1. Tensiunea este cine crezi că ar trebui să fii. Relaxarea este cine ești cu adevărat.
2. Obstacolul este însăși calea.
3. Numai atunci când poți fi extrem de flexibil și moale, poți fi extrem de tare și puternic.
4. Apa liniștită nu are gând să primească reflecția gâștelor migratoare.
5. Un urmăritor al căii nu are nici formă, nici rădăcini, ori trunchi. Nu are un spațiu de locuit. Este ca un pește sărind prin apă.
6. Ceea ce nu a fost pierdut vreodată, nu poate fi nicicând găsit.
7. Nu te grăbi și ceea ce urmărești te va ajunge din urmă.
8. Vânătorul de căprioare nu vede munții.
9. Nici o floare nu se ia la întrecere cu florile din jurul ei, ci pur și simplu înflorește.
10. Stai liniștit, nu te ocupa de nimic, primăvara sosește, iar iarba crește prin ea însăși.
11. Pentru a urma calea privește spre maestru, urmărește-l pe maestru, mergi cu maestrul, uită-te prin maestru, devino maestru.
12. E preferabil să-ți poți stăpâni mintea, decât să te lași stăpânit de ea.
13. Continuă să urci chiar dacă ai ajuns în vârf.
14. Așează-te, mergi sau aleargă, dar nu șovăi niciodată.
15. Zen nu este un fel de emoție, ci concentrarea asupra rutinei noastre zilnice.
16. Gândește-te cu tot corpul tău.
17. Apa tulbure se limpezește cel mai bine când este lăsată în voia ei.
18. Purtăm înăuntrul nostru minunile pe care le căutăm în afara noastră.
19. Câteodată, stând pur și simplu, sufletul adună înțelepciune.
20. Nu ai niciodată parte de mai multă durere decât poți duce. Niciodată nu primești mai mult decât poți lua.
21. Trei lucruri nu vor putea fi ascunse niciodată: soarele, luna și adevărul.
Erau cele mai frumoase 21 de citate despre zen, pe care le găsise pe internet. Le-a căutat cu răbdare, le-a copiat chiar cu mâna lui și le-a lipit pe peretele camerei lui de cămin, chiar deasupra patului. Îi creștea inima când compara peretele lui, cu peretele colegului său de cameră, unde atârnau pe pereți vreo trei postere cu reclame la bere sau cu femei dezbrăcate.
O fi având el doar 20 de ani neîmpliniți, dar se simțea matur și profund, ca un bărbat adevărat. Nu-și înțelegea colegii de facultate care păreau că se gândesc fie doar la femei, fie doar la bani. Fie la ambele. Se simțea cumva mai presus de aceste manifestări instinctuale. Hăhăitul în grup, glumele cu dublu înțeles, schimbatul femeilor ca pe șosete, iată, toate aceste lucruri le găsea respingătoare. Ar fi vrut să aibă măcar un prieten cu care să poată vorbi despre ceea ce-l interesa pe el. Sau o prietenă, nu conta sexul.
Ar fi vrut să discute despre lucruri precum: onoarea, filozofie, materia VS antimateria, conceptul omului cuantic, empatia, acceptarea, bunătatea, futilitatea împlinirii materiale, dragostea, detașarea, experiențe la limita normalului și câte și mai câte.
În schimb, Sabin nu vedea în jurul său decât băutori de bere, tineri trăind în urma impulsurilor animalice, interesați doar de ceea ce se întâmpla chiar atunci, în fața ochilor lor. Până și colegul său de cameră, Emil, nu părea interesat decât de jocuri pe calculator, bere și distracții. Pentru un student la Facultatea de Filozofie, în primul an, toate aceste lucruri i se păreau inacceptabile. Cum să pretinzi că ai dragoste (sau măcar ești interesat de dragoste) pentru înțelepciune și să nu ai de-a face, absolut deloc, cu înțelepciunea?
Chiar îl întrebase direct acest lucru pe colegul său de cameră, dar Emil nu i-a răspuns la întrebare. În schimb, i-a spus că există un timp pentru toate.
„Adică, ce vrei să zici?”, s-a arătat curios Sabin.
„Exact ce am zis”, i-a răspuns prompt colegul său.
