Totul i se părea din ce în ce mai greșit. Direcția spre care se îndrepta lumea era nefirească. Vedea totul așa de clar, încât nu înțelegea cum de toți oamenii din jurul ei erau atât de relaxați, cu tot ceea ce se întâmplă. Pe măsură ce timpul trecea, lumea se întorcea cu fundul în sus, ca într-o clepsidră: viața curgea inevitabil, dar într-un mod ciudat, invers.
Părea că undeva, ascuns bine de toți și de toate, stătea un scenarist/ regizor care n-avea altceva de făcut, decât să schimbe vechile noțiuni pe care le folosea omenirea dintotdeauna, cu unele noi și complet inadecvate sau inutile.
De exemplu, dacă acest scenarist/ regizor ar vrea, ar putea să schimbe cuvântul cu care numim cerul. Ar putea să-i spună „menuet”.
Și apoi, oamenii ar fi obligați să folosească acest cuvânt, în orice enunț legat de cer.
„Precum în Menuet, așa și pe Pământ”
sau
„De câte ori privea menuetul, băiatul simțea că poate să zboare.”
Anastasia mergea cu imaginația mai departe și se gândea îngrozită că, în numele (exagerat) al unei corectitudini politice fără logică și sens, acest scenarist/ regizor ar putea să hotărască exprimări absurde, în domeniile cele mai intime.
Ar putea să decidă, de exemplu, că rugăciunea Tatăl Nostru ar trebui modificată, astfel încât să nu lezeze nici o minoritate sau pe cei de altă religie sau pe cei care nu cred în Dumnezeu, deloc. Astfel, ar fi fost obligați să se roage cam așa:
„Tatăl Nostru, doar al creștinilor și al celor care cred în Iisus Cristos și în Sfânta Treime, cel carele ești în ceruri (sau în Menueturi, dacă scenarist/ regizorul ar fi decis deja că Cer=Menuet), Sfințească-se numele Tău (deși nimeni nu a demonstrat științific cum te cheamă), vie Împărăția Ta (sau orice formă de guvernare ai ales Tu în Ceruri/Menueturi), facă-se Voia Ta (atâta timp cât nu încalcă drepturile omului, fie el creștin sau nu, sau drepturile stabilite prin Declarația de la Geneva), precum în Cer (Menuet), așa și pe Pământ (dar în comunitățile creștine și cu respectarea drepturilor pomenite anterior).
Pâinea noastră cea de toate zilele (în special cea integrală, cea neagră/de culoare, cea de secară și fără conservanți) dă-ne-o nouă astăzi (dar doar până la orele 17:00) și ne iartă nouă (creștinilor) greșelile noastre (în conformitate cu codurile penale și civile specifice fiecărei comunități creștine, după o judecată corectă și respectând principiul prezumției de nevinovăție) precum și noi iertăm greșiților noștri (respectând cele mai sus menționate).
Și nu ne duce pe noi (creștinii) în ispită (cu excepția ispitelor care ne ajută în dezvoltarea noastră personală), ci ne izbăvește de cel rău (pe noi, creștinii).
Că a Ta este Împărăția (sau orice formă de guvernare aleasă de Tine), Puterea și Slava (pe care ți-o oferim noi, creștinii).
În numele Tatălui (creștinilor), al Fiului (Fiul Tatălui creștinilor) și al Sfantului Duh (orice cred creștinii că e acest Duh) Amin.”
Pe Anastasia o treceau fiori de groază când se gândea la această posibilitate de existență și, deși părea oarecum comic, dar mai ales utopic, ea simțea că așa ceva ar putea exista în realitate, dacă scenarist/ regizorul ascuns, cel care făcea experimente cu oamenii, din umbră, ar avea o putere și mai mare decât o avea în prezent.
Toate acestea, Anastasia nu le punea în cuvinte. Le păstra la nivel de gânduri, pentru că nu găsise încă pe nimeni cu care să simtă că ar putea vorbi despre așa ceva. Credea din toată inima ei în Dumnezeu, dar nu era o creștină ortodoxă practicantă. Bisericile și tot ceea ce auzise despre preoți, că sunt șpăgari, că sunt interesați numai de bani, că vor să manipuleze oamenii slabi, care nu sunt obișnuiți să gândească pentru ei înșiși și câte și mai câte, toate poveștile vehiculate din plin în presa românească de după Revoluție, o determinaseră să stea departe de biserica ortodoxă.
Când s-a umplut, însă, paharul neputinței și al amărăciunii, Anastasia a intrat într-o biserică, pentru prima oară, din proprie voință. A fost atât de uimită, de bulversată, de ceea ce a trăit în acea jumătate de oră în care a stat lângă icoana Sfântului Antonie cel Mare, încât, din acea secundă, a simțit că biserica este cârligul de care se poate agăța, pentru a nu-și pierde credința. Când ieșea din biserică, se simțea curată și ușoară. Simțea că scenarist/ regizorul machiavelic nu o poate determina să joace în piesa lui.
Fiul său, Andrei, începuse să o ironizeze.
„Mami, noi mergem spre înainte și tu te duci spre înapoi. Vezi că te transformi într-o habotnică veritabilă, care nu știe decât să se pună în genunchi și să bată mătănii. Basmaua îți mai lipsește.”
Andrei avea 20 de ani și era student la actorie. Era un fiu bun, deși puțin flegmatic și distant cu cei din jur, dar Anastasia punea asta pe seama tinereții.
„Dacă stai în partea mea, înapoiul pe care îl vezi tu, poate fi înaintele pe care îl văd eu. Și invers. Nu crezi, fiule?”
Andrei zâmbea, pentru că îi plăcea când mama lui vorbea puțin criptat, căci așa era felul ei de a fi, criptic. Îi plăcea s-o ia peste picior pe tema bisericii, dar nu putea să nu observe cât de senină era privirea mamei lui, de când mergea la slujbele de duminică. Într-o zi a rugat-o pe prietena lui, Ioana, să intre și ei într-o biserică.
„Dacă vrei, poți să-ți imaginezi că intri într-un muzeu sau ceva de genul acesta, ca să nu te simți inconfortabil.”
„Nu-i nevoie”, răspunse abrupt Ioana, „eu merg la biserică de când sunt mică. Nu am vrut să-ți impun și ție acest lucru.”
Andrei a fost foarte mirat, pentru că nu se gândise că o fată atât de cool, de modernă în gândiri, de nebunatică, ar putea frecventa biserica. Doar ea fusese cea care îi declarase dragostea, într-o postare publică pe Facebook, când erau în clasa a XII-a și, de atunci, erau împreună.
Andrei se gândi că dacă cele două femei pe care le iubește cel mai mult merg la biserică și, cu toate astea, sunt deștepte și libere în cuget și în spirit și nici nu i-au impus vreodată lui credința lor, atunci poate și el. Ba chiar e dator, să vadă care e treaba cu practicarea ortodoxismului.
Anastasia începea să creadă în voia Domnului.
Începuse să se spovedească la un preot minunat, care o ajutase să-și descâlcească sufletul înnegurat de temeri. Cu fiecare păcat mărturisit și iertat, Anastasia se simțea mai ușoară.
Încercând să-și vadă păcatele și încercând să nu le mai facă, din nou, pe cele iertate, Anastasia începuse să nu mai judece atât de ușor greșelile celor din jur. Nu se mai simțea atât de ușor jignită de răutățile care îi erau adresate și, în general, simțea o îngăduință izbăvitoare față de tot ceea ce i se părea eminamente greșit.
Când a fost sigură, cu toată ființa ei, că duhovnicul ei era, cu adevărat, interesat în a o ajuta să se mântuiască, când a înțeles că iertarea pe cre i-o dăruia preotul la spovedanie, venea, prin el, direct de la Dumnezeu, Anastasia a scris pe niște foi de hârtie ceea ce o speria și o înfricoșa, de atâta timp.
I-a citit, pe puncte, toate dilemele și nelămuririle preotului, care o asculta cu atenție:
„1. De ce să acceptăm ca fiind normal un lucru atât de nefiresc, precum cel al relațiilor gay?
De ce vor să aibă acești oameni dreptul de a se căsători și de a avea/ cumpăra copii?
De ce se dorește renunțarea la titulatura de „mamă” și „tată” și acceptarea de numiri neutre, precum „părinte 1” și „părinte2”?
De ce ni se propagă, prin toate canalele media, ideea că e învechit conceptul de căsătorie pentru cuplurile heterosexuale și că nu un act ține un bărbat și o femeie împreună, dar se insistă cu atâta ardoare ca homosexualii să aibă dreptul la căsătorie și că dragostea trebuie celebrată prin acceptarea acestor oameni, în uniune, recunoscută social?
2. Din moment ce cuplurile gay nu pot concepe copii, în mod natural, cei pe care îi vor avea, vor fi rezultatul unor manipulări genetice.
S-a luat în calcul, de către oamenii de știință, faptul că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, oameni care pot fi rude de gradul I, II sau III se pot îndrăgosti, căsători și naște copii?
Există o etică profesională de care se ține seama, în acest sens?
3. De ce li se acordă copiilor din ce în ce mai multe drepturi, pe care ei nici nu au capacitatea de a le înțelege?
De ce se încearcă transformarea lor în adulți?
De ce li se fură copilăria?
De ce se confiscă dreptul natural al părinților de a-și crește și a-și educa proprii copii și se transferă acest drept statului?
De ce se insistă cu ideea de a introduce în sistemul de învățământ educația sexuală, încă de la cele mai fragede vârste, dar se consideră a fi periculoasă ideea de Dumnezeu, iar religia este privită ca fiind retrogradă?
4. De ce suntem îndemnați, prin toate canalele media, spre pervertirea sufletului, prin incitare la perversiuni sexuale, dar tot ceea ce ține de credința în Dumnezeu, ne este prezentat ca fiind manipulatorie pentru libertatea noastră?
5. De ce suntem îndemnați să gândim în lozinci?
De ce dreptul la opinie este considerat ca fiind un drept doar atunci când este exercitat în legătură cu politicile acceptate la nivel global, dar devine insultă, atunci când este exercitat împotriva acestor politici?
6. De ce ni s-a indus ideea că este o rușine să fii român?
De ce sunt priviți ironic și răutăcios cei care declară că își iubesc țara?
7. De ce este ilegal să nu fii de acord cu o minoritate, de orice fel, dar e normal să nu se țină cont de majoritate?
8. De ce este promovată, într-un mod nefiresc, ideea de egalitate a femeii cu bărbatul, în toate domeniile?”
Când termină de citit, îi spuse părintelui duhovnic că mai avea întrebări de acest gen, dar că le scrisese doar pe cele care deveniseră aproape obsedante pentru ea. Că știa că nu poate nici ea, nici părintele să schimbe mersul și direcția spre care se îndreaptă lumea, dar că li se impun prea multe lucruri total nefirești și nenaturaale. Și că ar vrea să știe ce să facă, să nu mai simtă acea teamă continuă. Că binele este prezentat ca fiind rău, iar răul este împachetat frumos și prezentat ca fiind bine și aventuros.
Părintele păstră un moment de liniște, timp în care privea foile din mâna femeii.
- Aș vrea să-ți spun ceva atât de înțelept, încât să simți pacea divină în suflet. Ceea ce te frământă pe tine, îi frământă și pe alții din jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama.
- Știu, părinte. Eu aș vrea să nu mai simt frica asta teribilă, pentru viitorul omenirii.
- Atunci, n-o simți, îi spuse preotul zâmbind blând. Binele va învinge. Trebuie să crezi asta cu tot sufletul tău. Necunoscute sunt căile Domnului, iar noi trebuie să mergem pe ele, cu încredere.
- Aveți dreptate, părinte, murmură Anastasia.
- Trebuie să ne purtăm crucea cu bucurie. Așa cum a făcut-o Cel care ne-a salvat de la moartea veșnică.
- Cu bucurie, părinte, am înțeles.
Preotul o binecuvântă și Anastasia se ridică de jos, de unde stătea în genunchi, ușoară ca un fulg. Se rugă la icoana lui Iisus Cristos pentru sufletul cel trist și întunecat al scenarist/regizorului puternic și manipulativ, să simtă și el, măcar pentru o secundă, că Dumnezeu îl iubește. Așa cum e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu