Semnul 11- Un job numit (cerere și) dorință

 

 - Mami, tu, de fapt, ce meserie ai? Care este serviciul tău?

Marlene rămase cu o mână în aer și cu cealaltă puse, cu zgomot, sticluța cu ojă pe masă.

- Cum adică? Îl întrebă curioasă pe fiul său de nouă ani, care se proțăpise în fața sa.

- Păi, ce muncești tu? Cum se cheamă serviciul tău?

Mama sa îl privea încă surprinsă.

- Mama lui Vlad e designer de interioare, adică ia o casă goală și o îmbracă frumos, așa mi-a spus Vlad. Eu n-am știut ce să-i zic că faci tu, că nu mi-ai zis niciodată.

- Și?

- Și vreau să știu, de ce ți se pare așa de ciudat? E secret sau ce?

- Nu, nu e secret, bâgui femeia emoționată.

- Și trebuie să scriu o compunere despre locul de muncă al părinților mei, se bosumflă Paul. Tată nu am, așa că ai rămas tu.

Marlene își suflă unghiile proaspăt ojate de câteva ori și se hotărî brusc să răspundă.

- Nu e nici un secret! De ce ai crede așa ceva? Sunt assistant manager.

- Dar pe cine asiști? Cu ce asiști? deveni curios puștiul.

- Pe șeful meu îl asist. Sunt un fel de secretară, așa se spunea pe vremea lui mamaia. Fac orice pentru șeful meu (mamaia, aflată în pragul ușii, oftă). Scriu rapoarte, țin programul  în calculator, iau legătura cu oamenii cu care se întâlnește, fac traduceri, îi fixez întâlnirile, îi fac cafeaua, uneori merg și cu el la întâlniri, ca să notez lucrurile cele mai importante. Fac de toate.

- Am înțeles, acum. Dar să știi că mi se pare că faci mai mult decât asistență. Și în ce domeniu lucrează șeful tău, că tot n-am înțeles ce serviciu ai.

Marlene zâmbi larg.

- Importă și exportă diverse bunuri.

Paul dădu a lehamite din mână și se duse în camera lui. Nu înțelesese nimic, dar trebuia să-și facă tema, într-un fel sau altul, că deja era târziu. Prietenul lui, Vlad, îi povestise că oamenii mari sunt, de fapt, și ei tot niște copii, dar trăiesc în niște corpuri mai mari. Și că tot ce fac ei, tot ce vorbesc, tot ce construiesc, tot ce muncesc, sunt jocuri de-ale lor. Sunt jocuri de oameni mari, pe care ei, copiii, nu le înțeleg, așa cum nici oamenii mari nu prea înțeleg jocurile copiilor. „Ce jocuri ciudate se mai joacă și mama mea”, îți spuse încurcat Paul. „Nu înțeleg nimic din viața mamei mele.”

 

Marlene rămase gânditoare. Trecuse primul hop, cu bine. O enerva maică-sa, cu fața ei plină de reproșuri. De ce nu avea aceeași față acră și când îi pune mormanul de bani în mână? Evită, însă, să se mai certe cu mama ei. Avuseseră toate discuțiile din lume, deja, și ajunseseră amândouă la concluzia că mama nu va accepta niciodată ceea ce face fiica ei, iar fiica nu va avea niciodată nevoie de acordul sau acceptul maică-sii, pentru a-și trăi viața așa cum vrea ea.

„Ce compuneri imbecile. Învățătoarea asta chiar nu putea să le dea o altă temă? Să scrie despre primăvară, de exemplu. Sau despre cel mai bun prieten.” 

Marlene începuse să se machieze, în timp ce se gândea ce compunere scandaloasă ar scrie ea și cât de fericită ar fi să o citească la o ședință cu părinții, în fața clasei, plină ochi de părinți. Părinți cu slujbe frumoase și bănoase, oameni de o moralitate ireproșabilă, cu pretenții și standarde înalte.

