- Acum o să te bagi în pat, o să numeri până la zece, că ești băiat mare, dea-cum. O să închizi ochișorii și o să visezi îngerașul tău.
- Mami, dar povestea mea?, se bosumflă băiețelul blond, îmbrăcat în pijamale cu Batman.
- Nadir, băiețelul meu frumos, sunt atât de obosită, că o să adorm înaintea ta. Uite cum facem: mami merge și face un duș rapid, ca să nu se bage murdărică în pat, da? Și dacă băiețelul ei drag nu adoarme până ce se termină mami de spălat, mami promite că va citi o poveste, bine?
Copilul aplaudă fericit.
- Acum te bagi în pat și o aștepți pe mami. N-o să închid ușa la baie, așa că o să mă auzi tot timpul. Uite, las veioza aprinsă.
- Și desenele la televizor.
- Bine, mami. Tu stai în pat, că mami vine repede. Să nu te sperii, că suntem doar noi doi în casa noastră, îi spuse mami din pragul ușii de la baie.
- Și îngerașii noștri, completă băiețelul, sigur pe el.
- Da, mami, și îngerașii, bineînțeles.
***
Nu mai știa care au țâșnit primele: stropii de apă sau lacrimile? Se așeză turcește în mijlocul căzii și plânse. Plânse în șoaptă, căci Nadir putea intra în orice moment în baie și nu ar fi vrut s-o vadă plângând. Nu voia s-o vadă nimeni plângând, cu atât mai mult fiul ei.
Ce putea înțelege el la patru ani? Cum s-o vadă și pe mama sa dărâmată, când tot ce cunoscuse el, până la acea vârstă, totul se dărâmase?
Într-o zi era prinț și a doua zi, când s-a trezit, era cerșetor.
În noaptea în care viața i s-a schimbat complet, a înțeles că orice secundă are valoarea sa și nimic nu poate fi luat de bun. Nu există nimic sigur în lumea asta. Nu există nimic de care să te agăți. Nu poți avea încredere totală în nimeni. Nadia învățase toate aceste lucruri nu din cărți, ci din viața reală.
În noaptea în care soțul ei, iubirea vieții ei, o privea în ochi, cu o față sumbră și întunecată ca acea noapte de noiembrie, în acea noapte când soțul ei îi spunea cuvinte de neînțeles, când ea încă mai visa, ah, cât ar fi vrut să își mai amintească ce visa înainte să fie trezită atât de crud de soțul ei, iubirea ei, care îi vorbea și o privea străin, visul ei, ultimul vis de femeie fericită alintată bogată șarmantă ultimul ei vis din viața ei frumoasă când soțul ei vorbea și vorbea și ea îl vedea dar credea că un coșmar teribil se infiltrase în visul ei frumos și încerca să o sperie Nu vreau să te mai văd îi spunea soțul ei nici pe tine nici pe copil și ea se trezea ieșea din visul ei frumos și intra într-un coșmar Să-ți refaci viața îi spunea soțul ei care viață se întreba ea nu erau împreună pentru totdeauna care viață careviațăcareviață care viață Uită-mă a zis și a plecat a plecat care viață nici nu s-a uitat la ea s-a ridicat și a plecat a ieșit pe ușă și din viața ei a plecat care viață a plecat singură a plecat singură pentru totdeauna singură era împreună și a rămas singură care viață.
Lacrimile îi șiroiau. Hohotea fără sunete, incontrolabil. Durerea îi contorsionase trupul. Se lungise în cadă, istovită, neputincioasă. Creierul mai avea clar un singur gând.
„Nu țipa! Te aude copilul”, dar trupul își cerea dreptul să țipe, căci el putea urla fără sunet, durerea ieșea incontrolabil din ea, într-o revărsare de nestăvilit.
Trecuseră trei anotimpuri în care nu putuse să plângă, nici măcar o lacrimă. Deși ar fi vrut. Toți oamenii o părăsiseră. Bogații ei prieteni i-au întors spatele. Bona a plecat prima. A urmat șoferul, femeia care se ocupa de menaj. Toți.
Colegii bărbatului care o părăsise nu-i mai răspundeau la telefon.
Rămăsese singură.
S-a trezit cu datorii de care ea habar nu avea, i s-au pus în față hârtii din care nu înțelegea nimic. Prima a fost cererea de divorț, pe care a semnat-o fără s-o citească. Nici n-ar fi putut. Un avocat, apărut pe lângă ea nu se știe de unde, a sfătuit-o să vândă tot.
A vândut tot.
I s-au golit toate conturile. A rămas cu nimic. Singură și fără nimic. A păstrat doar două genți de haine și câteva jucării. Doar atât. Și inelul său de logodnă. Un inel de aur, cu o lucrătură superbă și cu un diamant imens. I-l dăduse Iulian, când o ceruse de nevastă, în mijlocul unei petreceri extravagante. Era așa de îndrăgostită! Firește că acceptase. Cererea de căsătorie. Și inelul la pachet, deși nu-i plăcea. Era prea evident, aproape de prost gust, striga „am bani și nu știu ce să fac cu ei”. De fapt, ura acel inel, dar îl păstrase pentru Nadir. Atâta timp cât acel inel va fi cu ei, ea va avea curaj să meargă mai departe.
Păstrase și o pereche de cercei, cu două safire mici, ridicol de ieftini, dar pe care Iulian îi cumpărase pentru soția lui, doar pentru că îi plăcuseră ei foarte mult.
După ce fusese părăsită, Nadia a refuzat să mai aibă vreo legătură cu părinții soțului său. Nu le-a mai permis să-și vadă nepotul. Voia să-i pedepsească. Să-i facă să sufere pe cei care dăduseră viață omului care o făcuse să sufere. Părinții ei muriseră când era în liceu și, singurul lucru care îi rămăsese de la ei, era o garsonieră în Bucureștii Noi. Nadia nu o vânduse niciodată, deși nu avusese niciodată nevoie de ea.
Când a rămas pe străzi, și-a amintit de cămăruța lăsată moștenire de părinții ei. S-a mutat împreună cu fiul său acolo și au început să învețe, amândoi, să trăiască. Nadir fusese crescut de bone, de când se născuse. Nadia nici nu știa să-i facă baie. Nu știa ce-i place să mănânce, nici măcar nu știa să gătească. Nadir nu fusese niciodată cu autobuzul sau cu metroul, iar în prima zi de grădiniță, în ciuda așteptărilor negative, a fost fericit, căci era un copil extrem de sociabil și comunicativ.
Copilul părea că se adaptează la noua viață cu bucurie. N-a plâns după jucăriile sale sau după bonă sau după bunici. Iubea viața cea nouă și era atât de curios, încât punea întrebări despre orice. Această bucurie a fiului, a fost colacul de salvare a mamei. Nadia și-a găsit un job de beauty editor la o importantă revistă de modă. Uneori, pentru bani în plus, mai poza pentru editoriale de modă. Nu se gândise, nici măcar o secundă, să pozeze nud sau, și mai rău, să devină amantă, ca fetele de la petrecerile la care mergea cu soțul său. Mai bine muncea într-o fabrică de pâine sau se făcea casieriță. N-ar fi acceptat niciodată compromisuri.
Învățase să schimbe un bec, să bage rufele în mașina de spălat și să le calce mai apoi, învățase să spele vasele, să-i taie unghiile fiului său, să meargă să plătească lumina, cablul sau întreținerea, învățase să-și vopsească părul singură, să se epileze, să-și facă măști de față cu bucățile de banană rămase de la fi-su.
Își descoperea copilul, de parcă atunci l-ar fi născut. Aflase că îi plac desenele cu Batman și că atunci când o să se facă mare, o să se facă erou.
Aflase că nu îi plac legumele crude, dar că le adoră în ciorbiță; că îi plac șnițelele și piureul; că își strânge buzițele nervos, când ceva îl supără; că nu îi place deloc culoarea albastră, dar că adoră verdele și griul.
Îl iubea pe Dumnezeu, deși nimeni din jurul său nu-i vorbise de El. Vorbea tot timpul cu îngerașul său, pe care susținea că îl cheamă Luminu.
„Poate Lumina”, îl tachina Nadia.
„Nu, mami, Luminu, că e înger pentru băieți, nu pentru fete”, răspundea prompt copilul.
„Adică e băiat”, concluziona maică-sa.
Nadir se pocnea cu palma peste frunte.
„Nu, mami, nu știi nici măcar asta, că îngerii sunt de un sigur fel? Ei nu sunt băieți sau fete, ca noi oamenii.”
Spunea rugăciunea „Îngerașul” în fiecare seară și se închina de trei ori. Nadia nu-i interzisese să facă asta, deși ea nu credea în religie.
„Cine te-a învățat să spui rugăciunea asta frumoasă și să te închini?”, îl întrebase într-o dimineață pe fiul ei.
„Cum cine? Îngerașul meu, mami”, veni prompt răspunsul.
Viața părea că se echilibrează.
Azi, însă, Nadir își întrebase mama unde este tatăl lui. În acea secundă, femeia simțise că sufletul i s-a rupt în două. Își simțise lacrimile, dar n-a vrut să plângă în fața fiului său. Abia reușise să-l bage în pat și să ajungă în baie.
***
Se liniștise.
Se simțea ușoară.
Apa curgea peste trupul ei, deși ea se simțea curată. Curată pe dinăuntru. Durerea ieșise. Otrava din ea ieșise. Abia acum putea să-și refacă viața. Opri dușul și, în timp ce se ștergea cu prosopul, se privi în oglindă.
„Nadia, o să poți. O să reușești să-ți crești fiul. Cu ajutorul îngerașului.”
Se pieptănă liniștită, în timp ce murmura în surdină...
”Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, Totdeauna fii cu mine Și mă-nvață să fac bine Eu sunt mic Tu fă-mă mare Eu sunt slab Tu fă-mă tare În tot locul mă-nsoțește Și de rele mă păzește Doamne îngerașii tăi Fie păzitorii mei Amin.”
Se închină de trei ori, așa cum îl văzuse pe fiul său.
„Cred că sunt prima mămică din lume care a învățat să se închine de la copilul ei, în loc să-l învețe ea pe el.”
Nadir o aștepta în pat, cu cartea de povești în mână. Nadia îl pupă tare și se băgă în pat, lângă el.
- Mami, dar ai fost cam murdărică.
- De ce zici asta, puiule?
- Păi, ai stat așa de mult la duș! Era să adorm.
Nadia zâmbi și îl mângâie pe fiul său.
- Da, puiule, am fost foarte murdară. Dar uite, acum sunt curată, toată-toată.
- Și miroși frumos, mami.
- Da, ca tine, puiule.
Nadia citi povestea pe diferite voci, așa cum îi plăcea fiului său. După ce spuse partea cu „Și încălecai pe-o șa și v-am spus poveste-așa”, Nadir își luă mama în brațe.
- Te iubesc mult, mami! Ești cea mai bună și mai frumoasă mamă, din toată lumea de mame!
Nadia lăcrimă, dar nu-i mai era teamă că fiul său o putea vedea plângând. Erau lacrimi de bucurie.
- Nadir, puiul meu, vreau să știi de la mine că tatăl tău a plecat de lângă noi, fiindcă îi lipsea ceva.
- Ce, mami?
- Nu-și mai găsea îngerașul. L-a pierdut. Așa că a plecat în lumea largă, să-l caute.
- Și o să se mai întoarcă la noi?
- Cine știe! Să ne rugăm la îngerașii noștri să-l aducă acasă, cu tot cu îngerașul lui.
- Da, mami. Dar tu ți-ai găsit îngerașul?
- Demult, și nici măcar nu știam.
- Și cum îl cheamă?
- Îl cheamă Nadir.
Copilul zâmbi fericit.
- Ca pe mine, mami. Dar cred că n-ai auzit bine. Cred că îl cheamă Nadira, că tu ești fată.
Nadia îl sărută pe frunte.
- Mâine o să ne sculăm devreme, deși e duminică. Mergem în vizită la bunicii tăi. Te așteaptă demult. Acum o să dormim și o să visăm vise frumoase.
- Da, mami. Cu îngerași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu