Semnul 26- Spune-mi CE gândești, ca să-ți spun CINE ești

 

Se spălă pe dinți trei minute, timp în care repetă mecanic, aceleași cuvinte, uitându-se în oglindă și încercând să creadă în ceea ce spune: 

„Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. Șeful meu mă apreciază. Șeful meu e mulțumit de mine. Șeful meu mă place. 

Șeful meu mă place. Șeful meu mă apreciază. Șeful meu e mulțumit de mine. Șeful meu mă respectă. Șeful meu mă respectă. 

Șeful meu mă respectă. Șeful meu crede în mine. Șeful meu mă apreciază. Șeful meu mă iubește. Șeful meu mă respectă. 

Șeful meu mă apreciază. Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. Șeful meu mă iubește. Șeful meu mă place. 

Șeful meu mă place. Șeful meu mă iubește. Șeful meu crede în mine. Șeful meu crede în mine. Șeful meu mă apreciază. 

Șeful meu mă apreciază. Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. 

Șeful meu mă place. Șeful meu mă place. Șeful meu mă place.” 

Și tot așa, timp de trei minute. 

Și, în timp ce își peria dinții și-și spunea mantra de dimineață, își privea ochii speriați, care exprimau orice altceva, în afară de încredere. Ochii ei țipau frica. Frica instinctuală, frica nedisimulată. 

Îi era frică de șeful ei. Avea coșmaruri din cauza lui. Încerca disperată să-și imagineze că îl poate îmblânzi, că îi poate schimba comportamentul față de ea, prin propoziții scurte, care să transmită ideea că o acceptă, o apreciază, o place și, de ce nu?, chiar o iubește, așa cum cineva ar iubi vata pe băț sau înghețata. 

Citise undeva că suntem ceea ce gândim și că viața noastră este ceea ce suntem noi în gândurile noastre. Așa că, de câteva luni deja, încerca acest sistem. Repeta zilnic, timp de câteva minute dimineața și alte câteva minute seara, propoziții scurte cu subiect și predicat, care să-i influențeze viața în felul în care voia ea. Visa cu ochii deschiși cum șeful ei o să ajungă dimineața, la birou, și o să-i spună zâmbind 

„Bună dimineața, Mădălina!” 

O treceau fiorii doar când își imagina că șeful i-ar putea spune pe nume. Numele ei adevărat. Că ar putea s-o salute ca pe un om normal. Că ar putea să audă un cuvânt frumos din gura lui. „Mulțumesc”, „te rog”, „bună ziua”, „la revedere”, „foarte bine”, cuvinte banale, simple, dar care dau încredere și curaj celui care îi sunt adresate. 

Mădălina se îndrepta spre serviciu, cu lacrimi în ochi. Inima îi bătea cu atâta putere, încât credea că o să-i spargă pieptul și o să fugă în lume. 

Când ajunse la serviciu, privi cu coada ochiului parcarea aproape goală a instituției în care lucra.

 „Uf, n-a ajuns, mașina lui nu e în parcare. Mai am o oră de liniște.”

Urcă scările în grabă și, la etajul doi, se opri și respiră și inspiră adânc de câteva ori, înainte de a deschide ușa. Ca de obicei, era printre primii sosiți; doar femeia de serviciu și fata de la personal, ajunseseră înaintea ei. 

Mădălina intră în biroul ei și deschise geamul. Deschise și ușa de la biroul șefului său și privi înăuntru, cu teamă. Toate obiectele erau la locurile lor, așa cum dorea șeful să fie. Și doar un pix dacă era mișcat, pe biroul său, se supăra și îi atrăgea atenția. 

„Medelino, tu nu știi cât de tare mă enervează dezordinea?”, mârâia enervat. 

Și ea trebuia să-și dea seama ce mapă nu avea culoarea potrivită, ce radieră stătea pe locul nepotrivit, ce scamă sau ce fir de praf zăceau impasibile printr-un loc aproape invizibil pentru oamenii normali. Și, de toate aceste lucruri, trebuia să-și dea seama într-o fracțiune de secundă. Sau poate trei. 

Șeful ei o speria într-un mod pe care nu și-l putea explica logic, și făcea acest lucru doar și prin simpla lui prezență. 

