luni, 27 aprilie 2009

Dumnezeu ne iubeste

Acuma am inteles si eu. Cat de cat. Adica, de ce oamenii, cand patesc ceva rau, se uita spre cer si se intreaba: "De ce, Doamne? De ce imi faci asta? De ce mi se intampla toate relele numai mie?" Si eu m-am revoltat. Si eu m-am uitat incruntata spre cer. Si eu am crezut ca Dumnezeu m-a parasit sau, in cel mai bun caz, a uitat de mine, fiindca are atatia oameni (si nu numai) de care sa aiba grija. E adevarat ca, de cele mai multe ori, m-am ridicat repede dupa ce viata mi-a dat cateva lovituri, dar mi-era greu sa inteleg cum de puteam sa mai zambesc dupa ce au fost momente in care am crezut ca nu o sa ma mai ridic e jos.
Acuma stiu. Dumnezeu e langa noi mereu, sa ne apere, sa ne protejeze si chiar daca ni s-ar intampla cel mai mare rau din lume, el va fi acolo, sa ne ia in bratele sale, sa ne iubeasca. Cum mi-am dat seama de acest lucru?
Acum sunt si eu mama. Dupa ce am nascut primul copil, mult timp am crezut ca o sa-mi plesneasca inima de frica, de fiecare data cand parea ca fetita mea nu respira regulat, sau cand plangea intr-un fel nou (care nu spunea nici ca ii este foame, nici ca ii este cald sau frig, nici ca ii este somn, nici ca o doare burtica, nici ca e era pur si simplu alintata), sau cand facea febra, sau cand se purta altfel decat in mod normal. Am murit de multe ori in gandul meu, numai cand imi imaginam ca, atunci cand va mai creste, i s-ar putea intampla ceva rau. Ca ar putea sa cada. Ca ar putea sa sufere, pentru ca o alta persoana o va rani, minti, insela, batea. Ca ar putea sa treaca prin toate nefericirile sau tristetile prin care eu trecusem deja. Ca ar putea (si aici, mintea imi paraliza, inima aproape ca se oprea) intr-o zi sa moara. Simteam ca nu o sa pot trece peste o asemenea durere.
Ma linisteam numai cand ma gandeam la mama mea, la felul in care m-a crescut pe mine si pe fratii mei, si la felul ei calm, demn si sigur cu care a trecut peste toate necazurile vietii. M-am gandit la bunicile mele, la strabunica mea si la toate mamele din lume, de azi si dintotdeauna, care-si cresc copiii cu dragoste si reusesc cumva sa ramana intregi la minte cand copiii lor patesc ceva rau.
Pana pe la doi- trei ani, mi-am purtat fetita aproape numai in brate. Ma ingrozea ideea ca ar putea cadea si s-ar putea lovi. A invatat sa mearga in ham. Multe femei in jur imi spuneam sa o las sa cada, ce daca?, doar n-o fi nici primul, nici ultimul copil care s-ar lovi. "Nu", imi spuneam si le spuneam mereu, "o s-o tin in brate sau in ham, pana s-o marita, daca trebuie. Nu pot s-o las sa cada."
Cand am nascut al doilea copil, a fost, parca, mai usor. Frica n-a mai pus stapanire pe mine, ca dupa prima nastere. Eram putin mai sigura, desi inca mai credeam ca inima mea nu o sa reziste daca ceva rau s-ar putea intampla copiilor mei. Pe cel de-al doilea copil l-am lasat sa mearga fara ham, mult mai repede si nici nu l-am tinut prea mult in brate (nici lui nu-i placea, de fapt sa fie prea cocolosit). L-am lasat sa mearga, sa alerge, dar l-am vegheat si m-am repezit sa-l iau in brate si sa-l sarut si sa-i opresc lacrimile, ori de cate ori cadea si se lovea.
Imi dau seama ca eu n-o sa pot trai viata copiilor mei. Imi dau seama ca fiecare dintre ei va trebui sa-si traiasca singur destinul. Eu i-am nascut cu dragoste, dar, oricat de mult i-as iubi, nu voi putea sa traiesc in locul lor. I-adevarat. Nu pot decat sa fiu mereu langa ei, cu ei, imprejurul lor, in inima lor, sa stie ca vor avea mereu pe cineva pe lumea asta care ii va iubi in pofida a orice si oricine.
La fel se intampla si cu noi, oamenii. Cine ne-a creat pe noi? Dumnezeu. Ne-a creat, dar nu poate sa traiasca in locul nostru. Poate sa ne dea povete, sa ne ajute, sa ne invete ce este binele si ce este raul, dar nu poate sa aleaga in locul nostru ce fel de viata sa avem. EL nu poate decat sa fie mereu langa noi, sa ne stearga lacrimile, sa ne ia in brate. EL nu ne va parasi niciodata. De ce?
Pentru ca Dumnezeu ne iubeste. De aia.

miercuri, 22 aprilie 2009

E aproape bine

Nici cheful de viata, nici tonusul, nici dorinta de a trai intens nu vin din carti sau din reviste lucioase, cu vedetele momentului pe coperta. Oricat ar incerca cineva sa-ti vare pe gat sfaturi despre o viata frumoasa, nu poti sa simti gustul fericirii decat daca vine din tine, din interior. Din alchimizarea si asumarea durerii, a suferintei. Pentru ca daca nu-ti asumi toate durerile, parerile de rau, minciunile, vanitatile, toate mastile si loviturile, daca incerci sa le ascunzi mereu sub un colt al unui rol care crezi tu ca te-ar prinde bine, fericirea, sentimentul de bine, iubirea pentru tot ceea ce ne inconjoara, nu mai apare.
Te damnezi singur la o viata cu coperte lucioase, dar cu pagini mancate de molii.
Si, in nici un caz, nu trebuie sa astepti fericirea aceea care sa te ia pe sus, care sa te duca departe de cotidian, de datorii, de serviciu, de cenusiu, de amorteala zilnica. Uneori e bine sa simti si ca e doar APROAPE bine. Esti un fericit molcom, care doar zambeste, nu rade. Mai e pana la bine. Ai ajuns la aproape bine, dar cat de mult ai muncit pentru asta...

joi, 16 aprilie 2009

“EL. EA. SI CAM ATAT”

MINI PIESA DE TEATRU

MOTTO: “AU FOST VREMURI CAND ETERNITATATEA DURA PENTRU TOTDEAUNA. ACUM ETERNITATEA DUREAZA CAM CAT VREA FIECARE.”


Personaje:
1. Amalia (in jur de 30 de ani, sotia lui Bebica)
2. Alexandru, zis Bebica (aproximativ 33 de ani, sotul Amaliei)
3. Nina (prietena Amaliei, cam de aceeasi varsta)
4. Piru (in jur de 27- 28 de ani, prietenul lui Alexandru)


1.

Decorul e compus din trei camere, despartite de perdele foarte transparente, care sa ofere ideea de delimitare spatiala, dar sa permita spectatorului sa vada tot ce se intampla. In mijlocul scenei se afla camera propriu-zisa, care este folosita si ca living si ca dormitor. In dreapta livingului se afla o canapea moderna, acoperita cu o patura frumoasa si cu pernute. In fata canapelei se afla o masuta. In partea stanga a livingului se afla doua fotolii, cu o masuta intre ele. Pe peretele din fata se afla o biblioteca, un dulap, iar in mijloc, un televizor mare.
Camera din dreapta este, de fapt, baia acestui apartament, mobilata simplu cu o toaleta, o chiuveta si un dus.
Camera din stanga este, bineinteles, bucataria si e mobilata cu cateva dulapuri suspendate, aragaz, chiuveta si masa de gatit.

Se aude cum cineva deschide usa de la intrare cu cheia. Intra Amalia, cu cateva sacose in maini.

Amalia: Alexandru!… Alexandre esti acasa? (Lasa sacosele in bucatarie, dupa care isi cauta sotul prin cele trei incaperi. Cand isi da seama ca Alexandru nu a ajuns acasa de la munca, deschide televizorul. Tocmai incep “Stirile de la ora cinci”, de pe PRO TV. Amalia isi da jos hainele cu care a venit de la serviciu, se imbraca in ceva mai comod si se aseaza intr-un fotoliu. Stirile sunt din cele mai groaznice, toate despre violuri, omoruri, incendieri, rapiri, batai, scandaluri sau prostitutie. Amalia priveste televizorul fara nici cea mai mica reactie. Fata ei e putin incruntata, ca si cum s-ar gandi la ceva anume, dar se vede cu ochiul liber ca gandurile sale n-au nici o legatura cu ceea ce se vorbeste la televizor. Se aude cheia in broasca. Intra Alexandru.)

Alexandru: Buna. Ce faci, ai ajuns de mult?

Amalia: Nu… Dar tu ce faci? Nu trebuia sa ajungi inaintea mea?

Alexandru: Ba da, dar m-a mai tinut seful. Stii ca nu se descurca fara mine. Iar de cand cu proiectul asta nou,… nu stiu ce sa mai zic. Suge toata energia din mine. (Intre timp s-a dezbracat si el de hainele de zi si s-a imbracat cu ceva mai comod. O saruta pe sotia sa pe frunte, dupa care se aseaza pe canapea si isi pune picioarele pe masuta.) Cat as fi vrut sa ajung si eu mai devreme, macar azi, cand era ziua mea libera. Ma rog, cel putin teoretic.

Amalia: Ce vrei sa mancam azi?

Alexandru: Ce vrei tu, ariciule. Dar gateste trei portii, ca vine si Piru.

Amalia (se incrunta si mai tare): Aveti meci sau ce?

Alexandru (se preface ca nu observa proasta dispozitie a sotiei sale): Nu, nu e nici un meci. Trece si el pe la noi sa vada ce mai facem. Eu i-am zis sa ramana si la masa. Poti s-o chemi pe Nina, daca vrei.

Amalia: Ca sa aveti voi pe cine sa luati peste picior.

Alexandru: Ei, hai mai ariciule, n-o lua si tu chiar asa. Stii ca ne place de Nina. Si daca mai glumim pe seama ei, o facem tocmai fiindca e simpatica.

Amalia (pe un ton ironic): E fata buna, nu-i asa? (O suna pe prietena sa pe telefonul mobil.) Alo, Nina, ce faci? Ai ajuns acasa? Unde esti? In metrou? Bine, suna-ma cand iesi. Hai, te pup.

Alexandru (Intre timp si-a dat seama ce program este la televizor. Se stramba si se uita la nevasta sa): Mai Amalia, iar te uiti la prostii de-astea? Si-am spus ca nu vreau sa ma uit la asa ceva.

Amalia (indiferenta): Nu te uitai tu, ma uitam eu. Poftim, ia telecomanda si da unde vrei. Poate gasesti vreun film de asta cu impuscaturi pe care sa-l intelegi si tu…

Alexandru (nu raspunde la provocare): La orice e mai bine sa te uiti, decat la prostiile astea. Esti morbida rau. Iti face placere sa auzi orori de-astea?

Amalia: “Ororile” astea, cum le spui tu, se intampla in jurul nostru. Nu ma uitam la filme. Mai bine sa stii despre toate mizeriile astea, decat sa ramai socata daca i se intampla cuiva apropiat, sau, Doamne fereste, mie sau tie.

Alexandru: Bine, bine. N-am chef sa ne certam. (Intre timp, butoneaza telecomanda si, in cele din urma, opreste pe Realitatea TV.) Tu ce-ai facut azi la munca?

Amalia: Chiar te intereseaza sau vrei doar sa faci conversatie? (Suna telefonul, iar Amalia raspunde.) Nina? Bine, fac bine. Uite ce e… Ce faci in seara asta?… Bine, atunci treci pe la noi?… Nu, nimic special. Doar ca trece si Piru si n-am chef sa ma simt a cincea roata la caruta, cand or incepe ei sa vorbeasca de fotbal, calculatoare, masini si femei. (Alexandru se stramba la Amalia, in timp ce aceasta vorbeste la telefon. Suna la usa si barbatul se duce sa deschida. E prietenul lui, Piru, foarte bine dispus.)… Da, a si venit deja. Vino si tu cat poti de repede… Nu, nu manca, vino flamanda, ca o sa gatesc eu. Hai ca te astept. Pa.

Piru: Sarut manusitile, doamna Amalia. Prost dispusa, ca de obicei?

Amalia: Hai, lasa textele. Zi mai bine, ce vreti sa fac de mancare?

Alexandru: Pai niste cartofi prajiti cu copanele si salata de rosii cu castraveti, nu-i asa, Pirule?

Piru: Eu mananc orice. Tu stii ca eu nu fac mofturi la mancare. Da’ bere ai?

Alexandru: Nu, suntem pe sec. Hai sa luam cateva. Tu ce vrei, ariciule?

Amalia: Ia niste cola. Si niste inghetata. Sa nu stati mult.

(Barbatii ies si Amalia isi ia telecomanda si butoneaza si ea, nehotarata. La un moment dat, se aude soneria si Amalia deschide usa de la intrare. Este prietena ei, Nina.)

Amalia: Hai, te pup, ce faci, esti obosita?

Nina: Putin. M-am certat cu un dobitoc azi, la serviciu, de-mi venea sa-l strang de gat. Da-mi niste apa, ca mi-e sete.

(Amalia vine cu un pahar cu apa, din bucatarie, si Nina il bea pana la fund.)

Nina: Unde sunt baietii?

Amalia: Sa ia niste bere. Vrei o cafea?

Nina: Da, da’ nu prea tare, ca nu mai dorm la noapte. Hai la bucatarie sa tragem cate o tigare.

(Femeile merg la bucatarie si isi aprind cate o tigara, dupa ce Amalia pune apa la ibric pentru cafea. Amandoua tac. Nina se joaca nervoasa cu bricheta si, de cateva ori, chiar o scapa pe jos. Pare tare zapacita si pusa pe sotii si nu stie cum sa deschida discutia cu Amalia, care pare foarte trista.)

Nina (precipitandu-se spre aragaz): Da in foc! Vezi ca da in foc! (Inchide ochiul aragazului si se uita triumfatoare la Amalia care si-a aprins o alta tigara.) Iti pun? (Amalia da din cap in semn de accept si Nina ii toarna cafea intr-o ceasca mare, cu grija, sa nu se friga.) Daca bei toata chestia asta, sigur n-o sa mai dormi la noapte.

Amalia: Si de ce as dormi? (Se ridica incet de pe scaun, scoate din congelator o punga cu copanele si o pune la dezghetat, in chiuveta. Se aseaza la loc si, dupa ce sufla de cateva ori in ceasca, soarbe o gura de cafea.) De ce as dormi? Mi-e indiferent daca dorm sau daca sunt treaza.

Nina (speriata): Ce ai, esti bolnava? Te simti rau, ce-i cu tine?

Amalia: Nu, nu, stai linistita. Nimic fizic. Nu ma doare corpul, daca la asta te referi. Sunt sanatoasa, cred. Ma doare aici (si arata cu mana in zona pieptului). Am impresia, uneori, ca sunt un mort ambulant, care se joaca de-a viata, numai fiindca nu i s-a spus inca unde sa se duca si ce trebuie sa faca. Adica, ce trebuie sa faca un mort? Mai ales, daca si-a pastrat trupul, nu-i asa… Un mort care mai respira, inca.

Nina: Ei, ce chestii mai spui si tu… O sa-ti treaca, maine o sa fie mai bine.

Amalia: Parca vorbesti din revistele astea lucioase pentru muieri. Mai lipseste sa-mi dai zece sfaturi care sa ma ajute sa nu mai simt moarta, nu? (Nina zambeste.) Cred totusi ca e un semn bun ca macar pot sa vorbesc cu cineva despre ce mi se intampla. Sau nu mi se intampla, ma rog. Chestie de perspectiva.

Nina: Si eu mai sunt suparata, cateodata. Dar asa, “moarta” cum spui tu, nu m-am simtit niciodata. E nasol, nu?

Amalia: Tocmai asta e, ca nu simti nimic. Nu mai simti nimic. E ca si cum ai trai in neant, adica undeva unde nu exista delimitari spatiale sau temporale si, ce e mai rau, nu exista speranta. Nu ma mai bucura nimic si nu ma mai supara nimic. Parca as fi din alt joc. (Se ridica, stinge tigara in scurmiera, ia sacosa cu cartofi si dupa ce spala cativa in chiuveta, incepe sa-i curete de coaja, pe masa din bucatarie. Nici nu-si mai priveste prietena, ca si cum singurul lucru care ar mai exista in lumea asta sunt cartofii si cutitul din mana ei.) Aveam totul si nu mai am nimic. Asa simt.