Atât de tare s-a enervat Sabin că a fost luat în răspăr, încât n-a mai încercat vreodată să vorbească altceva decât banalități cu cel cu care împărțea camera. Oricum, între cursurile de la facultate, studiul la bibliotecă și alte mici activități ce țineau de viața cotidiană, Sabin abia dacă ajungea seara, în camera de cămin. Și atunci, Emil ori era pe calculator, ori stătea cu vreun coleg la discuții, cu un pahar de bere în față, ori citea, ori dormea. Lui Sabin îi părea rău că lumea din jurul lui preferă să trăiască într-un haos permanent. Ar fi vrut ca liniștea și acceptarea la care ajunsese, să fie un exemplu pentru cei care-l cunoșteau.
Ar fi vrut să împărtășească tuturor experiența sa în însușirea stării zen.
Visa să fie întrebat:
„Ce este zen, în definitiv?”
și el să răspundă, în modul cel mai înțelept cu putință:
„Zen este tocmai zen.”
Vizualiza perplexitatea de pe fața celui care l-ar fi întrebat și bunăvoința lui în încercarea de a-i răspunde la toate întrebările, la fel de ermetic și de poetic. „Obstacolul este însăși calea”, scria pe peretele lui, iar Sabin considera că un obstacol pentru el este chiar Emil, pe care își propusese să-l convingă să practice zazenul, cu tot ceea ce implică el. Adică respirația specială, poziția corpului și atitudinea interioară.
Pentru a ajunge la starea zen, „conștiința pură”, și pentru a lăsa în urmă zdrăngăneala cotidiană, trebuia să practici zazen. Nimic mai simplu.
E adevărat că îi trebuia un maestru, dar Sabin se autointitulase propriul său maestru și era atent 100% la ceea ce simțea. Nu avea încredere decât în el și în ceea ce hotăra el pentru sine însuși. „E preferabil să-ți stăpânești mintea, decât să te lați stăpânit de ea”, era una dintre citatele sale favorite din filosofia zen.
Unele citate de pe perete erau puțin cam ermetice, chiar și pentru el, un inițiat în această filozofie, dar încerca să le privească doar ca pe niște mici idei poetice. „Vânătorul de căprioare nu vede munții”, de exemplu. I se părea că nu are sens. Dar cum un alt citat de pe perete zicea că, „Tensiunea este cine crezi că ar trebui să fii. Relaxarea este cine ești cu adevărat”, Sabin încerca să nu se împovăreze cu lucrurile pe care nu le înțelegea prea bine și să fie cât putea el de relaxat. El simțea, de fapt, că „a fi relaxat” era esențial pentru „a fi zen”.
Cum nu renunțase în totalitate la ideea de a-l aduce pe calea cea zen pe colegul său de cameră, Sabin găsi că o seară superbă de aprilie era acel „timp pentru toate”, așa cum îi spuse în zeflemea Emil, cu câteva luni în urmă.
- Acum îmi răspunzi?
Emil citea întins pe pat. Întrebarea îl surprinse. Îl privi pe Sabin și-i spuse că „da, acum îți voi răspunde.”
Iubitorul de înțelepciune aștepta în mijlocul patului său, stând în poziția lotus și cuprins de o stare zen, sub foile de pe perete, pline cu citate zen.
- Păi, nu mai știu la ce trebuie să-ți răspund, zâmbi Emil, când liniștea dintre cei doi devenise stânjenitoare.
- Da. Ai dreptate. Nici eu nu mai țin minte exact ce te-am întrebat.
Zâmbiră amândoi: un zâmbet zen și altul doar comun.
- A, da, știu. Cum poți să pretinzi că ai dragoste pentru înțelepciune, dacă nu ai de-a face deloc cu înțelepciunea?
- Și ce este înțelepciunea?
- Cred că ești destul de măricel ca să cunoști deja acest concept simplu.
- Nu întrebam de concept. Teoria o exclud, e neinteresantă. Vreau doar să înțeleg ce înseamnă înțelepciunea pentru tine.
- Aha, ești adeptul relativismului conceptual. Așa poți să-ți justifici, cu ușurință, orice act, oricât de imoral.
- Nu. În general, conceptele au aceeași definiție azi, acum două mii de ani, peste trei luni, aici, în junglă, la polul Nord sau aiurea. Nu vorbim de limbaj, de expresia semantică. Mă interesează aspectul psihologic.
