Octavian îl sărută și când să iasă pe ușă, copilul de cinci ani, îl trase de mânecă și, după ce se aplecă, îi puse în mână un îngeraș alb, de plastic, și îi șopti la ureche:
- Să-i duci îngerașul acesta lui tati, că a plecat în lume să îl caute și nu știe că îngerașul lui e la mine. Spune-i să vină acasă, că eu îl aștept și îl iubesc.
