Semnul 5- Fericirea nu e păcat

În fiecare dimineață, când intra pe poarta cimitirului, simțea că intră pe ușa casei sale. Umerii i se ridicau ușor și toată coloana vertebrală se verticaliza de la sine. În loc să se prăbușească în ea însăși, Aniela simțea că zboară. Coșul pieptului părea că-și crește volumul de la sine, căci inima îi bătea atât de tare și cu atâta forță, încât, nu de puține ori, femeia cernită a fost convinsă că nu are o inimă, ci o pasăre în piept, o pasăre care vrea să-și părăsească, măcar pentru puțin, cuibul. Mușchii picioarelor întinereau și, luând singuri inițiativa mersului, păreau că ei și doar ei comandă corpului ce comenzi trebuie să execute. 

Putea să se decupleze, dacă s-ar fi putut, de la mintea ei obosită. Uneori chiar își dorea această decuplare. Căci tot ce ținea de trupul ei, ochi ficat, mațe, coate, oase, mușchi, sânge, vene, splină, gât, omoplați, degete, tot, absolut tot ce ținea de trupul ei, știa ce are de făcut. Iar facerea aceasta era bună. Cu excepția minții, care mai mult o încurca, decât o ajuta. 

Creierul Anielei lucra pe cont propriu. Era singurul, din tot corpul ei, care o îndemna, o obliga să fie tristă, să-l jelească pe Matei. Fiecare celulă din trupul ei alesese viața; inima, unghiile de la degetele mâinilor, gura, coapsele, sternul, toate organele și țesuturile și celulele voiau să spere; au hotărât că vor să trăiască, că vor să fie fericite. Și când majoritatea asta însemnată a tot ceea ce o alcătuia pe Aniela se bucura de lumina unei zile de vară sau se lăsa sedusă de gustul unei cireșe negre de mai sau se emoționa la vederea unui copil care se juca în parc, se auzea, brusc, în mijlocul capului, brusc și tare: 

„Da, dar Matei e mort.” 

Lumina apunea instantaneu. Trupul se sucomba în durere, în timp ce vocea minții continua să vorbească în ecouri, pentru fiecare celulă în parte: 

„Matei e mort. Și așa va fi pentru totdeauna. Ochilor, voi n-o să-l mai vedeți. Mâinilor, nu o să-l mai cuprindeți. Nasule, tu nu o să-i mai simți mirosul. Picioarelor, voi n-o să mai alergați la piață, ca Aniela să cumpere ce vrea fiul venit în vizită, pe neașteptate.

Inimo, inimo, tu, în definitiv, pentru cine mai bați? Care mai e rostul tău pe Pământ? Aniela dragă, tu mai poți să zâmbești știind că Matei e mort? Mort și îngropat în acest mormânt, la care vii în fiecare dimineață?” 

Aniela încercă să-și domolească bătăile inimii. Crucea de piatră de la mormântul fiului său era exact cum o lăsase ieri. Sau acum două săptămâni. Era aceeași de un an și jumătate, de când îi murise fiul. Matei, iubirea ei cea mai curată. 

„Bună dimineața, Matei, iubirea mamei!”

Genunchii se îndoiră singuri, mâinile mângâiară tăcut lespedea de piatră. Degetele lunecară singure pe sticla sub care se afla fotografia mult-iubitului fiu. Trupul femeii rămase acolo, îngenuncheat, rugându-se în fața crucii de piatră, sau poate doar tăcând. 

„Doamne Dumnezeule, te rog să ai grijă de copilul meu. Eu știu că tu ai, dar eu tot te rog. Te rog să ai grijă să nu sufere de foame sau de sete. Să vorbești cu el, din când în când, căci îi place nespus să vorbească cu toți cei din jurul lui. Să ai grijă să nu-i fie prea frig. Sau prea cald. Că eu nu știu cum e vremea pe acolo.” 

Femeia izbucni într-un râs sincer și, ridicându-și pentru o secundă privirea din pământ, îți reașeză o șuviță rebelă, în cocul simplu. 

„Am auzit, așa spun toți preoții cu care am vorbit, că în Rai e perfect și că n-ar trebui să-mi fac griji, dar eu tot vreau să-ți spun Doamne Dumnezeule să ai grijă de copilul meu. Și să faci în așa fel încât, atunci când îmi va veni și mie ceasul, să pot să mă întâlnesc cu fiul meu. Căci oriunde ar fi el acum, în pământ sau în cer, eu vreau să fiu cu el.” 

Aniela aprinse o lumânare și după ce aprinse și candela de la mormânt, se așeză pe o băncuță de lemn. Se simțea obosită fizic, dar sufletul său părea același dintotdeauna. 

Crezuse că nu o să reziste unei asemenea dureri, dar acum știa că iubește viața. Exact așa cum era ea, în acea secundă, viața ei de femeie, bătrână poate pentru cei din jurul ei. Iubea să respire și să zâmbească și să privească oamenii. Lumina blândă de început de toamnă clipocea veselă printre frunzele mesteacănului de lângă mormânt. 

Femeia iubea acest loc și, dacă ar fi putut, și-ar fi făcut culcuș pe acea băncuță, lângă mormântul fiului său. Nu pentru că durerea o înnebunise și nu mai raționa normal, ci pentru că, pur și simplu, era îndrăgostită de acel loc tăcut și plin de lumină. 

Nu mai era nebună. Fusese o perioadă. O perioadă în care șocul morții prea-iubitului său fiu, păruse că o dislocase brusc din realitatea vieții ei. Existase o perioadă, să tot fi fost vreo jumătate de an, în care Aniela părea că trăiește fără voia ei. Când nu mai vorbea aproape cu nimeni și dacă o făcea, nu-și mai aducea aminte fețe, voci sau nume, dar răspundea cât putea ea de logic întrebărilor care i se puneau.

„Ce faceți, doamna Cargiu? Aveți nevoie de ceva?”, „Mulțumesc, nu, sunt bine.”, „Sigur nu vreți două kilograme de cartofi?”, „Sigur. Lăsați doar unul.”, „Credeam că nu vă găsesc acasă, doamna Cargiu! Pensia a venit mai devreme, luna aceasta.”, „Draga mea Aniela, ești bine? Nu vii în vizită, la noi, la Deleni? La țară e așa de frumos, ai mai uita și tu de durerea ta.”, „Doamna Cargiu, neapărat să luați tot ce e pe rețeta asta. Luna viitoare vă aștept din nou la cabinet și să sperăm că inima o să bată mai bine.” 

Și Aniela le răspundea tuturor, uneori mai și zâmbea, dar nimeni nu voia, de fapt, să îi observe durerea imensă. Sau poate că totul părea bine pe chipul ei, cine știe, dar ea știa bine că inima ei murise, oarecum. Sau se retrăsese undeva în abisuri, să jelească în voie, căci ea părea că trăiește doar în forma trupului ei, fără consistență în interior. 

Cel mai rău îi părea că nu trăia măcar soțul ei, tatăl lui Matei. I-ar fi fost, poate, mai ușor. Dar, când se gândea la golul din inima sa, își spunea că, totuși, e mai bine că Anton murise înaintea fiului său. Gândul că și soțul său ar fi putut să sufere cât suferă ea, o durea și mai tare. Așa că, într-un fel era fericită că era singură pe lume. Că durerea morții unui fiu atât de iubit trebuie să o trăiască doar ea, să nu mai sufere nimeni. 

Acum, la mormântul fiului ei, Aniela trăia o fericire aparte. O fericire pe care o lăsa să plutească de la picioare, până la frunte. Căci, dacă mintea sa ar fi aflat, i-ar fi aruncat cuvinte dureroase, așa că Aniela trăia acum în orice parte a corpului său, mai puțin în minte. Învățase să gândească cu mâinile și cu inima, învățase să ocolească mintea ei, care nu voia, sub nici o formă, să renunțe la durere. 

Aniela își aduse aminte de ziua în care i se anunțase decesul fiului său. O sunase iubita lui Matei, Maria. Nu prea înțelesese mare lucru. Fusese vorba de un accident; un șofer beat îl călcase cu mașina, pe fiul ei, pe trecerea de pietoni. Zilele urâte care au urmat, le-a îngropat, pentru totdeauna, în groapa în care a intrat Matei. Maria o mai vizitase de câteva ori, dar aproape că nu-și mai vorbeau. Durerea pierderii bărbatului atât de iubit atât de mamă cât și de iubită, era copleșitoare, iar ele nu îi puteau face față, împreună. Așa că, încet-încet, Maria n-a mai vizitat-o și nici măcar n-a mai sunat-o. Aniela se gândea că poate, în viitor, cine știe, avea să o sune, să vadă dacă este bine. Spera să fie bine.

Aniela vorbea deseori cu Matei, mai ales seara, când încerca să adoarmă. Vorbea cu el ca și cum ar fi fost lângă ea. Ar fi vrut un semn, cât de mic, că el e bine. Îi era dor de el, îi era dor să-l audă vorbind, căci el era un om care adora să se exprime prin cuvinte. Nu-i răspundea nimeni, însă, și nu de puține ori adormea plângând. 

„Morților nu le face bine ca cei rămași pe pământ să sufere prea tare și prea mult timp pentru ei. Nu-și pot găsi pacea.” 

Așa auzise într-o zi, aproape nouă luni după ce fiul său murise, pe cineva vorbind cu paznicul cimitirului. Cei doi păreau că sunt siguri pe ce vorbeau, că era vorba de un fapt demonstrat științific. La început, Aniela nici nu înțelesese sensul cuvintelor pe care tocmai le auzise, dar odată ajunsă la mormânt, cuvintele au prins viață. Înțelesese logica. 

Și a știut imediat că așa trebuie să fie. Că dacă ții pe cineva lipit de tine, fie cu mâna, fie cu inima, acel cineva nu va putea pleca de lângă tine, oricât de mult ar încerca. Nu pe de-a-ntregul. Abia atunci Aniela respiră ca un om. 

Gândul că ea, chiar și din neștiință, ar putea să-i facă rău fiului său, gândul acela a readus-o la viață. Căci trebuia să trăiască, să sufere, să se bucure, să râdă, să se certe, să mângâie. Trebuia să facă toate aceste lucruri pentru a-i da drumul fiului său. Începu să meargă la biserică și pacea dintre icoanele tăcute, îi mângâiară sufletul. 

Acum, mai mult ca niciodată, o înțelegea pe Maica Domnului cu pruncul Iisus și plângea și se ruga. Plângea pentru ea, plângea și pentru Maica Domnului, plângea pentru toate mamele din lume care își pierduseră copiii, fie că aveau ei cinci, zece sau treizeci de ani. Și, de fiecare dată, după ce se sătura de plâns, ridica ochii la icoana Sfintei Maria cu pruncul în brațe și se simțea mai ușoară. Se ridica din genunchi și părea că putea să zboare. 

„Am aproape 70 de ani și simt că pot să zbor. Doamne Dumnezeule, oare chiar poate o mamă să mai fie fericită, după ce i-a murit copilul? Oare nu e un păcat? Nu e un păcat să-ți dorești să trăiești, chiar dacă nu mai ai pentru cine?” 

Simțea uneori că e fericită fără nici un motiv. Zâmbea oamenilor pe stradă, vorbea la telefon cu verișoara ei de la Deleni, aproape săptămânal și ea o tot invita să o viziteze și Aniela îi tot promitea că așa va face, dar deocamdată nu putea pleca, cine ar fi mers la mormânt la Matei, cine i-ar fi curățat candela? Nu putea încă, cine știe, poate spre finalul acestei toamne frumoase. Poate o să se încumete și o să meargă la țară, în locurile unde i s-au născut părinții, pe dealurile pline de livezi de meri. Acolo unde sufletul ei era copil pe de-a-ntregul. 

Într-o noapte l-a visat pe Matei. Adormise cu veioza aprinsă și o carte în mâini. Matei i-a apărut în față zâmbind, același ca întotdeauna, bun și gata de o vorbă bună. În prima secundă, Aniela a crezut că delirează, apoi și-a dat seama că doarme și că fiul său i-a apărut în vis, ca un semn din partea lui Dumnezeu, așa cum i-l ceruse de atâtea ori. Și chiar dacă dormea profund, știa că visează. Știa în mintea sa că Matei e mort, dar că în visul ei, iată, el era aievea, ca să nu zică viu, căci nu era viu, dar era aievea, aievea și același, chiar dacă nu în carne și oase. Matei era bine. Asta a putut ea să vadă în visul ei și îi era de ajuns. 

„Mamă, mamă iubită, sunt bine. Totul e bine. Și o să fiu și fericit cu tot sufletul meu, dacă și tu o să fii fericită. Te iubesc, mamă. Vă iubesc pe toți, fără excepție.” 

Și gata, Matei a dispărut. În visul ei, Aniela a continuat să viseze un vis oarecare, în continuare, dar, începând de a doua zi, viața i s-a schimbat. 

Acum știa că fericirea nu era un păcat. Pentru ea, cel puțin, fericirea devenise o datorie. Trăia bucurându-se de orice apus sau răsărit de soare, de zăpadă și porumbei, orice sentiment, oricât de vag, de fericire, îl trăia cu bucurie, știind că, în acest fel, Matei era fericit. 

Mintea ei încerca să o deruteze, uneori, îi arunca în față lucruri reale și logice. Aniela nu se speria, însă, căci înțelesese deja, la cei aproape 70 de ani ai săi, că există viață și după moarte. 

Iar cât trăiești, trebuie să trăiești ca un viu, nu ca un mort.