Orice concept, prezumtiv obiectiv, devine subiectiv în momentul interacțiunii cu un eu oarecare. Cu cât interesul din partea eului e mai intens vizavi de acel concept, cu atât el prinde o pojghiță de subiectivism. Pentru că un lucru abstract nu poate fi asimilat, cu adevărat, dacă nu este impregnat cu subiectivism. Ba, aș putea spune că nu doar lucrurile abstracte, conceptuale, trebuie subiectivizate mai întâi sau mai la urmă.
Și lucrurile cotidiene pot fi asimilate subiectiv, devenind altceva. Și, când spun asta, mă gândesc instantaneu la madlena lui Proust. Un produs de patiserie a devenit, prin Proust, un concept pentru un deja-vu al unui moment din trecutul unui eu. Putem numi madlenă orice îl leagă pe eu, într-un mod nevăzut și intim, de un moment din trecut, un moment special doar pentru el. O anumită floare, un surâs, un nume, un cuvânt, o rază de soare, un scaun, orice poate fi o madlenă, de fapt. Relativ, dar realist, nu-i așa?
Sabin era super-încântat de discursul colegului său de cameră. Parcă-l vedea pentru prima dată. Îi plăcea să-l asculte. Se simțea zen, chiar în timp ce îl asculta. Înțelegea ce-l întrebase, înțelegea ce vrea să spună. Îți drese glasul, în timp ce-și căuta cuvintele potrivite.
- Când luna e plină, ea va începe să descrească.
Pauză. Liniște. Pe chipul lui Emil nu se vedea nici o reacție. Când realiză că îi fusese oferită explicația pentru înțelepciune, se hotărî să răspundă și el.
- O.K. Foarte poetic, dar destul de general. Mă așteptam, poate, la ceva mai personal. Eu nu prea am avut de-a face cu înțelepciunea până acum, după cum bine ai observat, dar cred, de fapt bănuiesc că definiția ta pentru înțelepciune este destul de înțeleaptă. Eu studiez filosofia pentru a afla definiția unor concepte, pentru a afla maniere de gândire, pentru a-mi asimila conceptualizări și sisteme. În ceea ce privește dragostea de înțelepciune, pot doar să-ți spun că am încercat să aflu ce nu este înțelepciunea. Nu este pierderea timpului, bunăoară, sau relaxarea prin jocuri video.
- Sau consumul de bere cu amicii…, zâmbi triumfător Sabin.
Emil râse sincer.
- Uneori, o bere sau două, într-o companie bună, te poate conecta destul de ușor cu înțelepciunea.
Sabin râse și el.
- Dacă vrei, pot să-ți vorbesc despre zazen, se oferi binedispus.
- Adică?
- Adică meditația zen. Poate te ajută să înțelegi ce este înțelepciunea.
- Dar, în definitiv, ce este zen? Întrebă nedumerit Emil.
Sabin avu un moment aproape palpabil de deja-vu. Colegul său de cameră devenise, într-un sens larg, madlena lui personală. Întrebarea fusese pusă exact ca în vizualizările sale, cu punct și virgulă. Coincidența i se părea fenomenală. Răspunse serios, dar voit relaxat, ca și cum era spontan. Ca și cum era firesc.
- Zen este tocmai zen.
Numai că momentul de deja-vu se încheie brusc, când perplexitatea întârzie să-și facă apariția pe fața interlocutorului său; ba din contra, observă o umbră de zâmbet ironic.
- În fine, continuă Sabin, e destul de greu de înțeles, așa, cât ai bate din palme. Ți-ar trebui un maestru care să te ajute. Știi ce e un maestru?
- Un om înțelept. Căruia nu îi este frică să pară neînțelept. Căruia nu ți este frică să pară cum este. Pentru că el știe că este ceea ce este.
- Ai cunoscut un astfel de om?
- Da. O minune de om, un maestru, cum îi zici tu. Nea Ion Filosofu, cel mai iubit dintre sătenii din satul meu. A murit acum câteva luni.
- Ce nume ciudat…
- Da. Nea Ion era iubitor de înțelepciune. Chiar trăitor de înțelepciune.
Emil se ridică din pat, luă o foaie A4 și scrise mare, cu pixul pe ea:
„Când un om îți dă Bună Ziua, înseamnă că este!” și semnă dedesubt Nea Ion Filosofu.
Lipi foaia peste o reclamă de bere, deasupra patului, pe perete. Se așeză pe pat și îi zâmbi colegului său de cameră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu