Semnul 9- Je ne suis pas Mme Bovary (Eu nu sunt doamna Bovary)

Terminară de mâncat cam în același timp, dar el se ridică de la masă, spuse „Sărut mâna pentru masă” și plecă imediat să se întindă pe canapea, în fața televizorului. Ea nu spuse nimic. Înghiți ultima îmbucătură doar ca să nu o arunce la gunoi. 

Se ridică, își făcu cruce și se apucă să strângă toate vasele de pe masă și să le pună în chiuvetă. Srânse firimiturile, le aruncă la gunoi și șterse masa cu două șervețele de hârtie. Le aruncă și pe acestea la gunoi și se opri în fața chiuvetei. Începu să spele vasele cu atenție, insistând cu buretele pe părțile uleioase. Clăti din abundență fiecare farfurie în parte și fiecare cuțit sau furculiță. Așeză vasele în grătarul lor special de pe chiuvetă, șterse aragazul cu o lavetă specială, mătură pe jos și, în final, privi mulțumită în jurul său. Totul era curat și ordonat. 

Silvia se îndreptă spre baie. Soțul său adormise deja, cu telecomanda în mână, în fața televizorului pornit. Intră în baie și, după ce se spălă pe dinți, își făcu dușul de cinci minute, intră înfrigurată în dormitor. Se băgă în pat și își aprinse veioza de pe noptieră. Așa, în semiîntuneric, singură în patul matrimonial, Silvia se simți ușurată. Liniștea serii o îndemna spre somn, dar gândurile nu-i dădeau pace. 

„Ce să fac? Cum e mai bine? Cui să cer un sfat?” 

Nu era nefericită, dar nici fericită. Această lipsă a fericirii, mai mult decât a nefericirii, o alarma peste măsură. Se măritase abia în urmă cu jumătate de an, în august, iar acum, în ianuarie, după ce feeria sărbătorilor trecuse, își dădu seama că nu e fericită. Viața sa de femeie căsătorită devenise un ritual de gesturi cotidiene, agasant prin repetiție. 

Piața, cumpărăturile, gătirea prânzului sau a cinei, alegerea meniului, spălatul vaselor, curățenia scurtă, curățenia generală, spălatul rufelor, călcatul rufelor, schimbatul prosoapelor, udatul florilor, schimbatul lenjeriei de pat sau a fețelor de pernă, plata facturilor curente. Multe dintre aceste sarcini au fost preluate de Sandu, e adevărat, dar cât de monotonă i se părea viața! 

„Cum să speli vase în fiecare zi?”, se gândi cu amărăciune. „Cum să te gândești, în fiecare zi, ce să gătești? Și chiar să fii nevoită să o și faci… Asta va fi viața mea de acum, încolo? Să spăl veceul, cabina de duș și vasele? Să-l ascult pe Sandu cum îmi povestește despre clienții lui de pe taxi? Să-l aud cum râgâie sau trage vânturi? Ce viață tristă! Nu m-am măritat pentru așa ceva. Nu vreau să trăiesc așa. Vreau să mă simt iubită și prețuită. Vreau să însemn ceva în viața soțului meu.” 

Silvia își aminti de ziua în care s-au căsătorit civil. Ce fericită era! Ce îndrăgostită! Lumea părea că era creată doar pentru ea. Totul în jurul ei îi arăta că e specială și îi vorbea despre cât va fi de fericită. Toată lumea îi adusese flori, în special margarete, florile ei preferate. 

Își aduse aminte de unul dintre prietenii soțului său, Alin, care venise la cununia lor însoțit de iubita și logodnica lui, Iustina, parcă o chema. Nu putea să uite ce cuplu frumos făceau și cât de mult se iubeau. Imaginea în care el (după ce au coborât din taxi și i-a vorbit privind-o în ochi) și-a pus buzele peste ale ei, rămânând așa preț de câteva secunde bune, buze peste buze, zâmbet peste zâmbet, acea imagine îi rămăsese în suflet. 

Își dorise cu ardoare atunci, să se iubească și ea, la fel de frumos, cu soțul său, peste ani și ani. 

„La noi romantismul a ținut până la primul pârț tras de Sandu”, concluzionă femeia. 

Își potrivi perna, stinse veioza și încercă să adoarmă. Îți aminti de viața de dinainte de a fi femeie măritată, când era doar ea și maică-sa. Cum taică-su o părăsise pe maică-sa, încă de când era ea foarte mică, n-a avut parte decât de delicatețe feminină. Nic nu bănuia că a trăi cu un bărbat, implică atâtea scene grobiene. Suflatul nasului, tăiatul unghiilor, mai ales pe cele de la picioare, râgâiala, trasul vânturilor și câte și mai câte scene dizgrațioase, pe care ea le considera nedemne de a le face în public. Se rușina de fiecare dată când soțul său râgâia, mai ales după masă, chiar dacă el își cerea scuze. Toate acestea și încă multe altele o supărau și o întristau. 

Și mai era și problema serviciului lui Sandu. Cu toate că terminase o facultate de Geografie, soțul său alesese să fie șofer de taxi. I-adevărat că salariul lui era aproape dublu decât al ei, dar, chiar și așa, tot o deranja faptul că Sandu era un simplu șofer. Silvia era profesoară de Geografie la o școală din cartierul în care locuiau și, uneori, în cancelarie, îi era jenă să vorbească despre locul de muncă al soțului său. 

Silvia adormi obosită și nici nu îl auzi pe soțul său când a venit la culcare. Ar fi vrut să vorbească serios cu el. Îi intrase în cap gândul că ar vrea să divorțeze, pentru că n-ar fi vrut să trăiască în minciună. 

Așa de mult o compătimise pe Madame Bovary când citise cartea și atât de mult îl urâse pe Flaubert că scrisese despre un asemenea subiect, încât se temea, doar după șase luni de căsnicie, că s-a îmbolnăvit de bovarism. Nu era încă bovarică, știa cu siguranță acest lucru, pentru că își iubea soțul, iubea faptul că erau împreună. Ceea ce o întrista, era rutina, mereu aceeași, a zilelor și a obiceiurilor lor. Faptul că, uneori, nu aveau ce să-și spună, deși Sandu era cel mai vesel om pe care-l cunoscuse; tot timpul făcea oamenii să râdă, dar, mai ales, pe ea. 

Nu era bovarică, încă, dar presimțea că spre asta se îndrepta, cu pași lenți și siguri. Ce urma oare? O conformare, din ce în ce mai evidentă, la viața asta plictisitoare? Dorința de a fi iubită, în secret, și de un alt bărbat? Ea, cu viața ei secretă, soțul ei, cu o amantă sau mai multe? Alcoolismul? Ce anume?

Dimineață se trezi indispusă. Simțea că viața i se va schimba radical. Se hotărâse ca, în acea seară, să vorbească cu soțul său. După discuția cu el, va ști ce are de făcut. Plecă la școală nemâncată. De la o vreme, se simțea atât de obosită, iar mâncarea îi provoca o stare de indigestie atât de puternică, încât își făcuse niște analize de sânge. Se aștepta să i se descopere o lipsă de vitamine și un început de anemie. 

Deși ea nu se simțea extraordinar, toți cei din jurul ei păreau că vor să o bine-dispună, ceea ce îi dădu o stare de bine. Copiii, de la toate clasele cu care a avut ore în acea zi, păreau mai cooperanți ca oricând. Dialogul s-a legat natural, a dat numai note bune. În cancelarie, era o atmosferă de sărbătoare, pentru că era ziua secretarei școlii, o doamnă foarte caldă și iubită de toată lumea, iar în pauze, toți profesorii țineau toasturi cu suc și gustau minunatele prăjituri ale doamnei Cucoș. 

În drum spre casă, a fost sunată de la cabinetul doctoriței ei și a fost anunțată că analizele îi erau gata. Se hotărî să și le ia în acea zi, deși acest lucru o deraia puțin de la programul pe care și-l făcuse în minte. Își luă plicul de la recepție, pentru că doamna doctor își încheiase programul deja. Se îndrepta încet spre casă, gândindu-se că o așteaptă iar o masă de pregătit și haine de spălat. 

În timp ce se gândea la toate acestea, deschise plicul, citi analizele și neînțelegând nimic din ele, împături hârtiile. Îi atrase atenția, însă, un paragraf: „Nivel hormon hCG: 18- 7340 ml U/ml- însărcinată.” 

Citi și reciti paragraful de trei ori, împături hârtiile, le puse înapoi în plic, îndoi plicul, îl îndesă în geantă, trase fermoarul genții și intră în prima farmacie. Cumpără trei teste de sarcină și grăbi pasul spre casă. 

În fața ușii de la intrare se precipită și scăpă cheile. Respiră profund, reuși să deschidă ușa și intră așa, încălțată, direct în baie. După ce picură lichidul magic pe toate cele trei teste, se așeză pe marginea căzii și așteptă. Spuse în gând „Tatăl Nostru” de nouă ori, fără pauză. 

Când deschise ochii, pe primul test văzu două liniuțe roșii. Îl privi pe al doilea: două liniuțe roșii. Al treilea arăta același lucru: două liniuțe roșii. Își cuprinse burta cu mâinile și șopti, să n-o audă nimeni: 

„O să avem un copil...”

Simți că îi explodează inima în lumină și că Dumnezeu o ține în brațe. Fericirea o inundă din toate părțile și nu știa cum să reacționeze. 

Se așeză pe canapeaua din sufragerie și, cu telefonul în mâini, așteptă să nu mai tremure atât de tare. 

„Doamne, și eu voiam să divorțez… Trebuie să știu. Trebuie să fiu sigură…” 

Își sună soțul și, când îi auzi vocea, aproape că o podidi plânsul. 

- Poți să vorbești? 

Nu voia să pară gravă, să nu-l sperie, dar nu reușea să-și controleze tonul vocii. 

- Silvia, ești bine? De ce ai vocea asta? 

- Sandu, tu mă iubești? 

Bărbatul nu răspunse imediat. Silvia realiză că se speriase, dar nu mai putea să-și țină sub control emoția puternică, ce o acaparase total. 

- Da. Te iubesc. Dar, ce s-a întâmplat? E o zi specială? Am uitat ceva? De ce ai tonul acesta? 

- Iubitule, te voi întreba ceva, dar te rog să-mi răspunzi cât poți tu de sincer. Ca și cum ai fi în fața lui Dumnezeu. și nu ai putea să minți… 

- Aoleo, mă sperii… 

- Și fără să încerci să o dai pe glumă. Vreau să fii sincer și serios. 

- Sincer și serios. Bine. 

- De ce mă iubești? Dă-mi măcar trei motive. 

- Păi, asta e simplu, iubita mea. Îți voi răspunde scurt și la obiect: 

Unu. Te iubesc fiindcă ești atât de minunată în tot ceea ce faci, încât am impresia că lângă tine și copacii uscați pot înflori. 

Doi. Te iubesc fiindcă nu încerci să mă schimbi și mă accepți exact așa cum sunt. 

Și trei. Te iubesc fiindcă lângă tine pot trage și pârțuri. Căci lângă tine sunt acasă și nu mi-e jenă să fiu și nesimțit acasă, oricât de ciudat ar suna asta. Acasă.. 

- Sandu, e bine. Acum știu. Mă iubești. Și eu te iubesc. 

- Deci suntem bine? răsuflă ușurat soțul său. 

- Soțul meu, iubitule, o să avem un copil. Tocmai am făcut testul de sarcină. De fapt, am făcut trei, plus…

O întrerupse un răcnet de bucurie, cum nu mai auzise niciodată. Sandu răcnea din toți rărunchii, că va fi tată. Silvia plângea, cu telefonul la ureche, inundată din toate părțile de aceeași fericire, aproape imposibil de suportat. 

- Vin acasă, Silvia! Te iubesc. Voi fi tată. Îți mulțumesc. Îți promit că nu voi mai face nici un pârț. De-acum înainte, mă voi comporta exemplar.

Silvia râse din toată inima. 

- Nu, tati, te rugăm să fii tu, în continuare. Acasă la tine, poți să faci ce vrei. Exemplar să fii doar în public. Acasă poți să faci pârț și să râgâi, că noi o să te iubim, oricum. Vino acasă, te așteptăm. 

Da. Acum știa că este fericită. Știa că trăiește viața pe care și-a dorit-o și că nici o himeră a altei vieți, poate mai aventuroase, nu-și va mai avea locul în gândurile ei. 

În timp ce băga friptura la cuptor și mazărea fierbea potolit pe foc mic, se gândi cu tristețe la doamna Bovary și la nefericirea ei. Se gândi și la Flaubert, la opera lui minunată, dar îți promise că nu va mai lăsa pe nimeni să-i „scrie” ei viața.

Ea va fi „scriitoarea” propriei sale vieți. Și va face tot ce-i stă în putință ca „romanul” vieții sale să fie unul optimist, cu bucurii, cu minuni și cu râsete, cu pârțuri și râgâieli, și cu multă, foarte multă dragoste.