„Chiar așa aș face”, se gândi Marlene, în timp ce-și întindea o cremă hidratantă pe față. „Aș ridica două degete, regulamentar, nu e cazul să fiu nesimțită din prima, altfel mă ia doamna la ochi și mă pedepsește. O rog să mă lase pe mine să citesc prima compunerea, că mă grăbesc, nu pot să stau mult, am o întâlnire foarte importantă, cu oameni și mai importanți, nu spui cine.” 

Femeia așezată turcește pe scăunelul din fața oglinzii de machiaj, chicoti scurt. Povestea i se părea din cale-afară de nostimă. „Și când doamna o să îmi da permisiunea, o să mă ridic în picioare, că trebuie să bucur toți tăticii din clasă, ce naiba, și o să-mi citesc compunerea, cu voce tare. Hai, să-i dăm drumul:

Sunt Marlene Popa, mama lui Paul Isopescu, și sunt assistant manager. Acesta este primul meu job. Pentru că trăim într-o economie de piață și salariul de la jobul meu abia îmi ajunge să plătesc toate datoriile casei și să cumpăr mâncarea pe o săptămână, din toată luna, am fost nevoită să-mi mai iau un job.

 

Așa că mi-am luat un job de curvă. Sau de întreținută. Sau de amantă, deși nu sunt ceea ce, în termeni generali, se poate numi amantă. Să zicem că e un job de curvă sau de hostess. Un blowjob, i-am putea spune, dacă am avea cu toții simțul umorului, dar cred că întind cam mult coarda (și coardă e un cuvânt bun, by the way), așa că o să mă opresc la denumirea de curvă. Acest job îmi aduce un venit cu multe zerouri. Uneori câștig mai bine decât un doctor cu vechime bună. Sau decât un IT-ist.

 

Îmi permit absolut orice extravaganță, dar, fiindcă în ciuda aparențelor nu sunt o persoană extravagantă, mă limitez la lucruri absolut comune. O viață decentă pentru fiul meu, pe care îl cresc singură, ajutată, din fericire, de mama mea. Haine frumoase, caiete, jucării, excursii, doctori buni, o cameră frumos mobilată, computer, tabletă, un telefon mobil decent, bicicletă, cursuri de înot, cursuri de engleză. N-o mai lungesc, că știți cu toții care sunt cheltuielile. Și vorbesc de cele de bază, nu de finețuri.

 

Mai am în întreținere și o mamă, care, după o viață de muncă, are o pensie mizerabilă, mai mică chiar și decât salariul de la primul meu job, cel de assistant manager, sper că n-ați uitat de el. Și mă am în întreținere și pe mine, care, deși nu sunt extravagantă, sunt totuși o femeie tânără, frumoasă și nu am mentalitate de victimă.

 

Vreau să mă bucur de tot ce e frumos pe acest pământ, în această viață. Vreau să văd lumea, să cunosc oameni noi, să-mi cumpăr o rochie frumoasă, fără să fiu nevoită să mă uit la etichetă, mai întâi. Vreau să merg cu mașina mea, nu cu autobuzul. Vreau să-mi scot familia la restaurant și să-i cumpăr maică-mii cel mai performant aspirator, dacă așa își dorește ea. Banii pe care-i câștig la cel de-al doilea meu job (îmi tot vine să spun al doilea blowjob, dar o să încerc să mă rețin, căci e o glumă dintr-un umor cam negru, recunosc), îmi permit să am viața pe care am visat-o.

Rămân dilemele morale, desigur. Cred, sper din toată inima, de fapt, că mi le-am rezolvat. Sunt O.K. cu mine însămi și, cum zice americanul, I don`t give a shit, pe ce gândește lumea despre mine. Rămân, în final, și zbuciumările sufletești. Aici mai am de lucru, în sensul că mă deranjează ideea că voi fi judecată de către fiul meu, când va afla din ce au provenit banii cu care l-am crescut. Aș vrea să fie destul de matur, încât să facă diferența între ceea ce face maică-sa și ceea ce este ea, ca om, dar aș fi prea norocoasă, poate, să se întâmple așa ceva.

Adică,  faptul că eu iau bani de la șeful meu foarte bogat, ca să mă culc cu el, nu mă oprește din a fi o mamă bună.

Adică eu l-am spălat, acum n-o mai fac, că se spală singur. Eu îi tai unghiile. Eu glumesc cu el. Eu îl duc la cinema. Eu îl ajut la matematică. Eu îl iau în brațe (când suntem acasă, desigur, niciodată în public, că e băiat mare, se jenează) când are, noaptea, vreun coșmar. Eu îl iubesc și tot eu îl cert, când greșește. Mâncarea o gătește maică-mea, i-adevărat, nu vreau să mint, dar chiar am încercat și nu am talent deloc.

Adică mă gândesc mereu la Paul, fiul meu, e cel mai important om din lume pentru mine.

Al doilea meu job nu îmi cere prezență zilnică. Și asta e perfect. Șeful meu își iubește mult nevasta, dar uneori simte nevoia să iasă din rolul de dr. Jekyll și să aprofundeze rolul de mr. Hyde. Și-atunci, are nevoie de mine. Ne închidem într-o cameră de hotel de lux și exersează pe mine tot felul de fațete de om pervers, jalnic, patetic, întunecat și fricos.

 

Am învățat să nu mă las călcată în picioare și știu exact cum să mă descurc cu mr. Hyde. Au existat și nopți mai periculoase. Odată, șeful meu a amestecat niște droguri periculoase și m-a confundat cu un sac de box. Abia am reușit să fug, când l-am văzut că vrea să-mi pună cuțitul la gât. Bineînțeles că n-a transpirat nimic. Lucrurile s-au mușamalizat bine, nimeni nu-și amintește nimic, nici în ziua de azi, mai ales că directorul hotelului de cinci stele, era prieten cu șeful meu. Și eu am uitat totul a doua zi, când o dată ajunsă la primul meu job, șeful meu, dr. Jekyll, îmi lăsase pe birou un colier cu diamante, superb, cu bilețelul aferent: „Din partea lui mr. Hyde, honey”.

Șeful meu mă ia la diverse petreceri, unde și ceilalți șefi vin cu curvele lor. Nimeni nu vine cu nevasta. Toți își aduc amantele și ne aruncă pe podium, într-un fel. Fiecare vrea să creadă că deține cea mai frumoasă femeie, cu cele mai frumoase diamante. Noi, amantele, curvele, știm că suntem pe aceeași linie cu mașinile lor de colecție sau cu ceasurile lor din aur cu diamante sau cu crosele de golf din aur și platină sau din cireș încrustate cu diamante, dar nu ne pasă. Ei se folosesc de noi, noi ne folosim de ei. Economie de piață, baby.

 

Nevestele sunt subiecte tabu, pentru ei. Țin minte că singura femeie cu statut de nevastă care venea la petrecerile acestor oameni bogați, era Nadia. O femeie superbă, nevasta unui tânăr bancher. Ce păcat, însă! Era invidiată de multe dintre noi, dar s-a dovedit că a avut parte de o soartă mai nefericită decât a noastră, căci a fost părăsită de bărbat și a rămas singură pe lume, doar ea și băiețelul lor. Iar ea nici n-ar putea să practice acest job, pentru că are prea multe scrupule morale. Vanități de femeie sensibilă, ce să-i faci…

Cam astea sunt joburile mele. Sunt mândră de mine. Nu cerșesc, nu stau cu mâna întinsă, muncesc din greu pentru fiecare leu câștigat. Cine e fără de păcat, să ia piatra și să arunce primul. Aaaa, am uitat să vă spun: copiatorul clasei, pe care m-am oferit să-l achiziționez eu, e cumpărat cu banii câștigați cu cel de-al doilea job. Vă pup pe toți.

Așa ar fi compunerea mea. După care, m-aș ridica și aș ieși, cu spatele drept, din clasă, sub privirile lor consternate.”

Marlene îți luă pantofii cu toc cui și talpă roșie, își dădu trei fâsuri de parfum și, din pragul ușii, strigă la cei din casă:

- Paul, te pupă mama! Să nu te culci târziu. Te duc eu mâine la școală. Mamă, vezi că vin târziu, în seara asta. Merg cu șeful meu la o cină importantă de afaceri. Vă pup pe toți.