Felul în care își mijea ochii, ca să-i privească pe cei care intrau în birou... Mădălina simțea că ochii aceia o scanau preț de o secundă și, gata, șeful știa totul despre ea: ce gândește, ce poate, ce nu poate, ce a mâncat la cina de aseară, când s-a epilat ultima oară, în ce poziție îi place să facă dragoste cu iubitul ei, totul, absolut totul. 

N-ar fi putut să spună cuiva: 

„Uite, șeful meu mă abuzează psihic și/sau fizic. Mă simt amenințată”, pentru că acest abuz se întâmpla la un nivel subtil, nici măcar ea nu-și putea explica frica pe care o simțea. Șeful ei nu ridica niciodată tonul la ea. Aproape că nici nu-i vorbea. Folosea cuvinte puține și, în majoritatea lor, erau emise la modul imperativ. „Vreau o cafea!”, „Copiază raportul acesta!”, „Sună-l pe Popescu!”, „Fă rezervare la Le Cat Noir, cere masa mea obișnuită!” Și niciodată, dar niciodată, nu-i spunea „te rog” sau „mulțumesc”. 

Marlene, asistenta șefului de la etajul cinci, asistase într-o zi la o scenă de acest fel. Fata venise să aducă un plic de la șeful ei, pentru șeful Mădălinei. Chiar atunci, acesta a scos capul pe ușa biroului său și-i spuse scurt și răspicat secretarei lui: 

„Medelino, vreau două cafele și contractul din mapa verde.” 

Și, imediat, închise ușa. de fapt, o trântise. Mădălina își ceru scuze femeii din fața sa, intră în micuța bucătărie de pe hol și, în mai puțin de jumătate de minut, intra în biroul șefului său, cu cafelele pe tavă și mapa verde în mână. 

Când se întoarse la locul său, o găsi pe Marlene în același loc. Cât era de sigură pe ea femeia aceea, cât de plină de viață și de energie pozitivă! Conform bărfelor interne, Marlene era amanta șefului său, dar Mădălina nu credea așa ceva. Și chiar dacă bârfele ar fi fost adevărate, tot nu și-ar fi schimbat părerea despre asistenta șefului de la cinci. Femeia era prea tare, nu se putea să nu o admiri! 

- Mădălina, scumpo, mi se pare mie sau șeful tău te tratează ca pe un preș, pe care își șterge pantofii lui de firmă, când a călcat, din greșeală, într-un căcat de maidanez? Așa e de obicei sau a uitat să spună „te rog” și „mulțumesc”, în mod cu totul excepțional, azi, că l-a emoționat prezența mea? o întrebă Marlene, privind-o în ochi. 

Mădălina zîmbi fals, în timp ce își ținea privirea în monitorul de pe birou. 

- Cred că a uitat, se grăbea, îl înțeleg. Nu e nici o problemă. 

- Dar Medelina nu ți-a spus din greșeală, așa-i? Sau poate te ia la mișto că ești mai brunețică…? 

- Nuuuu, nici vorbă, șopti femeia din spatele monitorului, deși știa că tocmai din această cauză era chemată doar cu apelativul „Medelina”, de către șeful său. Pentru că avea tenul puțin mai brunețel, i se sugera faptul că e țigancă, iar țiganii nu pot fi înjosiți, pentru că ei se apelează între ei cu „Medelin”, nu „Mădălin”. 

Ea știa acest lucru, iar șeful ei se asigurase că ea știa acest lucru; toți colegii știau că șeful o consideră pe asistenta lui țigancă. 

„Măcar de-aș fi”, își spunea ea uneori, când simțea că ajungea cu răbdarea la limită. „Dacă aș fi țigancă, nu m-ar deranja atât de tare că îmi zice Medelina. Dar eu sunt olteancă get-beget.” 

- Scumpa mea, îi spuse Marlene înainte să plece, nu trebuie să-ți fie frică de nimeni pe lumea asta. Dar dacă totuși îți este, dacă există cineva care te intimidează până la frică, imaginează-ți-l pe acel cineva pe veceu. Imagineaz-ți-l pe acel cineva constipat, urlând de durere și neputință, încercând din răsputeri să scoată afară ceea ce se numește în limbaj colocvial, un căcat. Un căcat tare ca piatra. Frica va dispărea instantaneu. 

Mădălina nu reținuse aproape nimic. Tocmai găsise niște neconcordanțe într-un act și intrase în panică. De sfatul asistentei de la etajul cinci, își aduse aminte abia în dimineața în care ajunse la serviciu, terorizată de momentul în care avea să dea cu ochii de șeful ei; 

„Dacă e prost dispus, o să treacă pe lângă mine, fără să-mi adreseze nici un cuvânt, de parcă nici nu aș exista. Dacă e în toane bune, o să mârâie niște sunete, care ar vrea să însemne un salut, o atenție, habar n-am ce, dar măcar e un fel de comunicare, o emisie de sunete dinspre el, spre mine.” 

În timp ce-și începea munca de birou, Mădălina se întrebă pentru a o mia oară, de ce nu-și dă demisia, de ce nu pleacă din acel loc, de ce acceptă să fie umilită, de ce acceptă să îi fie frică. 

„Pentru că am un salariu bun. Pentru că o să-mi găsesc foarte greu un alt job, la fel de bine plătit. Fiindcă, de foarte multe ori, șeful meu mi-a dat de înțeles că cine pleacă din această firmă, fără acordul lui, nu-și va mai găsi de lucru în acest domeniu. Pentru că el cunoaște pe toată lumea și nimeni nu vrea să angajeze oameni neloiali. Pentru că din banii pe care-i câștig, o ajut și pe mama. Sunt prizoniera acestui om îngrozitor, din atât de multe motive, orice aș face!” 

Dintr-o dată, se făcu liniște în birou și Mădălina și-a dat seama că acesta era semnalul care preceda apariția șefului său, la fel cum în povești, mai întâi ajungea buzduganul la castel și, abia apoi, zmeul.

Șeful ei trecu pe lângă ea, fără să-i adreseze un cuvânt. Mădălina bâgui un „bună dimineața” speriat și anemic, dar nu primi înapoi, nici măcar o privire. Peste câteva momente, șeful deschise ușa biroului și mârâi scurt: 

„Două cafele! Aștept pe cineva.” 

Tonul bărbatului i se păru mai tăios ca de obicei, așa că se precipită spre bucătăria de pe hol. Apucă ibricul și, când să toarne cafeaua în cești, își aduse aminte de sfatul Marlenei. 

Și-l imagină instantaneu pe șeful său, stând pe tronul de la baie, în cel mai intim moment al său. Inima i se domoli ușor, frica paralizantă pe care o simțea mereu la serviciu, păru că își pierde din putere. Și-l imagină pe șeful ei într-o criză de constipație cumplită, transpirat și transfigurat de efortul împingerii. I se părea totul atât de comic!

„Bietul om”, șopti înduioșată. „Bietul om”, repetă mecanic și frica o părăsi total, pentru totdeauna. 

Într-o secundă viața i s-a schimbat. 

Era uimită, aproape șocată. Nu mai era victimă. Era liberă să fie ce vrea. 

Asistenta lăsă ibricul pe aragaz (căci șeful ei nu bea decât cafea la ibric), se întoarse la locul său și își continuă senină, treaba. 

După cinci minute, se deschise ușa de la biroul șefului, iar acesta se opri, întunecat și fioros, în prag. 

- Medelino, ori te-ai prostit, ori te-ai prostit! Am spus două cafele. Au trecut cinci minute și cafelele nu sunt pe biroul meu. 

Asistenta lui îl privi, pentru prima dată în viață, drept în irișii ochilor. 

- Mă cheamă Mă-dă-li-na. Mădălina. Și n-am auzit.

- Ce n-ai auzit? întrebă, aproape bâlbâindu-se, șeful. 

- Cuvântul magic. Cuvintele magice.

Șeful se apropie de biroul ei. O privi pentru un timp, un pic bulversat, un pic șocat.

- Ai dreptate, Mădălina. Te rog frumos să-mi aduci două cafele. Nu obișnuiesc să o spun prea des, dar îți apreciez munca și loialitatea.

- Vă mulțumesc. Vă aduc cafelele imediat. 

”Adevărat că suntem ceea ce gândim”, își spuse Mădălina, îndreptându-se, cu pas ușor, spre bucătărie.