Nina: Inteleg ce spui, adica, cel putin, incerc. Nu pot sa ma pun in pielea ta, fiindca eu sunt fericita. Chiar si atunci cand ma cert cu cineva, sunt fericita. Eu ma trezesc zambind, fiindca stiu ca, daca respir, traiesc si, daca traiesc, atunci totul e bine. Eu nu pot sa explic ca tine. Tu spui cuvinte frumoase, care au sens. Eu prefer sa ma bucur de ceea ce simt, chiar daca nu pot sa explic si celorlalti.

Amalia: As fi vrut si eu sa-mi pastrez inocenta asta a ta, dar nu mi-a fost dat. Cand te vad atat de senina, inconjurata de lumea asta rea, simt difuz ca, poate, mai am si eu o sansa.

Nina: Dar dragostea? Dar Bebica al tau? Nu-l iubesti?

Amalia: Ce e dragostea? Daca nu mai simt nici binele, nici raul, cum as putea sa mai simt dragoste?

Nina: Bebica stie tot ce simti tu? I-ai spus si lui?

Amalia: Nu. (Tace un timp. Spala cartofii curatati si se apuca sa-i taie pai.) Nu stiu daca Alexandru ar intelege.

Nina: Dar ce, eu inteleg?

Amalia: Tu cel putin nu ma judeci. Nu traiesc cu tine. Nu dorm langa tine noaptea si nu pe tine te iubesc. (Zambeste.) Vezi, am zis cuvantul ala magic. Il iubesc pe Alexandru, dar nu mai stiu cum se poate demonstra lucrul acesta. Nu mai stiu cum sa fii femeie si sa iti faci barbatul sa te iubeasca. Sa-l scuture dorinta cand te vede sau cand se gandeste la tine. Sexul nostru a fost candva RITUAL. Apoi doar RITM. Acum e RUTINA. In curand o sa fie doar RUGINA. Nu stiu cat o sa mai suporte. Il simt ca s-a saturat si ca, desi incearca sa afle ce se intample cu mine, e foarte frustrat de ceea ce se intampla. N-o sa ma ia prin surprindere cand o sa-mi ceara divortul.

Nina: Fii serioasa. Te iubeste.

Amalia: Asta nu inseamna nimic.

Nina: Asta inseamna totul. Si tu credeai asa, acum cativa ani.

Amalia: Acum am mai crescut. Acum sunt realista. Un mort realist, simpatic, nu?

Nina (cu naduf): Acum esti o cinica. Si daca as fi barbatul tau te-as lua la bataie. Mi-e mila de bietul Bebica.

Amalia (se maimutareste, luand-o peste picior pe Nina): Mi-e mila de bietul Bebica.


2.
(Intra cei doi barbati, cu sacose in maini si bine dispusi. Piru aduce sacosele in bucatarie si o ciufuleste pe Nina.)

Piru: A venit domnisoara Nina. Si-a fost dor de mine, papuse draga? Te-ai mai gandit, ne luam sau nu?

Nina: Dar tu ai terminat cu femeile sau ai de gand sa ma inseli, daca ne casatorim?

Piru: Mai am putin si ma satur. Cand o sa te iau pe tine, o sa fiu un sfant. O sa ma rogi sa te ating, macar cu o floare.

(Nina rade amuzata de asemenea expresie si-l loveste dragostos pe Piru peste obraz. Piru ia doua beri, o loveste, in trecere, pe Nina peste fund si merge in living, unde il asteapta Alexandru.)

Alexandru: Bai Pirule, daca te vad odata si odata la casa ta, cu Ninuta, pot sa zic ca am facut ceva bun in viata. Da’ tot nu ma las pana nu va vad luati.

Piru (desface berile si-i intinde una lui Alexandru): Hai, noroc! Si mai taca-ti gura. Parca ai fi muiere, ii dai in sus si-n jos cu-nsuratoarea. Ia zi-mi: e asa o mare fericire sa fii insurat?

Alexandru (se intristeaza, apuca telecomanda si incepe sa o butoneze nervos): E o mare fericire sa ai alaturi o femeie pe care o iubesti…

Piru: … si care te iubeste?

Alexandru (se face ca nu-l aude): …. si care te face fericit. Eu o iubesc pe Amalia. N-as putea sa traiesc fara ea.

Piru: Dar, ea? Ea te iubeste?

Alexandru: Sunt convins ca da. O cunosc. Nu s-ar fi maritat cu mine daca nu m-ar fi iubit. Ar fi preferat sa ramana singura. Amalia e, de fapt, genul de om care se simte mai bine singur, decat in compania cuiva. Cred ca ma iubeste prea mult, de a acceptat sa se marite cu mine. Trebuie sa-mi spele, sa-mi calce, sa-mi gateasca, sa ma suporte… Sunt un norocos.

Piru: Da’, ce sa-ti zic, si tu nu mai poti de atata fericire. Eu prefer sa fiu putin mai nefericit, dar sa ma distrez mai mult.

(Alexandru se opreste pe PRO TV, unde tocmai se termina emisiunea lui Teo si incep Stirile PRO.)

Alexandru: Fetelor, mai e mult cu masa? Ca nu mai pot de foame.

Nina: Mai rabdati vreo juma’ de ora.

Piru: Bai Bebicule, zi-mi sincer: chiar esti fericit?

