Semnul 29- O călătorie cu gândul

 

La 13 ani, Mihai știa de-acum că e ceea ce se numește un „caz social” sau, mai ușor de înțeles, un copil sărac. Nu-i spusese nimeni, își dăduse singur seama. Observase că mama lui nu mănâncă seara, aproape niciodată. Și nu pentru că ar fi ținut cură de slăbire, așa cum văzuse el la televizor că obișnuiesc să facă femeile care vor să slăbească, ci pentru că puțina mâncare pe care o aveau, mama i-o dădea lui. 

Mâncarea lor obișnuită era cea pe bază de cartofi. În fiecare zi mâncau cartofi, gătiți în toate felurile: fierți, prăjiți (și asta în situația fericită în care aveau ulei în casă), la cuptor. Uneori mâncau orez sau varză. Carne mâncau foarte rar, o dată pe săptămână sau chiar o dată pe lună. 

Dimineața, Mihai își punea pe o felie de pâine margarină și presăra puțină sare deasupra. Uneori, mânca pâine cu dulceață sau pateu. Când mai venea în vizită la ei mătușa lui, sora mamei, Mihai mânca salam de Sibiu. Mătușa lui venea mereu încărcată cu două sacoșe mari, pline cu tot felul de bunătăți. Băiatul știa că salamul de Sibiu i-l aducea special lui, pentru că prima oară când a mâncat, a plâns, atât de bun i s-a părut. 

Când venea tanti Lina, pentru Mihai era Crăciunul, fie că se întâmpla să vină în luna septembrie sau în iunie. Pe lângă mâncare, Lina le mai aducea lui și mamei lui, și haine. Geaca de iarnă o avea de la mătușa lui, ghetele, la fel, două pulovere și un trening. Pe toate le primise chiar de Crăciunul adevărat, cel din decembrie! A fost cel mai frumos Crăciun din viața lui! Mai ales pentru că a văzut-o fericită pe mama lui. Lina i-a adus și ei o pereche frumoasă de cizme și o geacă de iarnă. 

Ce păcat că Lina venea atât de rar, la ei. Mihai ar fi vrut ca mătușa să locuiască împreună cu ei și nu pentru că le aducea salam de Sibiu, ciocolată sau hăinuțe. Le aducea ceva mult mai important: le aducea veselia în casă, le aducea speranță, le ducea zâmbete pe chipuri. 

Din păcate, Lina lucra în Italia și nu venea în țară decât o dată sau de două ori pe an și, fiindcă nu o mai avea decât pe Iuliana, sora ei, locuia mereu la ea, în casa în care fusese a părinților lor. Lina își iubea nepotul și încerca să-l răsfețe cu ce știa ea mai bine. Îl ducea la McDonalds sau la PizzaHutt. Mihai iubea pizza cu șuncă și ciuperci, era îndrăgostit de gustul ei. Încerca să nu mai plângă, nu mai voia să se facă de rușine, știa că mătușa ar fi râs de el, dar ea nu avea cum să înțeleagă lacrimile lui. 

Nici el nu putea să-și controleze aceste emoții puternice: fie că era foarte fericit, sau foarte speriat, sau foarte supărat, sau foarte mândru, sau foarte mulțumit, mereu îi venea să plângă. Tot ceea ce simțea foarte intens se transforma în lacrimi, iar lui îi venea foarte greu să ordone lacrimilor să nu curgă. Așa că, găsise o modalitate mai simplă de a preveni asemenea manifestări (rușinoase le numea el, aproape la fel de rușinoase ca udatul patului de către cei mici). Încerca să pară cât mai neutru posibil. Nici nu se bucura până la capăt, nici nu se întrista prea tare. Nici nu invidia pe cineva din toată inima, nici nu se simțea jignit până în adâncul ființei lui, de remarcile răutăcioase ale colegilor. 

Viața plină de lipsuri pe care o trăiau, el și mama lui, îl învățase să se mulțumească mereu cu foarte puțin. Nu îi invidia pe oamenii care aveau tot ce-și doreau, dar nici nu se simțea rușinat că e sărac. Atât de sărac, încât învățase să scrie caligrafic și corect, pentru a nu irosi nici un centimetru pătrat din caietele de școală. Avea cele mai ordonate caiete, cele mai ascuțite creioane, cele mai curate pixuri, pentru că toate rechizitele școlare erau foarte scumpe și risca să nu aibă cu ce să meargă la școală. 

Mama lui lucra la o firmă de confecții și avea un salariu foarte mic. Toți banii erau drămuiți până la ultimul leu. Trebuiau să plătească întreținerea, lumina, abonamentul de la cablu TV, să cumpere mâncare. Uneori rămâneau fără nici un leu, chiar și timp de o săptămână, până la următorul salariu. Mama lui avea mereu, ca rezervă în dulapul din bucătărie, un pachet de făină și unul cu biscuiți, un borcan de dulceață și câteva cubulețe de supă Knorr. Erau rezervele lor pentru zilele în care nu aveau nici măcar bani de pâine. 

Dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească, finanțele casei erau date peste cap. Chiar și o simplă folie de algocalmin era un efort financiar considerabil pentru ei. 

Mihai îl ruga în fiecare seară pe Dumnezeu, să îi țină sănătoși pe amândoi și să aibă grijă de ei și de toți oamenii. 

Mihai știa că este sărac și pentru că nu avea nimic din ce aveau colegii lui de clasă. Nu avea kendama, nu avea lego, nu avea bicicletă, nu avea trotinetă, nu avea nici măcar o minge. Nu avea telefon și era singurul copil din clasă, care nu avea computer. Acest lucru îl necăjea puțin, pentru că nu putea să-și facă proiectele pe care le avea de făcut la diferite materii. Ceea ce făceau colegii lui cu copy-paste de pe Internet, el trebuia să se documenteze din cărți, pe care uneori nu le avea, și să scrie totul cu pixul. 

Mihai nu reproșa nimic nimănui. Știa că mama lui face tot posibilul ca el să fie curat, să meargă la școală, să mănânce de trei ori pe zi. Știa că-l iubește mai mult decât orice pe lume. Când îi spunea seara „Mănâncă tu, Mihăiță, mie nu mi-e foame”, deși aproape că nu mâncase nimic toată ziua, copilul se simțea cutremurat de dragostea mamei lui pentru el. 

Mânca tot doar ca să-i facă ei plăcere, deși nu îi era foame. Lacrimile le ținea înăuntru cu greu și le dădea drumul afară, imediat ce ajungea în camera lui. Se autoeducase să nu-și dorească nimic. Visa că va câștiga suficient de mulți bani, atunci când va crește, încât să călătorească în toată lumea. Și o va lua și pe mama lui cu el. 

Prima țară pe care o va vizita, va fi Spania. Vor merge în Toledo, orașul în care tatăl lui a plecat să muncească, în urmă cu șapte ani. S-a hotărât, însă, că vrea să fie fericit fără ei, acolo, așa că a divorțat de mama lui și s-a mutat definitiv în acel oraș, cu nume exotic. Mihai și-a promis că va vizita acel loc, dar, până atunci, își imagina că se plimbă deja pe străzile acelui oraș. 

Profesoara lor de geografie, Silvia Ionescu, îi învățase să-și imagineze lucruri foarte familiare despre fiecare țară, oraș sau regiune despre care învață. 

„Nu tociți, pur și simplu, niște date. Încercați să vedeți cu ochii minții, gândiți în culori, adăugați mirosuri, învăluiți totul în sunete. Așa totul va avea o viață proprie. Nu veți învăța doar cuvinte. Veți cunoaște viața din interiorul cuvintelor.” 

Mihai se îndrăgostise de geografie, era fascinat de felul în care le explica lecțiile doamna profesoară. Îi era dor de ea, pentru că în acest an școlar nu mai venise la ore, intrase în concediu de maternitate. Știa că poate nici nu o va mai vedea vreodată, pentru că el va termina clasa a VIII-a, când copilul doamnei profesoare va împlini doi ani, iar doamnei profesoare i se va sfârși concediul de maternitate.

Mihai își imagina seara, înainte de a adormi, că se plimbă pe străzile din Toledo. Vedea orașul și și-l imagina așa cum voia el. Îl așezase pe o colină, si-i pusese în jur apă. Străzile le pavase cu piatră cubică, străduțele le vedea ba înguste, ba largi, ba șerpuite ca într-un labirint, ba drepte ca trase cu o riglă. Casele erau vechi, din piatră, cu balconașe, cu ferestre înalte și înguste. Își imaginase și castele vechi, cu ziduri cioplite frumos, de parcă ar fi fost dantelate. 

Uneori se plimba pe niște străduțe atât de înguste, încât putea să atingă zidurile caselor din stânga și din dreapta străzii, doar deschizându-și brațele. Ici și acolo, existau prăvălii cu suveniruri de tot felul, vase tradiționale, cărți sau diverse săbii, pumnale și cuțite. Mihai adormea simțind în nări miros de marțipan și auzind în urechi murmur de turiști curioși. 

Spre sfârșitul lunii ianuarie, într-o seară de joi, un curier le-a sunat la ușă, le-a înmânat un pachet și a rugat-o pe mama lui să-i semneze pe o foaie. Au fost atât de mirați, încât l-au deschis repede, să vadă ce surpriză îi aștepta și din partea cui. Înăuntru era un telefon mobil și o scrisoare. Lina le scria că telefonul e pentru Mihai, că are deja un abonament, pe care îl va plăti ea lunar, și că va încerca să-i cumpere unul și surorii ei, peste două luni. Îi mai transmitea nepotului său faptul că va putea să-și facă proiectele mai ușor, pentru că are Internet, și că îi dorește tot binele din lume. 

Lui Mihai nu îi venea a crede! Avea un telefon mobil, era al lui, putea să asculte muzică sau să afle tot felul de lucruri de pe Internet. Mâinile îi tremurau, fără să vrea, când a atins bijuteria aceea gri-metal. Se simțea de parcă ar fi aprins un bec, pentru prima oară, într-o peșteră. Era cel mai scump și mai frumos lucru pe care îl avea, de când se născuse și până în acel moment. 

Mama lui lăcrimă de bucurie și îl sărută pe frunte. Era foarte mândră de sora ei și aprecia tot ajutorul pe care i-l oferea. În seara aceea găti o omletă de trei ouă, nu două, ca de obicei, cu ceapă călită și cu brânză de oi, prăji două felii de pâine pe grătar și sărbătoriră cum se cuvine, darul cel frumos. 

Când ajunse în camera lui, Mihai deschise datele mobile și rămase timp de câteva minute, privind pagina de Google, la dreptunghiul în dreptul căruia scria „Search”. Băiatul tastă cuvântul Toledo și apăsă tasta Enter. Întră pe harta 3d a orașului și începu să se plimbe virtual prin orașul visurilor lui. Privea uimit străzile pavate cu piatră, străduțele înguste, piețele, bisericile, castelele și toate erau așa cum și le imaginase. 

La un moment dat, inima începu să-i bată cu putere. Se oprise într-o intersecție de trei străduțe, cu case de trei etaje pe fiecare dintre ele. Intersecția era în formă de Y, iar în partea ei superioară se afla o clădire, în fața căreia se bifurca strada principală, în alte două străduțe. Cea din dreapta urca puțin în pantă, iar cea din stânga o lua la vale. La parterul acestei clădiri se afla un mic magazin, în care se vindeau produse de artizanat, iar pe pereții de lângă ușă erau expuse câteva vase colorate. Deasupra ușii de la parter, se găseau alte uși, la cele trei etaje de deasupra, încadrate de câte o balustradă de fier. Iar amănuntul care l-a bulversat pe Mihai, era o ușă glisantă verde, care ferea de soare ușa balconașului de la primul etaj. Totul era exact așa cum își imaginase el, în călătoria lui imaginară. Vedea vasele colorate. Vedea strada bifurcată. Vedea clădirea care despărțea cele două străzi. Vedea culoarea bej a zidurilor și, mai ales, ușa verde de la etajul întâi. Vedea arcul suspendat între două case, pe o străduță aflată înaintea acestei intersecții și totul, dar absolut totul, era ca în imaginația lui. 

Mihai începu să plângă încet, copleșit de acest sentiment de „loc deja văzut”. Cum se putea oare ca el să-și fi imaginat în detaliu, ceva ce exista deja? Oare doar își imaginase acele străduțe, construise acele imagini cu puterea minții lui, sau poate că, într-un fel sau altul, puterea lui de a imagina lucruri s-a desprins de mintea lui și a plutit cumva pe deasupra Spaniei, „pozând” străduțele orașului Toledo și „vărsând” imaginile pozate aievea, în imaginația lui? 

Mihai nu-și putea explica științific ce se întâmplase cu adevărat, dar era hotărât ca, de-acum înainte, să fie foarte atent la ceea ce gândește și își imaginează, în mintea lui. 

Se hotărî ca, pentru început, să-și imagineze, cu toată puterea lui, o slujbă mai bine plătită pentru mama lui, pe mătușa Lina că îi vizitează mai des, mâncare pe masă în fiecare seară, călătorii în toate țările care-i plăceau, zâmbet pe chipul mamei lui și… poate o bicicletă. 

Verde.