Semnul 27- Cu respect, despre milă

 

 Nu era pentru prima dată când vedea un om murind. Dar clipa aceea imponderabilă, clipa în care sufletul ieșea, ușor și pur, din carcasa trupului uman, clipa aceea când omul se elibera pe sine, prin ultima suflare, clipa aceea o smerea profund, mereu. 

Corina o ținea de mână pe doamna Păunescu, așa cum îi promisese, cu mult timp în urmă. Se ruga lui Dumnezeu să ierte și să primească în Împărăția Lui acest suflet atât de chinuit aici, pe acest Pământ.  Viața femeii care trăia ultimile clipe, fusese un calvar de la naștere, până în ultimii ani ai vieții. Când ajunsese în căminul pe care abia îl înființase, doamna Păunescu aproape că nu mai vorbea cu nimeni, nu aștepta și nu cerea nimic. Stătea toată ziua pe o bancă, sub un plop din curtea din spate, și privea în gol. 

Încetul cu încetul, a început să arate un oarecare interes în convorbirile celor din jurul ei, dar, mai ales, reacționa foarte bine când Corina se afla lângă ea. Doamna Păunescu s-a integrat, în cele din urmă, în viața micii familii a Casei de Bătrâni „Respectă-ți părinții”, dar, deși începuse să zâmbească și chiar să râdă la glumele colegilor seniori, ochii ei păstrau mereu o tristețe aproape palpabilă. Deși îi iubea pe toți bătrânii aflați în centrul său, Corina Nicolau o simpatiza în mod deosebit pe această doamnă cu ochii triști și ar fi făcut orice să o știe bine, sănătoasă și fericită. 

Printre primele lucruri pe care doamna Păunescu i le-a cerut Corinei, de fapt singurul, dacă stă să se gândească mai bine, a fost acela ca tânăra directoare să o țină de mână, atunci când îi va veni sfârșitul. Corina îi promisese, știind că așa îi va câștiga încrederea. Doamna Păunescu a trăit încă doisprezece ani („cei mai fericiți din viața mea, dragă Corina”, cum adesea spunea oftând), dintre care ultimul, mai mult prin spitale, încercând să se pună pe picioare, după o luxație de șold și o depresie severă. Se închisese iarși în ea, refuzând să mai vorbească. Doar pe Corina o mai strângea, din când în când, de mâini, privind-o cu tristețe. Directoarea Casei de Bătrâni înțelesese că doamna cea blândă și tristă se hotărâse să moară, pentru că viața o obosise. Reușise să o externeze și să o aducă la Cămin, în patul său, din camera 16, supravegheată de asistentele și infirmierele instituției, dar, mai ales, de colega sa de cameră, mama Pia. 

 

Corina nu-i lăsă mâna, nici măcar pentru o secundă. O privea pe această femeie aproape moartă, dar încă vie, și un sentiment copleșitor de milă îi inundă întreaga ființă. 

„Doamne, Bunule Doamne, alină-i sufletul acestei femei. Oferă-i Dragostea de care nu a avut aici parte. Ajut-o să nu se piardă pe drum. Arată-i drumul spre casă.” 

Lăcrima și se gândea la bunica sa. Femeia pe care o iubise cel mai mult, din toată viața ei. Femeia căreia i-ar fi sărutat picioarele, ca și cum i le-ar fi sărutat chiar Maicii Domnului. Pe Corina o crescuse bunica, în primii ei șase ani de viață. Când a început școala și a venit în oraș, în casa părinților ei, a plâns aproape noapte de noapte, un an de zile. La finele primului an de școală, când aproape toată clasa a luat premiul I cu coroniță, ea a avut ultima medie din clasă, spre rușinea părinților ei, care aveau funcții importante în micul orășel de provincie, în care locuiau. Când a ajuns la bunica, în vacanța de vară, și i-a povestit cum dinadins nu a vrut să-și facă temele și să învețe, pentru că din cauza școlii părinții o luaseră de lângă ea, aceasta i-a zis, cu glas blajin:

- Tu Corină, fata mea, tu ești mai deșteaptă decât toate fetele și toți băieții din toată Târgoviștea. Ai înțeles?

- Da, bunico, răspunse rușinată fata.

- Fata mea deșteaptă, tu nu trebuie să fii supărată că nu mai stai cu mine. Că oamenii pot fi împreună, chiar și dacă sunt la o mie de kilometri depărtare unul de altul.

- Cum așa, bunico? Vorbesc la telefon?, deveni curioasă fetița.

- Da, fată hăi. Dar nu un telefon care să-l ții în mână. Un fel de telefon care e chiar în inimă. Când ți-e dor de cineva care-i departe de tine, îți pui mâna la inimă și spui în gând tot ce vrei să-i transmiți omului de care ți-e dor. Ai înțeles, Corină?

- Un pic, bunico.

Bunica o sărută pe creștetul capului.

- O să înțelegi când o să mai crești. Dar trebuie să știi că noi două o să fim mereu împreună, că avem telefoane bune aici, și-și puse mâna pe inimă. Să mă suni mereu, că eu o să-ți răspund, chiar și când o să plec Dincolo.

- Unde e Dincolo, bunico? E un sat? Ce nume ciudat, spuse fetița amuzată.

În aceeași seară, după ce bunica își făcu rugăciunea în fața icoanei Maicii Domnului, când se pregătea de culcare, Corina îi spuse, fericită că înțelesese care e treaba cu telefonul din inimă:

- Bunico, dar n-ai vorbit așa de mult la telefon, cred că ți-era somn. 

Bunica o privi uimită:

- Cu cine am vorbit eu la telefon, fată hăi?

- Cu Maica Domnului, din icoane, răspunse fetița, mândră de descoperirea ei. Uite-așa țineai amândouă mâinile la inimă, îi arătă Corina, împreunându-și mâinile în dreptul pieptului, și tot vorbeai ceva în șoaptă, că doar îți vedeam buzele cum se mișcă. Cred că ai vorbit așa de puțin, ca să nu plătești mult, că Maica Domnului e tare departe de noi, tocmai în cer. Trebuia să ceri taxă inversă, bunico, că plătea ea și așa puteați să vorbiți mai mult. 

 

Bunica o privi uimită, cu lacrimi în ochi.

- Tu Corină, ți-am zis că ești tare deșteaptă. Da, așa-i, ai dreptate, am vorbit la telefon cu Maica Domnului, i-am zis să aibă grijă de tine, toată viața, oriunde ai fi, să te ajute să iubești oamenii, să-i ajuți și să-i respecți pe cei slabi și neputincioși, mai ales pe bătrâni.

- Așa am să fac, bunico! Îți promit. Și o să învăț cel mai bine din tot orașul Târgoviște. Și când o să-mi fie dor de tine, o să te sun la telefonul din inimă.

- Să nu uiți să vorbești în fiecare seară și în fiecare dimineață cu Dumnezeu, cu Iisus și cu Maica Domnului.

Corina își amintea și acum de revelația pe care o avusese în acea seară, în casa bunicii sale. Anii au trecut și Corina a fost mereu printre cei mai buni elevi din oraș. A făcut facultatea la ASE București, la Finanțe și Bănci și a studiat trei ani și în Belgia, la un curs post-universitar de Management al Afacerilor. 

Din păcate, în iarna ultimului an în Belgia, când i-a anunțat pe părinți că vine acasă pentru patru zile, cu mașina unui coleg, în acel sfârșit de săptămână s-a întâmplat tragedia. Bunica a aflat de la părinți că nepoata ei dragă vine acasă și s-a hotărât să plece, pe jos, spre oraș, să nu piardă nici măcar o secundă, din timpul petrecut de Corina în țară. În acea seară, însă, s-a iscat, ca din senin, un viscol teribil, iar bunica ei a fost găsită abia după două zile, printre nămeții de zăpadă. Era moartă. Murise înghețată, cu pumnii strânși în dreptul inimii. Corina a suferit cumplit, dar și-a revenit când și-a imaginat că bunica s-a dus în satul „Dincolo”, unde va ajunge și ea într-o zi, când își va termina treaba pe care o avea de făcut Aici.

Corina s-a hotărât să deschidă un Centru pentru Bătrâni, pe care l-a numit „Respectă-ți părinții”, după a V-a poruncă din Decalog. A reușit să facă rost de multe sponsorizări. Cea mai importantă a fost, de departe, de la fostul său coleg de facultate, Iulian Badiu, care i-a donat chiar casa care a devenit Căminul de Bătrâni. 

„E o casă bună, perfectă pentru ceea ce vrei tu să faci”, îi spuse Iulian. „E bine poziționată, lângă parcul Cișmigiu, plus că e liberă de probleme juridice. Din momentul în care ți-o donez legal, nimeni nu mai poate s-o reclame. E pe vecie a ta și a bătrânilor pe care vrei să-i îngrijești.” 

„Își mulțumesc în numele meu și al oamenilor care vor beneficia de ea. Dar costă o avere. Ești sigur că vrei să mi-o dai mie?” 

„Mi-a revenit în urma unei afaceri. Totul legal. Eu pot să mai fac bani. Dar mi-am promis mereu că primul meu câștig o să-l donez integral unei cauze în care cred. Iar eu cred că trebuie să le oferim respect celor în vârstă, mai ales celor care nu au o casă a lor.”

Curios om, acest Iulian Badiu. Când a donat această casă, era la începutul carierei sale. Era senin și plin de bune intenții. L-a întâlnit la o petrecere, peste vreo zece ani, și a fost uimită să-l găsească total schimbat. Avea o privire trufașă și întunecată și abia i-a adresat câteva cuvinte. 

Auzise, nu mult după aceea, că și-ar fi părăsit soția și copilul și a dispărut, fără urmă. Într-o zi, însă, în urmă cu aproape un an, o bătrână i-a bătut în ușa biroului și i-a întins un bilețel. 

„În numele vechii noastre prietenii, ajut-o pe această femeie. Cu recunoștință, Iulian Badiu.” 

Corina îi recunoscuse scrisul, iar când mama Pia i-a povestit că biletul l-a scris un cerșetor amărât, care dormea pe niște cartoane, într-o stație de autobuz, și-a spus că poate Iulian are o șansă, încă o șansă, de a se regăsi, de a-și regăsi seninătatea și dorința de a ajuta. 

Mama Pia s-a dovedit a fi un adevărat înger pentru toți azilanții din cămin. Simpla ei prezență umplea spațiul cu bunătate și, imediat, toată lumea a iubit-o. A iubit-o chiar și doamna Păunescu, care acum, întinsă în patul ei, din camera 16, își dădu ultima suflare. Corina îi închise ușor pleoapele și spuse, aproape în șoaptă:

- Dumnezeu să vă ierte, doamna Păunescu!

- Amin, oftă și mama Pia, făcându-și o cruce largă.