Semnul 10- Nea Ion Filosofu se pregătește să moară

Ion se pregătea să moară. Putea să se întâmple săptămâna viitoare, putea să se întâmple peste trei luni. 

”Sau poate, chiar acum”, se gândea îngrozit. 

Nu voia să moară. 

Nu pentru că îi era frică de moarte, ci fiindcă iubea prea mult viața. Avea 83 de ani și se simțea exact ca la 40. În putere. În puterea clarității minții, ce-i drept, căci puterea fizică îl cam părăsise. 

Era obișnuit să se gospodărească singur, dar de când a dat boala peste el, se lăsa ajutat de o nepoată a surorii sale, care stătea chiar pe uliță cu el. Îi aducea mâncare în fiecare zi, avea grijă să-și ia medicamentele, îl ducea la oraș când trebuia să-și facă chimioterapia. Ion se gândea la această nepoată ca la îngerul său păzitor și nu știa cum ar putea să-i mulțumească vreodată pentru tot ajutorul său. 

De când se știa, a fost singur. A vrut să se însoare și el, ca tot omul, când era fecior, dar după ce s-a întors de la armată, a aflat că logodnica lui se măritase cu un tânăr bogat, dintr-un sat vecin. Nu s-a mai apropiat de femei, de-atunci, nu pentru că ar fi prins ură pe ele, ci pentru că nu i-a mai încălzit nici una sufletul. 

A rămas în satul său natal, Dealu Morii, pentru că nu i-a plăcut nici un alt loc. Avea tot ce-și dorea acolo. Era mecanicul și electricianul satului. Se pricepea și să trateze animalele. Cunoștea secretele plantelor și știa dinainte chiar și cu o săptămână, când venea peste sat o ploaie mare sau când urma o perioadă de secetă. Numai când a venit boala peste el n-a știut, își ziceau oamenii din sat, când au aflat de necazul care-a dat peste nea Ion Filosofu. 

Așa era cunoscut în sat, așa îi spunea toată lumea. Că dacă te duceai la el să-și repare un aparat de radio, nu știu cum făcea, cum le întorcea din cuvinte, că ieșeai de pe poarta lui și cu aparatul de radio reparat și cu sufletul mai ușurat. 

Nea Ion Filosofu era un om respectat și iubit și, nu de puține ori, oamenii din sat îl rugaseră să preia funcția de primar. „Fiecare, unde îi e locul”, răspundea bătrânul și-și vedea de ale sale. Singur își aducea lemne de la pădure. Singur și le tăia. Singur își făcea mâncare. Singur avea grijă de căprița și de cele șapte-opt găini. Singur își culegea plante medicinale și le punea la uscat. Singur își spăla rufele și își văruia casa. 

Și, deși le făcea pe toate singur, era mereu între oameni, ajutând pe oricine, cu vorba sau cu fapta. Nu de puține ori, împăcase vecini care se urau de moarte sau pe câte un bărbat cu femeia lui, după ce păreau că nu își vor mai vorbi vreodată. 

Nea Ion Filosofu era un om bun și tot satul, generație după generație, știa acest adevăr. Nea Ion Filosofu fusese primul din sat care își cumpărase un radio, mai apoi un televizor, telefon și, de vreo zece ani, avea chiar și un calculator conectat la internet. Avea chiar și telefon mobil, pe care-l ținea mereu asupra lui, într-un fel de săculeț special, meșterit de el, pe cingătoarea lui lată de piele. Căci nea Ion era solicitat zi și noapte, mai ceva decât 112. 

„Nea Ion, îmi fată vaca!”

„Păi, și n-ai sunat veterinarul?” 

„Care veterinar, nea Ioane, că e sâmbătă!” 

„Bine, vin în cinci minute.” 

„Nea Ioane, ce să mă mai fac cu copchilul acesta, că-i curg mucii și tușăște ca un măgar, de-o săptămână, de-acum.” 

„Dă-i să bea ceaiurile astea și pune-i sare, cât poate suporta el de fierbinte, într-o batistă, pe piept.”

”Nea Ioane, ce să fac cu prunu ista? Să-l tai? Că pare că s-o gătat.” 

„Taie-i doar crengile astea și să așteptăm să vedem dacă-și revine, la anul.” 

„Bine, nea Ioane. Săru”mâna, așa o să fac.” 

Până și primarii, oricare ar fi fost ei, de la orice partid, îi cereau opinia în problemele cele mai grele privind dezvoltarea comunei. Iar nea Ion Filosofu dădea cea mai bună soluție, de fiecare dată, fără să-și aroge nici un merit. Tocmai acest lucru îl făcea să fie atât de iubit. Avea un fel al lui de a da fiecăruia cel mai bun sfat sau ajutor, dar făcea acest lucru ca și cum era ideea omului din fața lui, ca și cum el doar aducea aminte fiecăruia în parte ceva știut și uitat. Și fiecare om în parte se simțea important și folositor lângă nea Ion Filosofu. 

Chiar și Lică a lu Șorici, bețivul satului, părea că vorbește românește lângă bătrân, pentru că, în rest, nimeni nu reușea să înțeleagă ce bolborosește omul acela, mereu beat și căzut prin câte un șanț. Ba chiar, Lică era și el un fel de filosof ascuns, căci niște oameni auziseră cu urechile lor, cum îi răspundea lui nea Ion, care tocmai îl ridica dintr-un șanț și îl întreba blând 

„De ce tot bei, omule?”

„Beau. Beau, nea Ioane. Cî i lucru pi care-l fac io șel mai ghini.”

Nea Ion Filosofu avea un singur lucru care era doar al lui și pe care nu-l împărțea cu nimeni. Când se lăsa seara, nea Ion obișnuia să stea pe o băncuță, sub un nuc din spatele casei și privea apusul soarelui. Atunci nu răspundea la telefon și zăvorul era pus pe poartă.

***

Acum, așezat într-un fotoliu, privind focul din sobă, nea Ion se gândea dacă va mai ajunge să atingă și anul acesta frunzele verzi ale nucului său drag. Ceva din el îi spunea că nu. Așa îi spuseseră și doctorii. Să se pregătească pentru ce e mai rău. 

„Ce e mai rea decât moartea? Nimic. Nimic”, își spuse în gând. „Oricât de pregătit ai fi, oricât de mult ai fi trăit, oricât de nefericit ai fi, când îți suflă moartea-n ceafă, nu vrei să pleci.” 

Ion își aminti de ziua aceea din iunie, când, ajuns la București după un drum de aproape șapte ore cu trenul, îl sunase pe singurul om pe care-l cunoștea în acel oraș, pe Octavian. Îl rugase să-l îndrume spre spitalul Floreasca. Nu se simțea bine de ceva timp, îl durea ba spatele, ba burta, ba amândouă deodată. Și, după ce a scăzut brusc în greutate, s-a hotărât să vină direct la București, la doctorii cei mai buni, să afle ce se întâmplă. 

Octavian fusese așa de bun, încât s-a oferit imediat să-l ducă cu mașina la spital, cu toate că trebuia s-o ia pe nevastă-sa de la liceu. Soția vărului său era profesoară de chimie, iar nea Ion a aflat totul despre cât e de minunată, pe drumul spre spital, căci Octavian numai de ea a vorbit. 

După ce a făcut analizele, Ion a plecat cu trenul următor. A revenit în București după câteva săptămâni, pentru că rezultatele analizelor au ieșit foarte prost. A fost găzduit de Octavian și de soția lui, o doamnă distinsă, și a făcut, la același spital, o ecografie și o tomografie, care au confirmat suspiciunea doctorilor. Ion avea o tumoare pancreatică. S-a internat și a fost operat. I-au eliminat vezica biliară, i-au recoltat câțiva ganglioni limfatici (pentru un examen anatomo-patologic) și i-au montat un stent biliar. Doctorul care s-a ocupat de el, i-a spus, privindu-l în ochi, înainte să-l externeze: 

„Domnule Ion, nu-mi place să dau asemenea vești, dar trebuie și aveți dreptul să știți ce se întâmplă: aveți cancer pancreatic, în stagiul III.” 

„Asta ce înseamnă?”, a întrebat, calm, nea Ion. 

„Asta înseamnă trei-șapte luni de viață.” 

Ion a mulțumit frumos doctorilor, a mulțumit frumos vărului său și minunatei sale soții și a plecat acasă. La începutul toamnei a făcut și un tratament cu citostatice, dar la Bacău. A avut grijă de el Adina, nepoata surorii sale. Atâta a insistat să-l lase să îl ajute, că n-a avut inimă să o refuze. 

O vreme s-a simțit mai bine, dar, o dată cu sosirea iernii, a început să se simtă din ce în ce mai rău. Octavian, vărul său, îl mai suna din când în când și prin decembrie i-a mărturisit, aproape plângând, că băiatul lui, om matur de aproape 40 de ani, bancher cunoscut, cu o viață frumoasă, cu soție și copil, a lăsat totul în urmă și a fugit în lume. Bietul om nu înțelegea cum cineva, mai ales fiul său adorat, ar putea face așa ceva. Nimeni nu mai știa nimic de el. Parcă îl înghițise pământul. Ion a fost afectat de această veste. Nu-l cunoștea pe băiatul lui Octavian, dar îi era milă de el. 

„Ceva trebuie că s-a întâmplat cu bietul om. Doar nu fuge nimeni de prea mult bine. Sau, mai știi… Mintea omului, cine-o poate pătrunde…” 

La sfârșitul anului, Ion se hotărî că nu mai vrea să ia nici un medicament. Știa ce urmează să se întâmple. Spre finele lunii februarie, abia mai ieșea din casă. Îi dăduse nepoatei sale capra și găinile. Îi dăduse și casa cu tot cu grădina din spate, cu tot cu nucul și cu băncuța. Chemase notarul la el, într-o zi friguroasă de ianuarie, și semnase și el și nepoata lui tot ce aveau de semnat, în prezența a doi vecini. Oamenii din sat îl mai vizitau, dar văzând că se simte din ce în ce mai slăbit, au hotărât să nu-l mai deranjeze. Nepoata lui nea Ion Filosofu devenise legătura lor cu bătrânul lor iubit. 

Ion refuzase să fie internat la vreun sanatoriu. Știa că sfârșitul e aproape. 

În ziua în care nu s-a mai putut da jos din pat, a avut o bănuială. 

Când Adina, iubita sa nepoată, s-a mutat la el, a zâmbit cald. 

Când l-a spălat pentru prima oară, ca pe un copil, cu buretele înmuiat în ligheanul cu apă caldă, a știut, cu adevărat, că va muri. 

Avea momente când nu mai putea gândi coerent, când gândurile i se amestecau în cap ca niște floricele de porumb, când sar în tigaia încinsă. Își aducea aminte de tot. De toți. Cerea, în gândul său, iertare tuturor. Fiecărui om pe care-l cunoscuse, de când se născuse și până acum. Când stătea întins în patul său, lângă soba duduind a căldură. Le cerea iertare părinților săi și fostei sale logodnice. Știa că-l iubise și că fusese dată cu forța acelui bărbat. Le cerea iertare și părinților fetei și bărbatului ei. Tuturor. Îi cerea iertare și băiatului lui Octavian, bancherul fugit de acasă. Vorbea cu cei pe care-i cunoscuse și muriseră: 

„Vă rog să mă iertați, dragii mei. Cu tot ce v-am greșit să mă iertați. Vin la voi. Numai pe decât, vin la voi. Mi-am luat și biletul.” 

Avea zile când se simțea mai bine și îi cerea iertare Adinei, care îl hrănea cu lingurița, îl spăla cu răbdare și stătea numai lângă el. 

”Iartă-mă, Adino, fată frumoasă. Iartă un hodorog bun de nimic.” 

Adina zâmbea și se uita repede în altă parte. Vocea îi tremura și el știa că plânge pe ascuns. 

„Unchiule, minunatule, eu te-aș lua cu mine în buzunarul meu. Dacă Dumnezeu mi-ar mai da voie, te-aș mai naște o dată și aș avea grijă de tine, toată viața. Te-aș hrăni la sân, te-aș ține de mână când faci primii pași, te-aș duce la școală și aș face teme cu tine. Ți-aș spune povești, unchiule, te-aș sprijini în orice și când ai crește mare și ai pleca de acasă, te-aș aștepta pe băncuța de lângă nuc, să vii să mă vizitezi.”

Îi pupa mâinile și se ridica repede de lângă el, să mai pună un lemn pe foc. 

Nea Ion Filosofu adormi într-o dimineață, când afară mirosea a primăvară. Nu-i mai era frică de moarte, și-i spusese și Adinei asta. Era fericit că începe o viață nouă, că va învăța lucruri noi și va cunoaște ființe minunate.

Sătenii veneau, unul câte unul, spre casa lui, cu lumânările aprinse în mâini, să lumineze drumul lui Nea Ion Filosofu, în drumul lui spre Viața cea Nouă.