vineri, 22 mai 2009

"Mai intai sa-i salvam pe ai nostri"

Da.
Nu pot sa-mi scot fraza asta din cap. Am uzit-o acum cateva saptamani la emisiunea lui Maruta, cand a fost Liana Stanciu sa promoveze o campanie de strangere de fonduri pentru Spitalul Budimex. Ii indemna pe oameni sa trimita un sms (in valoare de doi euro) pentru ca nu stiu ce sectie din acest spital sa fie modernizata. O.K. Foarte frumos. Si eu am fost de multe ori cu copiii la acest spital, si eu vreau sa am un loc profesionist in care sa-mi tratez copiii daca, Doamne Fereste, ar fi nevoie. Problema e ca, in aceeasi perioada, pe alte posturi, aparea si Sandra Stoicescu care promova o alta campanie umanitara (prin aceeasi metoda cu sms-ul), pentru copiii dintr-o tara africana (parca). Imi cer scuze, dar nu mai tin exact minte. Oricum era o situatie destul de disperata cu acei copii (am vazut cateva imagini dintr-un reportaj la fata locului, si mi-a atins sufletul).
Si, cum spuneam, Liana Stanciu a indemnat oamenii sa voteze, emisiunea era pe terminate, Maruta isi lua ramas bun, timp in care o aud pe doamna Stanciu: "Trimiteti sms. Trimiteti sms, sa-i salvam mai intai pe copiii nostri, nu pe cei de prin alte tari. Mai intai ai nostri." (facand trimitere directa la campania Sandrei Stoicescu).
Cuvintele astea ma bantuie de-atunci. Poate gandul Lianei Stanciu a fost absolut bine-intentionat, dar transpus in cuvinte a sunat mizerabil. N-as putea sa pun exact degetul pe ce ma deranjeaza. Dar ceva m-a tulburat cu siguranta. Copiii sunt fiinte nevinovate, indiferent de rasa. Cum sa alegi intre ai lor si ai nostri? Dar de ce nu toti in acelasi timp? De ce sa nu ii facem fericiti pe toti copiii de pe Pamant? Cate un suflet de mama e sfasiat pentru orice copil ce sufera, chiar daca acel copil e sarac sau bogat, negru sau alb, urat sau frumos, sanatos sau cu handicap. Cum sa alegi? De ce? De ce trebuie sa faci o asemenea remarca?
Poate cineva sa-mi explice? De ce "mai intai ai nostri"? De ce nu "sa-i salvam pe toti"?

luni, 18 mai 2009

Nu tot ce-i poleit cu aur, e de aur

Prea de multe ori am tot vazut si auzit oameni picati in limba de admiratie fata de anumite vedete. De la noi, dar mai ales de la Hollywood, pentru ca, nu-i asa?, acolo umbla cainii cu colacii in coada. Multa lume crede ca acesti oameni respira cumva altfel, traiesc altfel decat noi, muritorii de rand, doar pentru ca apar in niste filme, canta pe scene sau apar pe copertele revistelor lucioase. Multe dintre aceste vedete, insa, sunt absolut comune, ca mine, ca tine si ca el/ea. Uneori au si ele zile mai proaste; poate ca nu le sta parul de nici o culoare, poate au uitat sa se machieze inainte de a iesi pe usa casei lor, poate ca au bataturi la picioare, poate ca nu s-au epilat pe sub brat sau pe picioare, poate ca au cosuri sau matreata, poate ca papparazii le-au prins in momente nefavorabile. Oricum ar fi, vedetele sunt si ele oameni. Po fi iubite sau nu, comentate sau nu, apreciate sau nu de cei din jur. Cu asta sunt de acord. Ce nu accept, insa, este idolatria dusa la extrem. Nu accept sa-mi fie impusa ca model o persoana care nu e mai mult decat o imagine glossy (uneori nici asta). Prefer sa-mi pastrez admiratia pentru cei ce consider eu ca merita acest lucru.

marți, 5 mai 2009

Suntem un popor de norocosi

De ce? Pai sa va explic:
Se spune ca atunci cand calci intr-un cacat, o sa ai noroc, nu-i asa? Am stat si m-am gandit. De unde o fi venit expresia asta? Ce o fi stat la baza ei? M-am gandit si m-am gandit si am ajuns la urmatoarea explicatie. Inainte (orice o fi insemnat asta, inainte de zilele noastre, oricum) era destul de greu sa intalnesti, pe strazile unui oras, rahati (sau cacaturi sau cacati, cum vreti sa le spuneti). Caini maidanezi nu prea existau, iar oamenii, marea lor majoritate, isi faceau nevoile in veceuri. Asa ca, fiimd destul de neobisnuit sa intalnesti cacati pe strada, cand cineva calca, totusi, intr-unul, era un eveniment, in sine. Enervant, i-adevarat, dar data fiind raritatea si neobisnuitul evenimentului, omul care trecea printr-o aemenea isprava, se simtea, oarecum, deosebit (deosebit nu neaparat in sens pozitiv, ci deosebit fata de ceilalti). Si fiindca rahatul de pe talpile picioarelor nu era tocmai un eveniment placut (desi unic, dupa cum am mai spus), oamenii au tinut sa-l asocieze cu ceva placut, ca sa mai taie din incovenientele unui asemenea eveniment (trebuie sa te stergi repede pe picioare, sa nu intri in casa sau intr-o masina cu rahatul pe picioare, ca sa nu mai spunem de miros, care dispare asa de greu). Nu-i asa ca e greu sa gasesti un trifoi cu patru foi? Sau o floare de liliac cu trei sau cinci petale? Nu-i asa ca se spune ca ai noroc cand le gasesti? Asa si cu rahatul de pe talpi. Oamenii au inceput sa creada ca atunci cand calci intr-un cacat, o sa ai noroc.
Numai ca acum vremurile s-au schimbat. E mai greu sa o gasesti o strada fara cacati pe ea decat una cu. Cand iesi afara, nu stii la ce sa fii mai atent, mai intai: La gropi? La cacati? La masinile parcate pe trotuare? La masinile care circula in viteza pe strazile pe care tu mergi, pentru ca pe trotuare, pe unde ar trebui sa mergi, sunt parcate masini una langa alta? La cainii maidanezi? La Atv-uri conduse de inconstienti? In fine... Am ajuns sa ma consider norocoasa daca nu calc in vreun rahat. Ceea ce e destul de trist, in sine.
Si daca n-ar fi atat de trist, ar fi comic: Suntem un popor de norocosi, care calcam rahatul in picioare.

Chestie de perspectiva

Stefan Banica Jr. e o figura. E greu sa nu rescunosti asta. Pana si un copil iti poate spune asta. Fi-mea l-a observat pe la trei- patru ani, dupa prima editie a emisiunii "Dansez pentru tine". Tot prin Stefan, de fapt, prin intermediul talentului sau de artist, Fi-mea s-a prins ca oamenii pot canta si dansa intr-un fel ciudat ("rock & roll").
Anyway, nu asta voiam, de fapt, sa spun. La putin timp dupa ce s-a obisnuit cu imaginea lui Stefan Banica Jr. la televizor, fi-mea l-a vazut tot la tv pe Presley. Da, Elvis Presley. Canta si dansa una dintre cele mai cunoscute piese ale sale. Fi-mea l-a urmarit o perioada, s-a intors spre mine si mi-a spus pe cel mai serios ton cu putinta: "Uite, mami, asta il imita pe Stefan Banica Jr."
Bineinteles ca i-am replicat imediat ca Banica il imita pe Elvis. A trebuit sa-i explic, dupa aceea, cine este Elvis, ce canta, de ce Banica il imita pe Elvis si nu invers, asa cum spusese ea, si, in general, a trebuit sa-i explic ce e ala rock, ce e ala regele rock&roll-ului si multe alte chestii.
Mai tarziu, mi-am dat seama cum e cu perspectiva. Daca fi-mea l-ar fi vazut mai intai pe un tinerel pe o scena, undeva, dansand rock&roll, ar fi spus pe urma, ca Banica il imita pe respectivul. Si, abia mai apoi, ca Presley il imita pe Banica.
Putem sa apreciem lumea din care facem parte in functie de informatiile pe care le avem. Poti judeca pe cei din jur sau o situatie, in functie de informatiile pe care le detii. Iar daca informatiile nu sunt corecte sau daca nu ai pe cineva care sa te traga de maneca si sa-ti spuna ca ai gresit, poti judeca stramb, desi tu poti fi convins ca ai dreptate. Nimeni nu are, insa, toate informatiile, deci nimeni nu detine Adevarul cel mare. Totul e relativ, deci. Am mai spus-o. Totul tine de perspectiva. De conjuctura. Important e sa ai Credinta. Sa incerci sa fii cat de bun poti fi tu.