Alexandru: Uneori cred ca da. Alteori, nu mai stiu. Dar sunt multumit. Nu stiu alte cupluri cum sunt. Eu cred ca e bine, asa cum suntem, desi, desigur ca se poate si mai bine.

Piru: Bebica, Bebica, te minti singur. Casnicia voastra atarna de un fir de par si tu nu vrei sa vezi. Deschide ochii. Crezi ca Amalia te inseala? Sau tu pe ea?

Alexandru: Vorbeste mai incet, ca poate sa te auda. Tu ai impresia ca toata lumea e ca tine? Ca toti barbatii trebuie sa-si insele iubitele sau nevestele, doar fiindca se zice ca barbatii sunt porci, sau ca toate femeile sunt curve, si-si ridica poalele in cap, oriunde si-n fata oricui?

Piru: Nu neaparat, dar cred ca alta femeie ti-ar face bine.

Alexandru: Adica s-o insel pe Amalia, ca sa-mi dau seama cat de fenomenala e nevasta-mea. Adulterul ca terapie. Nu, mersi. Si tu vezi-ti de treaba. Daca vrei sa te mai consider prieten, termina cu prostiile astea.

Piru: Bine, bine. Nu te mai infoia ca un curcan gelos. Ce zici, facem o tabla, pana termina fetele masa?

Alexandru: Nu, mai bine zi-mi ce-ai facut cu afacerea aia, ti-a iesit sau nu?


3.
Nina (dupa ce trage cu urechea la ce zic baietii, se aseaza iarasi la masa si fura un cartof pai din castronul de pe masa): Piru il tot bate la cap pe Bebica sa te insele, ce zici?

Amalia (in timp ce taie rosiile si castravetii pentru salata): Asta-i poveste veche. Cred ca Piru e convins ca daca Alexandru ma inseala, n-o sa mai fie atat de descumpanit, o sa gaseasca metoda prin care sa ma faca fericita. Piru are impresia ca, astfel, ne ajuta pe amandoi. Eu o sa-l doresc mai mult pe Alexandru si o sa lupt pentru el, iar barbate-meu o sa se simta si el cocosul in casa. Da’, de fapt, Piru are dreptate. Alexandru ar trebui sa ma insele. Cred ca asta m-ar lecui de toata nepasarea asta in care m-am afundat.

Nina (face semnul nebuniei la ureche): Voi nu sunteti intregi la cap. Si tu si Piru sunteti cam nebuni si cred sincer ca ar trebui sa va tratati.

Amalia: Hai sa punem masa. Ia tu farfuriile si tacamurile, ca aduc eu restul.

(Dupa ce Amalia pune masa in living, barbatii incep sa manance cu pofta. Nina ciuguleste cativa cartofi, iar Amalia a ramas cu ochii tinta in televizor.)

Alexandru: Nu mananci, Amalia?

Amalia: Nu, stai linistit. Vreau sa vad cat aloca la invatamant, anul acesta.

Nina: Da’ chiar nu va mai maresc salariile, deloc? Cat ai, acum?

Amalia (ridicand din umeri): Vreo sapte milioane, dar nu asta mi se pare cel mai important. Mi se pare ca sistemul de invatamant a intrat in colaps. Nu stiu daca ce se intampla inainte era mai bine, dar stiu sigur ca ce se intampla acum e rau. Rau de tot.

Piru: Eu nu cred ca se va schimba ceva in viitorul apropiat. Pana la urma, cred ca o sa ma tirez din tara asta imputita.

Amalia: E o solutie absolut egoista, care-ti face bine (sau nu) doar tie, nimanui altcuiva. Si oricum e o solutie care nu intereseaza pe nimeni altcineva, decat pe tine. Devine de interes general, doar in momentul in care exodul asta al romanilor, ia amploare in cantitate sau/ si calitate…

Piru (se ineaca, tuseste si gesticuleaza cu furculita prin aer): Hai, ca m-ai dat pe spate. Ce te-a apucat sa vorbesti asa, ca din carti?

Amalia (isi continua ideea, fara sa para ca l-a auzit): Eu vorbeam despre altceva. Vorbeam despre o stare de lucruri, care porneste de la individ spre societate, nu invers. Mi-am ales meseria de profesoara din convingere. Daca as fi vrut sa castig bine, as fi putut sa fiu orice altceva. Am noroc cu Alexandru, in privinta banilor… (Isi priveste sotul si ii zambeste, iar acesta o saruta pe frunte.)

(Dupa un moment de tacere) Alexandru: Spune mai departe, ariciule. Eu te ascult.

Amalia: Uneori, cand imi fac ora, fie ca le predau, fie ca le dau vreun extemporal, ma uit cu atentie la chipurile elevilor mei. Ma demoralizeaza cumplit ceea ce vad. De fapt, ce nu vad, mai bine spus. E asa o plictiseala pe chipurile lor. Sau, nici macar plictiseala. Nu vad nimic, absolut nimic. Privirile lor nu ascund emotii personale, sau mistere, nu pun intrebari, nu sunt flamande de nou. Nu vad nici macar autosuficienta celor care cred ca le stiu pe toate. Parca au creierele spalate. Oile exprima mai multe, decat tinerii din ziua de azi. Nu mai vorbesc de faptul ca nu inteleg nimic din ceea ce le predau. Cred ca daca m-as duce in costum de baie, as reusi sa le captez atentia pentru o zi. As fi “cool” sau “gagica tare” sau “de gasca” sau ceva de genul asta, dupa care ar cadea in aceeasi letargie.

Nina (se ridica de pe pernuta de jos): Eu am terminat, sarut mana pentru masa. Cine vrea inghetata?

Piru (se ridica si el de pe jos si o ia pe Nina de mijloc): Hai, ca te ajut eu. (Se apleaca si ii sopteste la ureche): Lasa-i singuri, cred ca trebuie sa ne tiram mai repede.

(Cei doi se duc la bucatarie)

Alexandru: Din cauza asta nu vrei sa avem copii?

Amalia (il priveste lung pe sotul sau si rupe nervoasa un servetel): Nu cred ca e momentul sa vorbim despre asta.

Alexandru (nervos): Dar cand e momentul, Amalia, cand? Spune-mi tu ziua, ora, locul, spune-mi, si te las in pace.

Amalia: Te rog, Alexandru, te rog, termina. Vrei sa ne certam, acum? Hai sa ne certam, mi-e totuna.

Nina (intra cu bolurile de inghetata in mana, urmata de Piru): Deranjam? Daca vreti, mergem la bucatarie si…

Alexandru: Pe nevasta-mea n-ar putea s-o deranjeze nici un stadion plin cu oameni. Poate sa vorbeasca despre orice, de fata cu oricine…

Nina (impaciuitoare): Ei, hai, nu mai exagera. Pirule, ma duci acasa, dupa ce terminam inghetata? Trebuie s-o vopsesc pe sora-mea la par si deja e tarziu.

Piru (sare in picioare): Cine nu-i gata, il iau cu lopata. Eu sunt gata. Da-mi lopata, mergi?
Nina (putin nedumerita): Gata? Dar inghetata? (Piru ii trage un ghiont.) A, bine, hai. Va pup pe amandoi, scumpii mei. Mai vorbim, pa.

(Amalia si Alexandru raman singuri. Un timp, Alexandru butoneaza, absent, telecomanda. Amalia mananca, absenta, inghetata. Alexandru se plimba, nervos, prin casa. Amalia duce vasele la bucatarie, strange masa si spala vasele. Alexandru se plimba, in continuare prin casa, o priveste insistent pe sotia sa, dar nu spune nimic. Amalia se duce la baie, se spala pe dinti, desface canapeauna si se culca. Alexandru se intinde intr-un fotoliu si continua sa butoneze telecomanda.)


4.
Acelasi decor. Nu e nimeni acasa. Se aude cheia in broasca usii. Intra Amalia, se dezbraca de hainele de zi, se imbraca in hainele de casa, se spala pe maini la baie si apasa pe telecomanda. Ecranul ramane negru. Mai incearca o data. Acelasi rezultat.

Amalia (disperata): Nu, nu se poate. Spune-mi ca nu e adevarat.

(Mai face cateva incercari, dar televizorul nu se aprinde. Resemnata se aseaza intr-un fotoliu si ramane asa, privind in gol, pana se aude, din nou, cheia in broasca, si intra Alexandru.)

Alexandru: Buna, ariciule, ce faci? De ce stai asa, in linistea asta? S-a intamplat ceva?

Amalia: De cand n-ai mai platit cablul?

Alexandru: De vreo doua luni… Adica… ce vrei sa spui… ne-au taiat cablul? (Din ce in ce mai impacientat.) Nu merge? Cat e ceasul? A inchis deja la… Ce facem? O seara intreaga fara televizor? Baga-mi-as… Ce sa fac? Ce facem? Tu de ce taci?

Amalia (isi aprinde tacticos o tigara): Se pare ca azi o sa ne culcam mai devreme.

Alexandru (se dezbraca de hainele de zi si se imbraca in hainele de casa): Adica ce vrei sa spui, ca suntem pierduti fara televizor?

Amalia: Dupa reactia ta de mai devreme, ce-as putea sa spun?

Alexandru: Gasim noi ce sa facem. Da-mi putin timp.

(Se duce la baie si, cu spatele la sala, face pipi.)

Amalia: Alexandru, ti-am spus de atatea ori sa ridici colacul! Vrei sa-ti scriu pe pereti?

Alexandru (ridica precipitat colacul de la toaleta, dupa ce-l sterge cu hartie igienica): Il ridicasem deja, scumpa mea. De ce tipi?

Amalia: Pentru ca te cunosc.

Alexandru (intra in living): Tu crezi ca ma cunosti, asa cum si eu cred ca te cunosc, dar ceea ce crezi tu despre mine, nu e neaparat ceea ce sunt eu, iar ceea ce cred eu despre tine, nu e neaparat ceea ce esti tu.

Amalia: O, nu, spune-mi ca nu vrei sa filosofam in doi, acum ca, din nefericire, ne-au taiat astia cablul. Mai bine jucam niste table.

Alexandru: In primele secunde cand mi-am dat seama ca nu merge televizorul, am fost distrus. Pentru ca am realizat prea brusc ca, astfel, suntem doar noi doi. Singuri. Tu si eu. Fata in fata. Mi-era frica de momentul asta, desi il asteptam de mult. Trebuie sa vorbim.

Amalia (ironica): Chiar trebuie?

Alexandru: M-am hotarat sa nu ma enervez. N-as rezolva nimic. Si imi pasa prea mult de noi doi, de relatia noastra. Pentru ca te iubesc. Si se pare demodat? Ai vrea sa te urasc? Sau poate sa mi se rupa de tine?

Amalia: Nu, nu vreau sa vorbim despre dragoste si tot felul de sentimentalisme. Nu simt nevoia, nu-i vad rostul…

Alexandru (aproape tipand): In schimb, eu ma sufoc! Femeie, tu nu intelegi ca am ajuns la capatul puterilor? Nu intelegi ca nu mai dorm noaptea si ca viata mi se pare un mare rahat, in care ma afund incetul cu incetul? (Isi aprinde o tigara si se plimba prin casa, cu pasi marunti.) Suntem doi straini care traiesc impreuna. Nici macar sex nu mai facem. Mi-e rusine de mine, ma simt un animal in calduri, de fiecare data cand trag de tine, ca sa pot si eu sa te mai tin in brate, sa te iubesc, sa fac dragoste cu tine. (O priveste pe Amalia, care plange, nemiscata in fotoliu.) Nu vreau sa plangi, nu vreau sa te vad plangand. Ma ametesti si mai tare, ma iriti, sunt si eu om. Vrei sa-ti cersesc mila? Ai fi mai fericita, daca m-as pune in genunchi, in fata ta? Daca m-as tari in fata ta? Ai vrea sa ma omor pentru tine, asa ca in romanele de dragoste sau ca in filme?

(Amalia izbucneste intr-un ras isteric. Alexandru pare ca nu o aude si fumeaza tigara de la tigara.)

Alexandru: Nu vreau decat sa inteleg ce se intampla cu tine.

Amalia: Ai fi mai fericit, daca am divorta?

Alexandru: Nu vorbi prostii. Te iubesc. N-as putea sa traiesc fara tine.

Amalia: Dar iti fac rau.

Alexandru: Nu vorbeam despre mine, acum. Vorbeam despre tine, despre noi. Si-e frica de ceva. Ne e frica de ceva. Ne-am agatat de televizorul asta, care este, practic, a treia persoana din casa noastra. Ca importanta, chiar prima. Tu nu-ti dai seama ce se intampla cu noi?

Amalia: Da. Tu, in lumea ta, eu, in a mea…

Alexandru: Unde gresim? Ce s-a intamplat cu noi? Mi-ai inchis toate usile, toate ferestrele, nu mai pot ajunge la tine.

Amalia: Drama e ca nici eu nu pot ajunge la mine. Nu stiu ce se intampla cu mine. Ar fi fost usor, daca as fi stiut. Am fi putut vorbi. Faptul ca esti mereu langa mine, suportandu-ma, iubindu-ma, asteptandu-ma, imi face si mai mult rau. Pentru ca nu pot sa-ti raspund la fel. Si-atunci, ma concentrez mai mult pe ceea ce simti tu, decat pe ceea ce nu mai simt eu.

Alexandru: Ma iubesti? Spune-mi, ma iubesti?

(Amalia tace. Isi aprinde iarasi o tigara.)

Amalia: Habar n-am. Daca nu mai stiu cine sunt eu, cum as putea sa te iubesc pe tine? Poate te iubesc, dar nu mai am capacitatea de a simti acest lucru. Stiu doar ca ma doare aici (arata cu mana in zona pieptului). Vrei copii. Cum as putea sa fac copii? Ce s-ar intampla daca as face copii si functiile mele de mama s-ar deregla, asa cum s-au dereglat functiile mele de sotie, de iubita, de amanta, de femeie? Cum as putea sa fiu o straina pentru copiii mei? Cum as putea sa mai continui sa traiesc, daca nu mi-as iubi copiii?

Alexandru: Nu s-ar intampla asa ceva. Te-am vazut cum te porti cu copii care iti sunt straini. Cat de buna si tandra si iubitoare si grijulie esti cu niste copii straini. Iti dai seama cum vei fi cu copiii nostri?

Amalia: Dar asa am fost si cu tine, iubitul meu. Mai tii minte ce bine ne era? Ce mult radeam si ne iubeam si ne alintam si faceam dragoste toata noaptea si toata ziua? Si uita-ne acum.

Alexandru: Nu e acelasi lucru. (Se apropie de Amalia, se aseaza pe bratul fotoliului si o saruta pe par.) Pe mine m-a nascut mama mea, nu tu. Din fericire. Ce se intampla cu voi, femeile? De ce nu puteti sa fiti constante? Ati vrut egalitate cu barbatul si acum, cand o aveti, nu mai stiti cum sa fiti femei.

Amalia: Da, ai dreptate. Ma simt foarte singura. Nu mai pot sa fac gesturi simple, nu le mai vad rostul. Uneori mi-e dor sa te mangai, dar imediat ma simt ridicol, pentru ca…

Alexandru: Tu de ce nu-mi spui niciodata “Bebica”? De ce nu ma alinti?

Amalia: Vezi, e totul atat de complicat. Totul cere efort. Totul cere munca. Nu mai am energie. Ma simt o leguma. Mi se pare ca daca te-as iubi, te-as pierde. Mi-e frica sa te iubesc, vezi, am spus-o. Acum intelegi?

Alexandru: Nu, nu inteleg nimic din ce-mi spui. N-am mai auzit niciodata asa ceva. As vrea sa mai fi auzit asemenea minunatii la cei din jur, sau poate macar in filme. As fi preferat sa-mi spui ca ma inseli. I-as fi spart capul nenorocitului, pe tine te-as fi umplut de vanatai si, dupa un timp, in care tie ti-ar fi parut foarte rau si ai fi facut orice sa-mi fii pe plac, ne-am fi impacat. Dar asa, ce sa fac? Spune-mi tu. E problema ta, nu a mea.

Amalia: Stiu ca e complicat. E mai complicat sa fii singur in doi, nu-i asa? Ce patetic suna.

Alexandru: Nu credeam ca e atat de grav. Mie imi e suficienta prezenta ta. Te-am iubit din prima clipa in care te-am vazut si nu am mai avut, de atunci, nici o ezitare in ceea ce te priveste, sau in ceea ce ne priveste pe noi doi. Totul ar trebui sa fie atat de simplu…

Amalia: Imi vine sa rad. Cand ma gandesc ca in alte familii, sotii se cearta din cauza de bani, de copii, de inselat, de bautura, de orice altceva… Ma simt atat de stupid ca nu pot fi la fel de “normal”, de ancorata la realitatea din ziua de azi.

Alexandru: As vrea tare mult sa ne certam si noi din cauza de copii. E cea mai mare dorinta a mea.

Amalia: Vrei sa ne iubim? Vrei?

Alexandru: Da, vreau, vreau…

(Cei doi se saruta pasional. Lumina se stinge.)


5.
Acelasi decor. Se aude cheia in broasca. Intra Amalia, incarcata de sacose, pe care le lasa in bucatarie. Intra in living, se dezbraca de hainele de zi, se imbraca in haine de casa, se aseaza in fotoliu, ia telecomanda si da drumul la televizor. Dupa un timp, se aude cheia in broasca si intra Alexandru. O saruta pe Amalia pe frunte si dupa ce se imbraca in hainele de casa, ia telecomanda si butoneaza incontinuu.

Amalia: Esti obosit? Vrei sa-ti fac o cafea? Si-e foame?

Alexandru: Da, fa-mi o cafea. Tu… Ce-ai facut azi?

Amalia: Bine. A fost totul bine.

Alexandru: Te deranjeaza daca-l chem pe Piru, in seara asta?

Amalia: Nu, sun-o tu si pe Nina. Eu ma duc sa fac ceva de mancare.

Alexandru: Da, e timpul sa-i cuplam pe copiii astia. Cred sincer ca o sa le fie bine impreuna.

Amalia: Da, si eu.

Alexandru: Vrei sa te ajut cu ceva? Vrei sa spal vase, sa tai ceapa, sa dau cu matura?

Amalia (zambind larg): Nu, Bebica. Ma descurc si singura.

(Alexandru se ridica, merge incet la bucatarie, isi ia nevasta in brate si o saruta lung.)



SFARSIT
Noiembrie 2005

Unu si cu unu fac doi?

De ce? Eu cred ca e doar o conventie. Pentru ca "unu", in sine, poate fi o multime de "unu" mai mici, asa ca unu plus unu, pot face cat vor ei (fiecare unu in parte), in functie de context. Nu ne pot invata la scoala Teoria relativitatii, dupa care sa ne impuna adevarurile astea de suprafata cu "unu si cu unu fac doi". Cand totul devine relativ, unu isi pierde si el unicitatea. Si-atunci, pe ce ne sprijinim? Ce nu se schimba deloc in lumea asta? Ce este ferm, stabil, egal cu el insusi, fara putinta de ambiguitate?

CUVANTUL.

Pentru ca "la inceput a fost Cuvantul", nu-i asa? Credinta ne salveaza de relativitate (relativitate care ne expulzeaza intr-o libertate plina de pericole). Credinta nu e relativa. Ea e si gata.
"Crede si nu cerceta."

miercuri, 15 aprilie 2009

Pe mai tarziu...

Cate lucruri nu amanam, spunandu-ne ca o sa le facem mai tarziu... Un "mai tarziu" care inseamna, de fapt, "niciodata". Asta n-ar fi nimic, daca n-ar aparea regretele. Cand ne dam seama ca ceea ce am gandit, ceea ce am planificat in mintile noastre, ceea ce am conturat cu ochii mintii, nu se va intampla niciodata.
Uite de asta incerc sa postez si eu cat mai multe ganduri in blogul meu nou-nout. Pentru ca m-am saturat de amanari. Pentru ca vreau sa incep sa scriu. Orice. Sa prind, iarasi, gustul scrisului. Asta-i abia primul pas. Ce-o iesi, om vedea mai incolo.

marți, 14 aprilie 2009

Oau!

"Datorita conditiilor din ziua de azi, a crizei, femeile nu mai au ce face si se marita din dragoste."

(Da, stiu, it's mind blowing, ca in romaneste nu prea exista echivalent.)

(Acuma puteti sa inchideti gura. Respirati adanc. Lumea nu s-a schimbat deloc. E absolut la fel.)

P.S. Fraza asta savant- mondena, am auzit-o in emisiunea de azi a lui Dezbracatu'.

luni, 13 aprilie 2009

Blogul e ca celularul

Abia acum mi-am dat seama. Cand ai chef sa nu fii deranjat, iti inchizi blogul, pur si simplu, asa cum am facut si eu. Cand vrei o schimbare, ii schimbi titlul, asa cum ti-ai schimba numarul de telefon. Marcile de telefon (Siemens, Sony Ericsson, Nokia, etc) sunt, de fapt, siteurile pe care poti sa-ti faci un blog (Blogspot, Wordpress, etc). Convorbirile telefonice sunt posturile de pe bloguri, iar comentariile aferente sunt persoanele care vorbesc la telefon. Exista, bineinteles si poze, filmulete, tot tacamul.
Eu mi-am inchis pentru o vreme telefonul (BLOGUL) si, dupa ce m-am hotarat sa-l redeschid, mi-am schimbat numarul (NUMELE BLOGULUI). Mi-am pastrat insa aceeasi marca de telefon (BLOGSPOT) si acelasi abonament (DENUMIREA SITEULUI).
Cred ca-mi lipsesc anumite conversatii, anumite exprimari, cu si catre oameni pe care (nu-)i cunosc, dar ii apreciez.

vineri, 10 aprilie 2009

Cand simti ca te sufoci...

...e bine sa faci un pas inapoi.