Semnul 21- Cu scârbă, despre milă

 

 „Ia uite dom” le cum minte. Se uită în ochii Simonei și minte. Ce femeie dom”le!”

Țâțâi dezgustată și își schimbă poziția picioarelor. Începu să-și maseze talpa stângă, cu aceeași concentrare ca și la dreapta. Nu privea decât în ecranul televizorului, însă, plesnind și ciupind talpa, ca și cum asta făcuse toată viața ei. Căci talpa, atât cea dreaptă, cât și cea stângă, nu mai avea nici un secret pentru ea. Obișnuia să-și facă masaj la picioare, aproape zilnic, ca să-și detensioneze oboseala acumulată în ore și ore de stat în picioare, la serviciu. Nici nu avea nevoie să se uite la ceea ce face, căci mâinile știau ele singure ce și cât trebuie să bată. 

În ecranul televizorului, în schimb, se întâmplau chestii demne de atenția sa. La emisiunea „Acces Direct” de pe Antena1, era prezentat cazul unei tinere soții, alungate de acasă, de soțul și de socrii săi. Tânăra era în studio, unde povestise despre cât de mult îndurase în casa soțului său, câte bătăi, umilințe, lucruri inimaginabile. Și chiar și așa, fusese dată afară din casă, fără haine și fără acte, pentru că nu putea avea copii. 

 - Nu v-a fost milă s-o dați afara, în mijlocul toamnei? Mai e puțin și vine iarna…, întreba inocent un reporter, aflat în fața porții, pe bărbatul cel viteaz. 

- Nu, dom”le, nu mi-o fost milă. Da' ei nu i-o fost milă să nu-mi facî copii? 

 Inocentul reporter, imparțial și profesionist, așa cum auzise el că trebuie să fie un jurnalist de investigații, se simțea dator s-o întrebe pe biata femeie, care tremura pe canapeaua din studioul de la București, un biet suflet speriat și hăituit, în mijlocul domnilor în costum și cu limbaj de lemn și a doamnelor parfumate și pline de întrebări oarecum existențialiste. 

- Simona, te rog s-o întrebi pe doamna dacă nu i-a fost milă să nu-i facă domnului copii. 

Simona, cea mai parfumată și cea mai imparțială dintre toate doamnele, căci ea era etalonul, soarele în jurul căreia se învârtea pământul, o întreba, la rândul său pe femeia, care încă mai avea urme de vânătăi, chiar și după ce fusese dată afară din casă, de vreo două săptămâni: 

- Viorica, ai auzit ce te întreabă soțul tău… 

- Da, am auzit…, șoptea biata femeie, dar chiar și așa, Simona simțea că e de datoria ei să-i repete întrebarea. 

- De ce nu ți-a fost milă să-i faci copii soțului tău?

 Viorica o privi în ochi preț de câteva secunde, dar părea că nu înțelege ce fusese întrebată de către moderatoare. 

 - Simona, ai schimbat sensul întrebării, se auzi vocea unei invitate permanent. Simona clipi nedumerită. 

- Domnul voia să știe dacă nevestei lui nu i-a fost milă că nu i-a făcut copii, nu a vrut să știe de ce nu i-a făcut… 

Simona zâmbi condescendent și o privi iarăși pe Viorica. O întrebă, cu aceeași voce egală, puțin tărăgănată: 

- Ai înțeles acum sau vrei să-ți repet? 

Viorica oftă și răspunse repede. 

- Nu, am înțeles de prima dată, doar că m-ați încurcat… 

- O să te rog să vorbești la microfon. 

Viorica ridică repede microfonul, vizibil greu de ținut drept, din cauza emoțiilor invitatei. 

 - Mi-o fost milă, jur că mi-o fost. Dar nu e că n-am vrut eu. N-o vrut Dumnezeu… 

- Ei, da' ce-are face Dumnezeu aicea, draga mea, o întrerupse o doamnă psiholog, abia abținându-se să nu râdă. După câte știu eu, copiii se fac altfel. 

Viorica roși și ridică din umeri. 

- Eu am vrut, dar n-o vinit, ce să fac? 

Domnul reporter se simți dator să preia legătura. 

- Domnule, și totuși, ce aveți de gând să faceți cu nevasta dumneavoastră? Chiar n-o mai primiți acasă?  

Domnul soț, înfofolit în haine groase, cu un zâmbet tâmp pe față și secondat de părinții săi, se simți în dreptul său de bărbat puternic să răspundă că nu, nu o va mai primi pe femeie la casa lui, fiindcă nu era bună de nimic. 

 - Păi, are și ea drepturile ei, se aventură timid reporterul cel profesionist cu o remarcă mai incisivă. 

 - Care drepturi, ce drepturi? sări ca arsă mama domnului. Nu e bună de nimic. A venit fără nimic în casa asta, plecă fără nimic. 

În studio, invitații comentează. În fața televizorului, Dorina comentează și ea. E convinsă că femeia din studio minte. E convinsă că e o leneșă și că nu e bună de nimic. E convinsă că soțul ei a făcut bine că a bătut-o și a dat-o afară din casă. Dacă nu făcea nimic, de ce să stea acolo? Să se ducă să-și câștige singură pâinea. Și ce dacă bărbatul a mai atins-o, din când în când? Probabil merita. Oamenii de la țară, mai ales femeile, trebuie altoite, altfel și-o iau în cap. 

Dorina avea totul clar în cap. Femeia din studio era vinovată. Se vedea pe fața ei de victimă. Ooo, chiar ea ar fi bătut-o puțin, dacă ar fi chiar acum în fața ei. Să treacă la treabă, să nu se mai milogească. 

Nu suporta oamenii slabi, îi ura, chiar. Era ferm convinsă că, dacă un om nu poate munci, trebuie eliminat, scos din societate. Să fi avut ea puterea supremă, ar fi curățat societatea de toți cei care nu pot sau nu vor să muncească. Ar fi făcut niște clădiri mari la marginea fiecărui oraș, în care i-ar fi băgat pe toți bătrânii ajunși neputincioși, pe toți handicapații, pe toți leneșii și trântorii, pe toți drogații, pe toți cei care nu puteau dovedi că au un loc de muncă stabil și că se pot întreține singuri. 

I-ar fi băgat pe toți în clădirile acelea speciale, înconjurate de garduri imense, ca să nu poată ieși. Le-ar face porții de mâncare și i-ar lăsa să moară acolo. E de la sine înțeles că le va retrage toate drepturile. Nu vor avea voie să iasă afară din acele clădiri, nu vor avea voie să aibă opinii asupra a ceea ce se întâmplă în societate. Nu vor avea voie, mai ales, să voteze. 

„Oricum suntem prea mulți pe pământul acesta”, se gândea adesea Dorina. „Lumea are nevoie de oameni puternici. Mila ne trage înapoi, de aia nu putem să mergem înainte.” 

Dorina știa că sunt mulți oameni care gândesc ca ea. Idolul ei, încă din adolescență, era un cântăreț de muzică pop-rock și actor celebru, care cântase mai întâi despre Vama Veche, iar mai târziu doar despre Vama. Dorina îi urmărea toate postările de pe Facebook, iar când acest rebel în căutarea unei cauze începuse să-i îndemne pe cei tineri, între 18-30 de ani, să iasă la vot, să salveze pescărușii, chiar dacă le era scârbă să-i atingă, să nu-i lase pe pensionari să le decidă soarta, că ei sunt manipulabili, atunci Dorina a simțit că are un lider.

I-adevărat, ea avea vreo 44 de ani, dar se gândea că și idolul ei are aceeași vârstă, așa că și ea se considera tânără. Fără să vrea și fără să-și dea seama, începuse să-i urască pe cei bătrâni și pe cei invalizi. Îl urmărea pe Facebook pe idolul ei, și-i plăcea totul. Se recunoștea pe ea în felul lui hotărât și revoluționar, dar uneori, i se părea că e totuși, prea moale. Ea i-ar fi eliminat, fără milă, pe cei care nu pot produce nimic, pe cei nefolositori. 

Ea, de exemplu, muncea din greu. Era coafeză și stătea ore întregi în picioare. Seara, când ajungea acasă, nu-și mai simțea nici mîinile, nici picioarele. I se părea normal să fie servită. Merita. Soțul ei, Emil, era plecat de câțiva ani în Germania și venea destul de rar în România. Ar fi putut trăi ca o prințesă cu banii trimiși de el, dar, nu, ea voia să muncească. Era o femeie puternică și făcea doar ce voia. Era o coafeză bună, toată lumea voia să fie tunsă și coafată de ea. Încerca să evolueze mereu, urmărea pe net noile tehnici de tunsori și era la zi cu modelele și tendințele în hair-styling. 

Abia când ajungea acasă, simțea nevoia să fie servită și alintată. Așa că nu făcea absolut nimic în casă. De tot menajul se ocupa soacră-sa. Ea făcea piața, ea făcea mâncare, ea spăla, ea călca, ea spăla veceul și baia. Dorina simțea că îi face o favoare: o lăsa să facă toate aceste treburi, ca să se simtă utilă. Mama Pia, soacra ei, părea că e mulțumită cu tot ceea ce face. 

Acest aranjament a funcționat, până în urmă cu un an, când soacră-sa s-a îmbolnăvit rău și a stat internată în spital. Când a revenit acasă, nimic nu a mai fost la fel. Mama Pia abia se mai putea mișca, nu mai era bună de nimic. Dorina începuse s-o urască. Se uita la soacra ei, cum stă în patul ei și abia se putea ridica în capul oaselor. 

„Urâtă e bătrânețea. Sper să mor înainte să ajung atât de nevolnică”, se gândea Dorina cu oroare. 

N-a mai rezistat mult să o vadă pe bătrână fără să facă nimic. Într-o seară, i-a spus, pur și simplu, să plece din casa ei, că nu mai e bună de nimic. Că ea muncește și n-are timp să aibă și grijă de ea. Că să se ducă unde vrea, dar să vie în fiecare seară, în jur de ora nouă, când le sună Emil, să nu intre la bănuieli. 

„Sper că n-o să începi să i te plângi la telefon. Știi și tu că nu mai ești bună de nimic. Nici măcar o cafea nu mai poți să-mi faci.” 

 Mama Pia s-a mutat în uscătorul blocului și venea în apartament doar când Dorina nu era acasă, să mănânce ceva și să-ți facă toaleta. Oricum, mulți vecini din bloc o ajutau cu mâncare sau cu haine.

 „Oameni slabi”, își spunea Dorina, „dacă vrei să fii puternic, nu trebuie să ai milă de nimeni și nici să-și fie frică să te comporți fără milă.” 

Dorina oprise actele bătrânei, căci apartamentul era al ei. O considera proastă și neajutorată, dar, cine știe, sfătuită de vreun binevoitor, ar fi putut să vândă casa și s-o lase pe ea, pe drumuri. Și pensia, tot Dorina i-o încasa, căci, se gândea ea, mama Pia mânca, o dată pe zi, tot la ea în casă, deci i se cuvenea. 

La un moment dat, prin primăvară, mama Pia dispăruse din uscător. Dorina aflase de la vecini că ajunsese la un azil de bătrâni, iar ăsta i s-a părut cel mai frumos dar pe care destinul i-l dăruise vreodată: scăpase de bătrâna neputincioasă. Dorina se simțea mai puternică decât oricând. La muncă era respectată, ba chiar temută. Acasă avea o viață fără griji. Tot timpul avea opinii ferme și nu se temea să le exprime. La toate acestea se gândea mulțumită, cuibărită în fotoliul ei special, cu cafeluța fierbinte în față. Avea viața pe care o merita! 

Din visare o trezi soneria telefonului. Emil? Nu era încă nouă. Abia era șapte seara. 

- Da, puiule, ce faci? Ai sunat mai devreme azi, răspunse alintat. 

- Ba nu draga mea nevastă. Am sunat chiar prea târziu. 

 - Cum adică? 

- Păi, vreau să te anunț că ai trei zile să-ți iei catrafusele și să te cari naibii din casa mamei mele, mamă pe care ai dat-o afară din propria ei casă. 

 - Emil, dragă, se sperie Dorina, e o neînțelegere, ai milă, unde să mă duc? 

- Milă? Cum așa, nevastă scumpă, mila e pentru oamenii slabi. Tu ești o femeie puternică, o femeie de carieră, nu? Găsești tu ceva, nu-mi fac griji pentru tine. Aaa, și încă ceva: divorțez de tine. Ai trei zile. Atât îți dau, pentru că sunt mărinimos. 

Dorina rămase cu telefonul în mână, speriată și neputincioasă. Se simțea un pescăruș rănit, pe care nimeni nu voia să-l atingă. Din prea multă scârbă.