marți, 23 noiembrie 2010

Lectiile fiului pentru mami a lui (1)

- Mami, aspiratorul mananca mizeriile?

- Mami, stiai ca ghivecele sunt niste gradini mai mici?

- Mami, nu-i asa ca parcarile sunt niste garaje fara acoperis?

- Mami, luna este soarele pentru noapte?

vineri, 15 octombrie 2010

Sunt copac si am chelit. Fals

Zi de toamna tarzie. Ma plimb cu copii mei pe strada. Si fi-mea (sapte ani si ceva) si fi-miu (patru ani si ceva) privesc, la un moment dat, copacii si sunt absolut uimiti de nuantele frumoase de bej-galben-verde-auriu-cafeniu-aramiu ale frunzelor. Unele se desprind si cad leganandu-se chiar in fata lor.
- Frunzele sunt parul copacilor, nu-i asa? imi spune fi-miu brusc, fericit de comparatia gasita.
- Da, ai dreptate. Frunzele sunt un fel de par pentru copaci.
Nu trec zece secunde si aud din nou:
- Si atunci cand toate frunzele o sa cada pe pamant, copacii o sa aiba chelii false.

luni, 27 septembrie 2010

* * *

Lapsusurile ca lapsusurile.
Cu lipsurile e mai greu.

marți, 24 august 2010

Raspundeti cu da sau nu

Nu vi se pare uneori...

Ca cineva ne urmareste si cele mai mici gesturi?
Ca cineva vrea sa ne vada umiliti, necajiti, disperati?
Ca cineva vrea cu tot dinadinsul sa ne testeze limitele suportabilitatii?
Ca cineva rade de toate eforturile noastre de a ramane in picioare?
Ca cineva ne considera oameni de mana a zecea?
Ca cineva se mira ca, in urma a tot ceea ce ne face, e uimit ca nu sucombam, ca nu innebunim, ca nu murim?
Ca cineva face teste pe viata noastra?

In ultimul timp, imi tot vine in cap imaginea unei nuvele (roman?) al lui Zaharia Stancu (parca, nu mai stiu sigur, am citit-o cu foarte multi ani in urma), in care niste tarani trebuiau sa culeaga via boierului, iar acesta le-a pus botnita la gura. Ca nu cumva acesti oameni sa faca paguba de nici macar cateva boabe de struguri boierului.

Parca cineva incearca sa ne puna botnite la gura. Asa simt. Ca sa nu mai vorbim. Sa nu mai avem opinii. Ca sa ne supunem. In sfarsit. Ca sa-i lasam o data si o data in pace pe oamenii astia care se scalda in putere (politica, sociala, economica, mondena) sa nu ne mai auda vaicarindu-ne.
Sa poata si ei sa fie linistiti.
Sa poata si ei sa respire liberi, fara sa ne mai simta privirile dezaprobatoare in spate, sa nu mai simta mirosul asta de saracie din spatele vilelor lor de trei etaje.
Sa poata sa alerge cu masinile lor luxoase pe sosele, fara sa fie nevoiti sa se mai impiedice de cate vreo mama de asta care cara in maini trei sacose si doi copii sau de cate un amarat de asta de pensionar, care abia se taraie cu carja lui ponosita.
Sa poata petrece cu valuri de sampanie si tone de caviar, fara sa mai simta (vreodata) mirosul parizerului de 3 lei 25 de bani.
Sa nu se mai simta datori sa-si puna mastile de caritabili, ca sunt si ei (pana la urma urmelor) doar oameni, si obosesc.
Sa taie in voie padurile, sa scormone nestingheriti muntii de aur si diamante, sa fie si ei, in sfarsit, liberi sa-si etaleze bogatiile acumulate fara sa mai fie nevoiti sa dea cuiva vreo explicatie.

Nu vi se pare ca astora ce au puterea in maini, nu le mai convine ca traim?

marți, 17 august 2010

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace

pe toti bebelusii care au plecat din aceasta lume, ieri si azi, in urma incendiului de la Maternitatea Giulesti. Ma rog pentru parintii lor, pentru linistea lor sufleteasca, si pentru ca sufletele bebelusilor sa ajunga in bratele Sfintei Fecioare Maria. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace si noua, celor ramasi pe-aici sa ne dea credinta. Multa.

marți, 3 august 2010

Din seria "Oaaaaau"

Trei titluri de stiri mondene, in "Can-canul" de azi, 3 august, 2010
(intamplator, aceste titluri sunt si succesive, deci, cu atat mai evidente):

- "VIDEO Raluca Ogică: "Nu ştiu de ce nu am iubit, de ce nu se uită nimeni la mine, probabil e vina mea" "(Raluca Ogica, fiica lui Ogica Loto cel Celebru, pentru cine nu stie cine e domnisoara, n.ex.)

- "VEZI FOTO INCENDIARE Fiica lui Laurence Fishburne este actriţă porno"

- "VIDEO Fiica lui Zoli de la Sistem a făcut primii paşi"

Nu cred ca e nevoie de comentarii. E vorba de viata, cu toanele ei. Fiicele unor barbati celebri (unii mai celebri decat altii, :)) ) fac sau spun diverse chestii. Oau. Oau! Oau, oau, oau... nu-mi revin. Tabloidele romanesti sunt pe metereze, nu lasa nimic sa le scape. Sunt cu ochii pe toti si pe toate. Oau. Ma duc sa-mi revin.

duminică, 20 iunie 2010

Ei si noi - povesti cu taxe, de ieri si de azi

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă:

- „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.

Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

- „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci:

- „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse:

- „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului:

- „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.

Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost:

- „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă:

- „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic:

- „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”.

Stolnicul - repede la paharnic:

- „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.

Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic:

- „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.

Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui:

- „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:

- „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!

Si, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.

- “Ia să măresc eu birurile!”

P.S. Povestea nu-mi apartine. E preluata din "folclorul" de pe e-mail. Cu autor necunoscut.

vineri, 14 mai 2010

"Ochii sunt oglinda sufletului"

Cred ca am mai spus pe aici de cateva ori: fi-miu are trei ani si opt luni si nu e cel mai poetic (romantic) copil din lume. Dar e foarte sincer si destept. Face analogii, foloseste cuvinte mai putin uzitate de copii de varsta lui, cu sensul corect si in contextul potrivit.Si ma iubeste mult. Normal, doar e baiatul meu, nu?

Intr-o zi ne plimbam pe afara. Nu era nici prea cald, nici prea frig, adia un vanticel molcom, frunzele copacilor erau verzi si soarele stralucea intr-o lumina galben-albastrica. La un moment dat, l-am luat in brate pe fi-miu, l-am pupat si l-am privit cu multa dragoste. Fi-miu m-a privit si el drept in ochi (de i-am simtit privirea pana in suflet) si mi-a zis serios:
- Mami, ai doua inimi in ochi.

joi, 22 aprilie 2010

Din ciclul "baba si mitraliera", va prezentam povestea cu tancu', cenusa, avionu', iarna, vara, Cain si Abel

Intrebare:
De ce tancurile pot sa mearga prin nisipul (fierbinte, nu-i asa?) si avioanele nu pot sa zboare prin norii cu cenusa vulcanica?

Raspuns:
Pentru ca vara nu-i ca iarna! (ha-ha ha)


P.S. Pentru posteritate.
Aceasta intrebare naucitoare si acest hal de raspuns au fost rostite in locatii diferite si in timpi diferiti, de persoane diferite. Cu acest raspuns, o persoana (importanta, nu spui cine) si-a marcat/inceput teritoriul de imagine politica in aceasta tara. Sa speram ca, o data cu aceasta intrebare, o alta persoana (importata si ea, in masura probabilitatilor) sa-si traga linia de final.

P.P.S. "Traim in tara lui Cain, in care Abel nu a murit inca de tot", spunea Constantin Noica. Am si eu o intrebare, oricat de naiva ar putea ea sa sune.
Cine e Cain de Romania? Si cine mai e acest Abel Care n-a Murit inca de Tot?

marți, 30 martie 2010

"E usor a scrie versuri,/ Cand nimic nu ai a spune"

Nu mai cred in poezie. Cel putin nu in poezia asta marketista a secolului XXI. Poezia asta inchistata in cuvinte seci, intelectualizate, fara seva, ordonate in pagina. Cuvintele astea fara emotie, fara virgule, cuvintele astea egale, cuvinte cu cravata si perle. Cuvintele astea egale cu ele insele, care nu exista decat prin faptul ca sunt scrise. De oameni la fel de seci, la fel de indoctrinati, de speriati de viata din ei. Cuvinte fara noima, spuse/scrise de oameni fara noima (adica fara suflet).
Cred, mai cred in poezia aceea care se naste chiar si dincolo de cuvinte. Cred in poezia unei imagini, a unui gand, a unui zambet. Cred in poezia scrisa, cantata, spusa de oameni carora nu le este frica sa se arate asa cum sunt in realitate. Poezia se naste acolo unde este echilibru. Acolo unde este viata. De-adevaratelea. Nu din plastic.

miercuri, 3 martie 2010

Copiii NU spun lucruri trasnite

Copiii spun lucruri INTELEPTE. Si cine nu are copii, sa-i asculte pe cei din jurul lor, ca vor invata, cu siguranta, ceva. Eu sunt din nou eleva. Invat de la copiii mei. Invat tot ce se poate. Lectii de logica pura, nealterata de pretinsa eruditie a celor adulti. Lectii de morala. Lectii de observare a naturii umane, asa cum e vazuta de cei care nu stiu inca sa minta. Lectii despre dragoste.

Eu (catre fi-miu, care are trei ani jumate): Hai sa mai stingem televizorul asta. Nici macar nu e bine sa ne uitam ata de mult la televizor.
Fi-miu: Si atunci, noi de ce avem televizor?
...

Eu (tot catre fi-miu): De cine iti place tie cel mai mult si mai mult in lumea asta?
Fi-miu (dupa cateva secunde de gandire): De ce vrei sa stii asta? (Nu-i asa ca ati mai citit despre acest raspuns prin carti gen psihologie a invangatorului, cand vi se explica cum ca in cazul in care cineva va pune o intrebare la care nu vreti sa raspundeti, puteti sa evitati raspunsul in mod elegant, intreband acea persoana, cu zambetul pe buze: "De ce vrei sa stii asta?"
Si fi-miu cand mi-a raspuns, a zambit. Jur.)
...

"Mami esti frumoasa. Ai multe lucruri mari si frumoase. Te iubesc mult mult mult." (primul biletel pe care mi l-a scris fi-mea, care are sapte ani)
...

"Mami, dar daca ne ascundem sub patura, Doamne-Doamne tot ne vede?" (tot fi-mea)
...

"Mami, esti cea mai frumoasa mama din toata lumea de mame." (fi-miu)
...

Si, pe cand avea doar trei ani si o luna, tati l-a intrebat pe fi-su:
-Ia zi-mi si mie, ce mancati cand erati la Doamne- Doamne?
- Nimic.
- Cum nimic?
- Doamne-Doamne nu ne dadea mancare. Doar Lumina.

miercuri, 24 februarie 2010

Dragostea in functie de spatiu si timp

Am intrebat-o pe fi-mea, cand avea vreo trei ani si ceva, daca ma iubeste. "Da, mami", mi-a spus privindu-ma in ochi, serena si zambitoare. "Cat de mult ma iubesti?", am incercat eu sa ma asigur, ca sa vad cu ce ar putea copilul meu sa compare plinatatea dragostei ei.
"Pana la tavan", mi-a raspuns copilul absolut neasteptat si prozaic. Uimita i-am urmarit privirea. Se uita in sus. Atunci, partea de creier care se ocupa cu lucrurile frumoase, poetice, miraculoase din mine, a sarit si aspus "Evrika!".
"Dar cand suntem afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat-o nerabdatoare, anticipand raspunsul cel poetic. Fetita mea m-a privit in ochi, iarasi.
"Pana la cer, mami."

La o distanta de trei ani, cand fi-miu avea, la randul sau trei ani si ceva (iar sora lui sase), l-am intrebat daca ma iubeste. "Da", a raspuns el, mult mai scurt si mai concis, dar cu aceeasi seninatate si siguranta. "cat de mult?", l-am intrebat apoi, avand momente de deja-vu. "Pana afara."
Hm, mi-am zis asta e ceva nou. Cum adica? Ce-o fi vrut copilul sa-mi spuna, ca mie nu-mi face nici un sens. Si, iarasi, creierasul a strigat "Evrika!". "Da' cand esti afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat, curioasa de logica unui baietel de trei ani. "Pana in casa", mi-a raspuns fi-miu la fel de scurt si de sincer.

Si m-a pocnit. Dragoste pe verticala si dragoste pe orizontala. Copiii ne iubesc pana la cel mai indepartat punct pe care-l percep ei, fie ca e un punct undeva sus sau undeva jos. Infinitul tine atata cat vad ei cu ochisorii lor. Pana la tavan, pana la cer, pana afara sau pana in casa. Eu am sansa sa fiu iubita in semnul crucii chiar de copii mei. De sus in jos si de la dreapta la stanga. Si pentru asta sunt fericita. Si recunoscatoare bunului Dumnezeu.

marți, 2 februarie 2010

Exercitiu metafizic

Se ia un cuvant. Orice cuvant. Se vizualizeaza lejer, asa, ca si cum frunza ar cadea din copac sau ai sufla in puful unei papadii. Dupa o vizualizare usoara, se pronunta cuvantul, fara pretentii. Fara convingere. Natural. Ca si cum ai saluta, in trecere, pe cineva pe strada. Apoi se pronunta cuvantul mai apasat. Cu o mica pauza. Apoi se pronunta cuvantul vizulizandu-l in acelasi timp. Si respiri usor. Si-apoi incepi sa pronunti cuvantul (cu voce tare daca se poate) fara pauza, iar si iar, de zeci de ori, de sute de ori, pana ce incepi sa te balbai. Si o iei de la capat. Si spui incontinuu acel cuvant, pana ce incepi sa realizezi ca nu mai stii care-i prima silaba sau care-i a doua. Pana ce realizezi ca sunetele nu mai au nici o valoare, ca ele nu mai reprezinta nimic. Ca obiectul denumit de sunetele pe care le pronunti nu mai are nici un rost. Ca de fapt acel obiect (sentiment, act, persoana) nu mai exista, ca nici macar tu nu mai existi. Ca daca un cuvant poate fi redus la zero, la neant, la fel poti fi redus si tu, cel care te gandesti la acel obiect.
Si te opresti. Si esti bulversat. Si incepi sa te recompui.
Incet.
Si pronunti din nou cuvantul care nu mai insemna nimic. Si vezi ca din nou are sens. Si incepi si tu sa ai sens. Iarasi. Si relizezi ca totul poate fi sau nu, in acelasi timp sau separat. Si incepi sa realizezi efemeritatea. Si incepi sa realizezi continuitatea. Pentru ca acest exercitiu poate fi facut nu numai cu un cuvant, dar si cu un fapt de viata, cu o stare, cu orice.
Repetarea neintrerupta a ceva are efectul de a disipa, de a anula insasi existenta, starea de a fi a acelui ceva. E ca sarpele care incearca sa-si inghita coada. Cred. E greu sa fac analogii.
Cu cat persisti mai mult intr-un lucru, cu atat acel lucru isi pierde calitatea sa de a fiinta. Dar nu se anuleaza. Acel ceva exista. Dar altfel decat il percepi intr-o stare normala.
Orice lucru exista in el, in opusul sau si in esenta/sinteza sa. Pe rand si in acelasi timp.

Incercati acest exercitiu. N-o sa va noteze nimeni. E un exercitiu faultativ. Desi, oarecum obligatoriu.

P.S. Credinta in Dumnezeu e singura care nu se supune acestui exercitiu. Cu cat persisiti in a crede in Dumnezeu, cu atat credinta va fi mai mare, mai unitara, mai naturala, fara putinta de a defini inceput sau sfarsit.

joi, 14 ianuarie 2010

Mi-e dor sa scriu

despre orice. Mi-e dor sa scriu cuvinte. Cuvinte care sa spuna ceva. Ceva inteligibil. Inteligibil despre mine, despre noi, despre ei.
Raman cu dorul.