Semnul 12- Credea în dragoste. (Acuma nu mai)

 

Nu mai ştia când s-a întâmplat, n-ar fi putut să pună mâna pe o bucăţică de timp şi să spună „da, îmi amintesc, era aşa de frumos afară… era ziua aceea de marţi pe care n-am s-o uit niciodată, când ţi-am auzit vocea pentru ultima dată…” 

Au fost momente când credea că acela a fost începutul sfârşitului şi asta doar din cauză că ziua aceea de aprilie a fost ultima în care l-a văzut. O ajuta să-şi poată povesti cronologic, iar şi iar, momentul în care a încetat să mai fie ea, momentul în care a început dedublarea şi, mai apoi, reconstruirea unui altui eu. 

Seara, înainte de culcare, după ce-şi termina toate treburile, după ce se spăla pe dinţi şi se băga în patul rece, fără să citească nimic, pentru că nici o altă povestire nu i-ar mai fi putut ostoi suferinţa, fără să deschidă televizorul, pentru că nici măcar divertismentul acela facil nu-i mai putea amorţi durerea, seara începea să-şi povestească aceeaşi poveste. Aceeaşi şi mereu alta, povestea dragostei ei, numai de ea ştiută, numai de ea trăită. 

„Unde-am rămas azi?” 

Aşa vorbea ea cea nouă cu ea cea veche, Maria cea nouă întotdeauna o lua de sus pe Maria cea veche, ca şi cum „vezi dacă ai fost proastă, ţi-a trebuit iubire, acuma trebuie să vin eu să lipesc cioburile, ştiam eu că aşa avea să se termine, nu vrei să asculţi de nimeni, te-ai aruncat cu capul înainte, credeai că până la tine n-a mai iubit nimeni, că numai tu ştiai ce-i aia iubire… Acuma suferă, prostia se plăteşte…” 

Maria cea veche nu spunea nimic, o lăsa pe cea nouă s-o boscorodească oricât şi oricând simţea nevoia. Într-un mod cu totul intim şi inexplicabil, îşi dădea seama că acea nouă femeie din ea, acea Marie fără sentimente, cam cinică, cam clevetitoare şi atât de cu picioarele pe pământ, era salvarea Mariei cea veche, cea distrusă, cea bolnavă de dragoste, cea fără de credinţă. Maria cea veche se lăsa în braţele puternice ale Mariei cea nouă, nu din logică, ci din nepăsare. Ce i s-ar mai fi putut întâmpla? Trăia în durere, respira în durere, o altă catastrofă n-ar fi făcut altceva decât să-i distragă atenţia de la suferinţele ei. 

Ghemuită între cerşafurile ei albe care, chiar şi după atâtea spălări mai păstrau în cutele lor mirosul bărbatului iubit, Maria îşi începea întotdeauna povestea plângând. Lacrimile ţâşneau singure, nechemate, nedorite, veneau întotdeauna înaintea cuvintelor, fără să ceară voie nimănui, se rostogoleau pe obrajii tinerei golite de sentimente, udând pletele şi perna, palmele şi inima. 

„Când o să pot să mă bucur iarăşi de verdele copacilor?” 

Nu ştia nici ea de ce, dar îi intrase în cap că durerea o să dispară atunci când sufletul ei o să tresare în faţa frunzelor verzi ale copacilor. 

”Azi suntem în 25 septembrie, anul trecut pe vremea aceasta Matei mă ţinea în braţe”, spuse încet, în şoaptă, ca să fie sigură că nu o aude nimeni. 

Aşa vorbea Maria despre iubirea ei, doar în şoaptă sau în gând. Se temea să nu o audă cineva, să nu creadă că a înnebunit. Era geloasă pe orice femeie ar fi putut să-l placă pe Matei, doar şi din povestirile ei. 

Nu mai credea în dragoste, dar nici nu voia să renunţe la trecutul ei. La dragostea ei, „când eram atât de specială, când simţeam că ating talpa lui Dumnezeu şi că acesta îmi zâmbeşte cu îngăduinţă. Am trăit un vis, am trăit un vis, am trăit un vis…” Şi iar începea să plângă. 

„Mai ţii minte Maria ce simţeai când te lua Matei în braţe?” 

„Da”, îşi răspundea singură, ştergându-şi lacrimile sărate. 

„Inima-mi plutea şi nu-mi mai era frică de moarte în braţele lui.” 

Şi-apoi Maria cea nouă începea să-I pună întrebări Mariei cea veche, aşa cum o mamă îşi întreabă rabdătoare copilul dacă s-a spălat pe ochi, dacă s-a spălat pe dinţi, dacă şi-a luat sendvişul la pachet, dacă a luat note bune, dacă a fost cuminte şi tot aşa mai departe, până ce copilul începea să înţeleagă de unul singur ce era bun pentru el şi ce nu. 

„Toţi cei din jur îmi spun că lucrurile se întâmplă dintr-un anume motiv, că tot răul are un gram, o sămânţă de bine în el, dar eu nu reuşesc să-mi dau seama cui foloseşte suferinţa mea. Timpul trece şi eu nu reuşesc să trăiesc din nou, să iau viaţa de la capăt. Cum să fie bună suferinţa, când eu văd că devin din ce în ce mai cinică, că inima mea se face ca piatra, că nu mă mai mişcă durerea sau bucuria celor de lângă mine, că nu-mi mai pasă dacă sunt bună sau rea şi că nici de existenţa lui Dumnezeu nu mai sunt atât de sigură… La ce bun să iubeşti, când iubirea poate dispărea ca şi cum n-ar fi fost şi tu rămâi rupt în bucăţele mici? Tu pricepi?” 

„Nu, dar poate că nici nu trebuie să ne explicăm totul. Aşa ai fost mereu: ai vrut totul. Nu te-ai mulţumit cu o dragoste ca în poveşti, ai vrut să ţi-o explici, să o întorci pe toate părţile şi s-o cântăreşti. La ce-ţi foloseşte acum? Doare mai puţin că ai gândit dragostea?” 

„Acum ştiu că dragostea se trăieşte. Acum ştiu. Dar e prea târziu.” 

„Poate… cine ştie.” 

Maria se certa singură. În fiecare seară, când se băga în pat plângea şi adormea certându-se singură, pe mai multe voci imaginare, luptându-se cu toate fiinţele din ea, care se năşteau şi mureau în funcţie de gânduri şi neputinţe. Toată lumea avea ceva de reproşat, toată lumea avea ceva de cerut, toate acele euri personale, deşi străine, îşi cereau dragostea înapoi şi Maria le lăsa uneori, obosită, să se certe între ele. Când în fine adormea, gândurile se transformau lent în visuri. 

Tânăra visa mereu acelaşi şi acelaşi vis. Ea intra într-un magazin de lângă blocul în care locuia în viaţa reală (un magazin „cu de toate”) şi, chiar înainte de a intra printre uşile glisante, îi apărea în faţă Matei, mereu în aceeaşi secundă a visului, mereu în aceeaşi respiraţie, mereu în aceeași poziţie şi îmbrăcat la fel. 

După câteva nopţi, când deja ştia visul pe de rost, Maria şi-a dat seama că doar Matei era acelaşi, ea purta mereu altceva, uneori o fustă şi-o bluză, alteori, jeansii cu tricoul verde, a fost un vis în care a apărut şi goală, fără ca acest lucru să fi schimbat starea de calm a visului, fiorii erotici ai unei femei calde şi îndrăgostite n-au putut să seducă bărbatul din visul ei. Maria cunoştea de-acum bine momentul în care apărea Matei, în vis. Încerca să-şi impună ce să-i spună înainte de a adormi, dar odată ce începea să plutească în visele ei obosite, nu mai putea să facă nimic. Doar să-l privească plină de dragoste pe acel bărbat care apărea prin uşile glisante drept în faţa ei, privind-o în ochi, senin, cu pace şi dragoste. Maria îşi simţea sufletul uşor, deşi ar fi avut o mie de întrebări. Gura ei, în visul ei, refuza însă să vorbească. Matei o privea un timp, o mângâia uşor pe obraz şi trecea mai departe, iar ea nu putea să se întoarcă după el, nu putea să-l strige, stătea acolo, aşteptând să i se termine visul, pentru că, adormită în visul ei de fiecare seară, ea ştia atât de bine că trebuia să se trezească şi să meargă la serviciu, ştia că visează, ştia că Matei nu mai e. 

Dimineaţa se trezea, se spăla pe dinţi şi pe faţă, se pieptăna fără să se privească în oglindă, se îmbrăca cu primele haine pe care le vedea când deschidea dulapul şi pleca la muncă. Aici mima un interes strict faţă de tot ceea ce discutau colegii săi, răspundea dacă era întrebată, râdea dacă se spunea vreo glumă la care râdeau mai mult de trei oameni, îşi făcea treaba la timp şi corect, ba chiar şi-a dat seama, speriată, că flirtase instinctiv cu un coleg, pe hol, la o cafea. 

Îşi ascundea sufletul cu grijă. 

Se dedubla în societate şi îşi trăia viaţa adevărată în visul ei de fiecare seară, când, deşi dormea, se simţea mai vie ca oricând. 

Mângâierea lui Matei din vis, îi dădea puterea să deschidă ochii în fiecare dimineaţă. Privirea lui îi rămânea în suflet şi astfel putea să respire, să mănânce, să ia tramvaiul 41 şi să râdă la glumele colegilor, în fiecare zi. 

Se surprinse într-o după-amiază că nu-şi mai amintea ce număr purta Matei la pantofi. Zâmbi. Nu i se păru atât de important. 

Apoi îi luă puţin mai mult să-şi aducă aminte cum o chema pe mama iubitului său: 

„Adelina, ba nu, Adina. Nu, nu, nu, Angelina.” 

Nu i se păru atât de grav. 

Pentru că, deşi unele amănunte despre Matei se pierdeau ca prin neant, durerea era la fel de puternică. Sufletul îi era la fel de sfâşiat, de speriat şi de şocat ca în acea marţi de aprilie, când o voce neutră de femeie a anunţat-o prin telefon că un bărbat, în jur de 30 de ani, fusese adus la Spitalul de Urgenţă. 

„În buletin e trecut numele Matei Cargiu. Îl cunoaşteţi?” 

„Da, da, e…”, a bâguit speriată. 

Voia să-i spună că e tatăl copiilor ei, nenăscuți încă, că va fi tatăl copiilor ei. Dar nu mai reuşea să scoată nici un sunet. 

„Ar fi bine să veniţi la spital. A fost un accident destul de grav, nu vreau să vă mint.” 

Zilele următoare au fost cumplite. Nici nu prea mai ţine minte mare lucru din ele. Îşi aducea aminte de trupul iubitului ei, de nerecunoscut, murise înainte de a ajunge la spital. Mâna lui ieşea de sub cerşaful care-i acoperea trupul lipsit de viaţă, plin de răni şi de sânge. 

Mâna era curată, însă, încă albă, puţin caldă, aproape vie. 

Îl călcase un şofer beat pe trecerea de pietoni. L-au scos de sub maşină, aproape mort. Mi-a povestit un brancardier mai târziu că Matei avea în mână nişte flori…lalele, parcă. 

”Săracul băiat, atât de tânăr. Îi cheamă Dumnezeu la el, numai el o şti de ce…” 

„Ia uite domnule ce poet”, îşi spusese Maria în gând, încă sub stare de şoc. „Ştie el mai bine cine are nevoie de iubitul meu. Şi florile? Unde-or fi florile?” 

După ce l-au înmormântat, Maria a vizitat-o de câteva ori pe mama lui Matei, dar durerea era şi mai mare ori de câte ori o vedea pe femeia aceea care avea surâsul iubitului ei. 

S-a retras instinctiv din calea a tot ceea ce-i amintea de dragostea ei. Singură, cu toate eurile din ea, durerea devenea oarecum suportabilă. Nu mai credea în dragoste. Ştia acest lucru cu siguranţă. Dar nu excludea viaţa. 

***

„Oau, ce-am îmbătrânit”, îşi spuse în timp ce se pieptăna, într-una dintre zile. 

Fără să vrea îşi ridicase privirea deasupra chiuvetei de la baie şi văzu clar o tânără tristă, cu privirea pierdută într-un strigăt de durere şi cearcăne portocalii-violete. Maria se privi o vreme şi ochii păreau să prindă viaţă din nou. Instinctiv, luă un corector de cearcăne, îl plimbă cu siguranţă pe sub ochi, se privi din nou şi, după ce se pieptănă cu atenţie, îşi aşeză cu grijă o şuviţă rebelă. 

„Da, acum parcă e mai bine. O să-mi fac o programare la coafor. Cred că e timpul să arăt ca un om viu, nu ca unul împăiat.” 

Ieşi din baie şi, înainte să închidă uşa, observă surpinsă cât de verzi erau frunzele copacului din faţa gemulețului, de deasupra căzii.