Fumase aproape 10 ani, dar nu se gândise vreodată că era, cee ce se numește, „dependentă”. Se lăsase de țigări simplu și fără drame, la fel cum se apucase. Nu fuma din plăcere, ci pentru că, uneori, nu știa ce să facă, cum să-și gestioneze timpul liber, adică cinci minute, în care putea să-și ia o pauză de la orice. Fuma pentru că evita să se gândească foarte profund la toate lucrurile la care trebuia să se gândească, da, cu o anumită profunzime.
După ce s-a lăsat de fumat, a simțit nevoia de o altă „dependență”.
A descoperit Facebookul.
Și-a făcut cont chiar din primii ani, pentru că era încântată de faptul că putea să mai afle noutăți despre vechi colegi de școală generală sau de liceu. Isabela era încântată de această invenție. Evita să-și facă foarte mulți prieteni și nici nu dădea like-uri sau comentarii. Îi plăcea doar să afle că X este bine, că Y are o slujbă nouă, că Z s-a însurat, că T s-a mutat în Australia sau U a făcut copii.
Încetul cu încetul, Facebookul a început să se transforme într-o dependență, nespus de plăcută. Dimineața își bea cafeaua, nu cu o țigară, ci cu Facebook. Îi era de ajuns să vadă o poză cu pisici sau cu flori, postată de cineva din lista ei de prieteni, ca să-și dea seama ce simte prietenul sau prietena ei. Un like dat de cineva cunoscut unei postări oarecare, îi contura o imagine mai clară decât o oră de conversație, cu acea cunoștință.
În timp, Facebook s-a dezvoltat atât de mult, încât Isabelei i se părea că dacă nu ai cont la această platformă on-line, nu existai.
Simțea că modul de comunicare se schimbă în ceva cu totul nou.
Învățase în facultate de comunicarea verbală și de cea non-verbală. Iată, apăruse și comunicarea virtuală. Era tot mai pasionată de puterea pe care acest nou instrument le-o oferea oamenilor. În timp, lumea a început să se exprime din ce în ce mai liber, mai dezinhibat.
Începuseră să apară comentariile răutăcioase, ba chiar unele de-a dreptul sinistre. Isabela realiza că existau oameni care-și făceau conturi false, doar pentru a-și putea vărsa, fără teamă de repercursiuni, frustrările și geloziile. Poate că în viața de zi cu zi, acei hateri (cum erau numiți în mediul virtual) erau oameni civilizați, iubitori de frumos, pacifiști. Dar, pe Internet, sub puterea anonimatului, se transformau în fiare, care aruncau cu cuvinte urâte, care dădeau lecții de conduită, deși nimeni nu le cerea părerea, care făceau gălăgie.
Voiau, pur și simplu, să însemne ceva. Să fie observați.
Isabela reușise ca, în timp, să nu se mai lase influențată de insultele de nedescris și de injuriile aruncate pe net. Se întrista adesea, gândindu-se cât de singuri și de neiubiți trebuie să se simtă acei oameni, chiar dacă erau conturi false. Acele mesaje injurioase erau scrise de cineva, acel cineva exista, deci răutatea și ura existau, chiar dacă emițătorul lor nu avea un nume real. Isabela învățase să privească, să primească aceste mesaje, într-un mod detașat, așa cum un doctor ar fi privit puroiul dintr-o bubă supurândă. Sau febra. Sau o rană sângerândă.
Isabela nu judeca acești oameni și nici puroiul din mesajele lor, așa cum nici doctorii nu judecau puroiul din bubele pacienților.
Uneori lua câte o pauză de câteva zile sau de câteva săptămâni de la Facebook și încerca să se concentreze doar pe viața reală: soț, fiică, serviciu, casă, rude, prieteni, vacanțe, politică, școala copilului, etc. Se gândea, însă, că și viața virtuală e tot o viață reală, deși mult mai subtilă, și că vrea să vadă cum evoluează această viață. Începuse să se implice și ea în această viață, în sensul că dădea like-uri la comentariile, postările sau video-urile care-i plăceau și, uneori, chiar mai posta și comentarii. Când primea like-uri la comentariile sale, era sincer uimită, că există oameni care apreciază ceea ce gândea ea.
Începuse să simtă amprenta energetică a fiecarei persoane, de dincolo de poza de profil.
Simțea dacă un like e dat din inimă sau din obligație. Știa preferințele tuturor prietenilor din lista ei. Știa cine ascultă muzică populară și dădea like lui Poptămaș sau cine apreciază spiritualitatea fake a lui Osho. Cine e implicat în problemele sociale sau în cele politice. Cine preferă tradiționalul și cine modernismul. Putea să-și facă o părere despre o persoană, doar privindu-i datele de profil, fie că avea o poză sau nu (chiar lipsa unei fotografii personale spunea multe despre acea persoană).
Toată planeta părea conectată la Facebook, care devenise o platformă online ce palpita de energie vie. În ziua în care fiică-sa, Ioana, își declarase dragostea în mod public, pe Facebook, Isabela a știut că acest mediu virtual de socializare era integrat pe de-a-ntregul în funcționarea firească a omului contemporan și modern. Ioana își declarase dragostea pentru Andrei, băiatul pe care-l iubea, și lumea a aplaudat nu din palme, ci din like-uri și inimioare.
Isabela era încântată și de această nouă formă de comunicare, cea a emoticoanelor.
Fiind o femeie mai degrabă timidă, a găsit în aceste emoticoane, analogul grafic al emoțiilor. Așa cum like-urile erau analogul grafic al gândurilor/cuvintelor.
Fețele acelea galbene, zâmbitoare sau bosumflate, iritate sau ironice, râzând cu lacrimi sau spumegând de furie, acele cerculețe galbene au schimbat, pentru totdeauna, comunicarea. Pentru că dacă la o postare comentai „Serios”, mesajul era unul, dar dacă scriai „Serios” și adăugai trei emoticoane care râd cu lacrimi, mesajul era cu totul altul, poate chiar opus celui inițial.
Isabela începuse, fără să-și dea seama, să folosească multe fețe zâmbitoare, în comentariile ei. Ba chiar și inimioare. În viața reală, nu-și arăta sentimentele foarte ușor, iar de zâmbit nu prea reușea, deși își propusese de multe ori să nu mai fie atât de serioasă. Realiză că, deși poate era oarecum acră, la exterior, mesajele pe care le transmitea spre lume erau vesele, pentru că mereu simțea nevoia să pună fețe zâmbitoare.
Aproape că nici nu folosise fețe supărate sau furioase, vreodată. Fără să conștientizeze chiar de la început, Isabela făcea un fel de terapie cu sine însăși, o terapie prin care se elibera de timiditatea și teama de ridicol, frici care ridicaseră bariere emoționale, de care nici măcar nu-și dăduse seama.
A fost uimită când, privindu-se odată într-o vitrină, și-a văzut zâmbetul larg, pe față. Nu era inițiat de ceva exterior. El era acolo, pe chip, pentru că sufletul ei se hotărâse să iasă și afară.
Emoticoanele o ajutaseră să-și exprime emoțiile. Fără teamă. 😀❤😀
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu