Era una din puținele zile în care își luau micul dejun împreună. Ouă moi, unt, dulceață de zmeură, pâine prăjită, cafea, suc de portocale. Erau afară, pe terasă, cufundați în pernele moi de pe scaunele din jurul măsuței rotunde. Cufundați în gândurile lor. Înecați în ei înșiși. Atenți doar la gândurile răzlețe, care le fulguiau lin prin minte. Soarele strălucea fericit deasupra întregii regiuni Basilicata, din sudul Italiei, dar părea că, în mod cu totul special, își trimitea razele peste provincia Matera, chiar deasupra blocului de trei etaje, din partea nouă a orașului.
Laura și Radu Antal, însă, păreau că își trăseseră obloanele. Imaginea aceasta idilică, cu soarele luminos, cu adierea ușoară a vântului, cu panorama minunată de pe terasă, cu hainele lor albe cu etichete de firmă, cu fructele, sucul și cafeaua de pe masă, cu liniștea impregnată pe fețele lor, o liniște de la sine înțeleasă, care nu putea proveni decât din lipsa fricii pentru ziua de mâine. Toată această imagine de film hollywoodian (dar filmată de un italian) pălea în fața nihilismului cioranian. Căci viața pulsa plăcut și delicat, dar cei doi soți erau deconectați de la acest puls.
***
„Bineînțeles că nu spune nimic. Ce ar putea să mai spună? Mai bine pune mortar pe cărămizi trei zile la rând, decât să-mi spună și mie un cuvânt. Orice cuvânt. Dacă nu-l întreb eu ceva, nu-mi spune nimic. Poate că nu are nimic să-mi mai spună. Ce să-mi spună, de fapt? De ce mi-aș dori să îmi vorbească un om pe care nu vreau să-l mai ascult? De ce aș mai asculta un om pe care mă enervează să-l aud, nu vorbind, ci doar sorbindu-și cafeaua, așa cum face acum.
E educat, mănâncă cu gura închisă, dar eu aud cum mestecă bucățica aia de pâine prăjită în gura lui închisă și mă irită. Nu-i suport nasul. Nu-i suport curbura gâtului. Mă irită respirația lui. Mă dezgustă mirosul lui frumos. Nu-l mai suport pe acest bărbat. Cine este acest om, alături de care trăiesc de douăzeci de ani? Cum să scap de el? Cum să fac să nu-l mai văd niciodată?”
Laura zâmbi dulce și luă ceașca de cafea, din mâinile soțului său.
- Mulțumesc, caro mio. Atent, ca întotdeauna.
- Bella, ti amo.
Relaxat în scaunul său, soțul îi zâmbi reciproc, sărutându-i delicat mâna.
„De ce-mi pupă mâna? Nu-mi place. E un gest patetic, pe care nu-l înțeleg. Cine se crede? Fred Astaire? Au, și acum mai simt lipiciul buzelor lui pe mâna mea. Cum să fac să mă șterg? Cum să fac asta și să nu-l jignesc? Nu mai rezist cu cleiul acesta pe mâna mea.”
Femeia scăpă lingurița, ca din greșeală, sub masă, pe podea. Îi zâmbi soțului său, gen „vai, ce neîndemânatică sunt”, se aplecă ușor, natural, aproape spontan și, în timp ce luă cu mâna stângă lingurița de jos, cu dreapta se șterse energic, rapid, de sărutul soțului său, pe care, chiar și așa îl mai simțea pe mâna sa sigură, de doctor cardiolog cu renume. Ieși de sub masă zâmbind larg, cu lingurița ținută triumfător, în mână. Radu îi răspunse tot cu un zâmbet și-i arătă ți el, țigara pe care tocmai o aprindea.
„Am vorbit cât pentru o săptămână, ce să zic. Uite dragă lingurița pe care am scos-o de sub masă. Da, ce frumos! Uite și țigara mea, pe care tocmai o aprind. Vorbesc ca prostul în gândul meu, să nu mi se pară că sunt singur. Pentru că dacă nu aș vorbi cu oamenii la muncă, sau pe stradă, sau în magazine, sau la restaurant, aș simți că sunt mut. Cum altfel aș putea numi „vorbit”, faptul că eu și nevastă-mea ne arătăm lucruri? Femeia aceasta frumoasă și deșteaptă o să mă părăsească. O știu eu și o știe și ea. O să fiu un băiat delicat, până la sfârșit, și o s-o las pe ea să hotărască momentul despărțirii.”
Un porumbel se așeză pe balustrada terasei lor, uguind prietenos. Cei doi soți își zâmbiră relaxați.
***
Laura ieși în grabă din scara blocului, salutându-l, în trecere, pe paznicul clădirii.
„Ciao, Antonio! Tutto bene?”, „Si. Buongiorno, signora! Tutto e perfetto.”
„Măcar tu ești fericit”, își spuse Laura, în timp ce se îndrepta spre locul său de muncă, Ospedale Madonna Delle Grazie. Pe străduțele cochete, pavate cu piatră cubică, agitația era deja la cote maxime. Matera era unul dintre cele mai frumoase orășele ale Italiei, pe nedrept ocolit de itinerariile turistice, dar din ce în ce mai vizitat în ultimii șase-șapte ani. Sassi di Matera (Pietrele din Matera) era cel mai vechi oraș din Italia, locuit aproape permanent, iar începuturile sale începeau în Paleolitic. Până nu demult, Matera a fost socotită„rușinea Italiei”, pentru că locuitorii acestui oraș și-au săpat singuri casele în grotele calcaroase, unde au trăit împreună cu familiile lor numeroase și cu animalele lor, fără apă și fără căldură. Acum, acest oraș „de piatră” era inclus în Patrimoniul Unesco, din 1993, și devenea din ce în ce mai cunoscut, în fiecare an.
Laura locuia în Matera de 13 ani și își aducea aminte și acum cât de fericită a fost în primele luni, după mutare. Și ea și Radu erau tineri, gemenii aveau cinci ani și părea că au poposit cu toții într-o lume de vis. În primii ani, făceau cu toții plimbări lungi în Sassi di Matera sau vizitau bisericile vechi din piatră. Erau îndrăgostiți de peisajul biblic și, de fiecare dată, descopereau noi căsuțe ascunse în piatră, noi peșteri sculptate, ba chiar au înnoptat în astfel de grote, transformate în hosteluri moderne.
Toate acele scări interminabile și abrupte, aleile întunecoase și labirintice ce se întretăiau printre stâncile așezate de-a valma, în care erau săpate casele locuitorilor, deveniseră Raiul lor personal. Laura și Radu au fost fericiți. Ea câștigase prin concurs un post de medic cardiolog la spitalul din oraș, și-și câștigase, de-a lungul timpului, respectul atât al colegilor săi, cât și al pacienților. El își făcuse o firmă de construcții „Construire con rispetto” („Să construim cu respect”), care avea un bun renume și din care îți câștigau pâinea 50-60 de oameni. David și Maria, gemenii lor, aveau deja 19 și erau studenți la Universitatea din Bari „Aldo Moro” (UBAM), la Facultatea de Medicină. După ce copiii au plecat de acasă, Laura și-a dat seama că nu-și mai iubea soțul.
Pe drumul spre serviciu, avu revelația acestui adevăr. Tastă hotărâtă un număr de telefon și vorbi cu colega sa:
„Si, mia cara. Ho stretto la mio mano abbastanza forte. Penso che aspettero se e rotto o qualcosa del genere. Se fa troppo male, sono sicuro che oggi arrivo all”ospedale. Spero che vada bene. (Da, draga mea. Mi-am scrântit mâna destul de tare. Cred că o să aștept, să văd dacă e ruptă sau ceva de genul acesta. Dacă mă doare prea tare, sigur ajung azi la spital. Sper că o să fie bine.)”
Făcu cale întoarsă și se îndreptă spre centrul istoric. Odată intrată pe străduțele de piatră, se simți în siguranță. Fascinația din ochii turiștilor îi accentua starea de melancolie.
„Era o vreme când eram și eu ca ei. Eram fericită. Eram emoționată. Acum sunt un nimeni, un om fără rădăcini.”
Când se gândi la familia sa din România, se înfioră din cap până în picioare. O adora pe mama sa, își iubea tatăl. Nici nu-și putea imagina cât de tare sufereau amândoi, de când fratele ei, Iulian, plecase de acasă. Din noiembrie, nimeni nu mai știa nimic de el. Nu se mai știa nici măcar dacă era mort sau viu. Părinții ei nu vorbeau despre el, niciodată; ca și cum n-ar fi avut un fiu, căci „fără respect, nu există nimic”. Iar fuga lui Iulian, fusese o lipsă de respect la adresa lor.
Laura nu înțelegea și pace: de ce dispăruse Iulian?
„Prințul Iulian avea tot ce-și putea dori un om”, murmură Laura, așezată pe o stâncă. „Exact cum și eu am totul, dar de fapt mă simt goală pe dinăuntru. Am totul, dar nu sunt.” Aceste cuvinte îi aduseseră lacrimi în ochi. Probabil că și fratele său se simțise la fel de gol ca ea. Probabil fugise ca să se salveze. „Chiar așa”, își spuse Laura, „de când trăiesc în acest frumos oraș de piatră, am devenit și eu de piatră. Sunt toată din piatră. Am inima de piatră.” Laura începu să râdă în hohote. „Sunt un doctor cu inima de piatră, care fac bine inimile bolnave ale oamenilor. Asta chiar că e o ironie a sorții.” Privi peisajul superb din jurul său. Atâta piatră care pulsa cu viață, iar în ea atâta viață care tăcea cu piatră. Avea 40 de ani și era la răscruce de vânturi. Piatra sau viața, ce ar fi trebuit să aleagă?
Se ridică brusc și, din greșeală, alunecă. În cădere, se sprijini în mână și auzi o pocnitură înfundată. O durere sfâșietoare îi sfârtecă mâna de jur împrejur.
„Și doar m-a învățat mama să nu mint niciodată. Am mințit că mi-am rupt mâna și acum mi-am rupt-o de-adevăratelea.”
I se păru atât de evident semnul pe care i-l trimisese Universul, încât aproape că durerea o făcea fericită. Era obligată să aleagă viața, căci ce altceva însemna durerea, dacă nu viață? Mâna i se umfla văzând cu ochii, în timp ce se îndrepta spre locul său de muncă, așa cum promisese.
În drum spre Ospedale, scrise cu mâna sănătoasă un mesaj pentru soțul său:
„Divorțez de tine. Te iubesc, dar nu rămân cu tine. Plec în România. Totul o să fie bine.”
Apăsă pe tasta „Send” și intră în clădirea mare și roșie. Viața i se părea frumoasă, în ciuda durerii, sau tocmai datorită ei.
„Dacă nu ai inimă, nu ai nimic”, își spuse, în timp ce colegii o grăbeau la radiografie. „Și eu ar trebui să știu, că lucrez în domeniu. Fără inimă, chiar că nu ai nimic.”
Nu primise nici un calmant, așa că nici colegii doctori, nici asistentele nu-și explicau zâmbetul larg și luminos, de pe chipul signorei dottore, Laura Antal. În timp ce aștepta radiografia, Laura primi un mesaj de la soțul său:
„Va fi totul cum vrei. Și eu te iubesc și sunt de acord să nu rămâi cu mine. Știu că va fi bine, viitoare domnișoară Laura Badiu.”
Abia acum Laura simți durerea, ascuțită ca o lovitură de pumnal. Se sperie, pentru o secundă, dar își simți bătăile puternice ale inimii și se liniști. Totul era deja bine.
Și fusese întotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu