Semnul 6- Eroii noștri cei de toate zilele

Avea opt ani și era în clasa a II-a. Nu iubea școala în mod deosebit, dar părinții îi spuseseră încă de când intrase în clasa pregătitoare că, timp de vreo 12 ani cel puțin, va merge zilnic la școală, așa cum ei mergeau la serviciu. 

Vlăduț înțelesese imediat că va merge la serviciul său, zi de zi, fie că voia sau nu, dar că va avea și câteva luni pe an, în care va fi liber. Liber să se joace și să facă ce vrea. Acceptase ideea de a merge la școală. Așa i se părea că e mai bine pentru el. Așa făcea cu toate lucrurile care nu-i plăceau, dar pe care trebuia să le accepte: le accepta, pur și simplu. Ca să nu sufere inutil. 

Vlad se hotărâse, încă de când era foarte mic, că nu se va opune și nu va încerca să schimbe lucrurile care nu țineau de voința lui. Își amintea și acum ceea ce declanșase această hotărâre. Avea patru ani și fiindcă răcise, mama sa încerca să-i dea Nurofen sirop cu gust de căpșuni. Prim a oară luase, dar gustul oribil îl speriase cumplit și, după opt ore, când mama s-a apropiat cu lingurița plină, Vlăduț a spus că nu vrea. Mama l-a rugat să lase prostiile și să înghită mai repede chestia aia lipicioasă, că dacă o s-o scape pe covor din cauza lui, va fi vai și amar de el. Vlăduț și-a încleștat gura și a refuzat categoric. Mama s-a enervat și lingurița plină cu Nurofen a căzut pe covor, bineînțeles. Mama i-a tras o palmă la fund, l-a chemat pe tata, care l-a luat în brațe, imobilizându-i mâinile, și mama i-a băgat pe gură, cu forța, siropul cu gust oribil. 

„Să nu mai refuzi niciodată lucruri care știi că îți fac bine, chiar dacă nu îți plac”, i-a spus mama, mai târziu, după ce spălase covorul și copilul se oprise din plâns. 

Atunci s-a hotărât Vlăduț, înainte să adoarmă, că nu se va mai opune vreodată, vreunui lucru pe care trebuia să-l facă, deși n-ar fi vrut, dar care nu ținea de voința lui, ca să-l poată opri. 

Așa că a acceptat să mănânce brocoli sau ciorbă de legume. Să doarmă la prânz. Să se îmbrace cu costum și papion când mergea cu părinții săi la o nuntă sau la un botez (deși ura papionul). Să se spele pe dinți, dimineața și seara. Să învețe poezii la grădiniță și să-și facă temele la școală. A acceptat atât de multe lucruri, încât de multe dintre ele nici nu-și mai aducea aminte. 

Nu accepta, însă, totul, fără nici o împotrivire. La orice nouă schimbare din viața sa, fie ea mică sau mare, Vlad opunea o rezistență de principiu. Cât insistau părinții săi? Cât de deciși păreau în ceea ce vor de la el? Uneori, cei doi adulți renunțau la „luptă” mult mai repede decât s-ar fi așteptat Vlad și, de fiecare dată, copilul se simțea de parcă ar fi câștigat o luptă. De cele mai multe ori, însă, părinții câștigau și Vlad trebuia să accepte că nu există altă alternativă. Multe dintre lucrurile care i-au fost impuse, deși el nu le voia, ajungeau ca, în timp, să-i facă plăcere. Ca înotul, de exemplu. Apa îl speriase, dar acum iubea să înoate. Sau castraveții: nu-i suporta și acum erau primii pe lista lui de mâncăruri favorite, ca și ardeii umpluți, de altfel. Cu timpul, băiatul începuse să știe cam ce depindea de el și ce nu. Papionul depindea de el, de exemplu. După ce a început școala, a refuzat să mai poarte așa ceva. A refuzat să mai poarte părul lung, pentru că lui îi plăcea doar tunsoarea scurtă. 

Școala n-a putut s-o refuze, din păcate. S-a gândit că dacă părinții lui, care erau oameni mari și puternici, sunt obligați să meargă, în fiecare zi, la serviciu și nu puteau să lipsească de câte ori aveau chef, atunci ce șansă ar avea el, un biet copil de șase ani, să nu mai meargă la școală? În timp, i s-a întâmplat ca și cu ciorba. La început nici nu voia să o bage în gură și acum, uite, uneori chiar îi plăcea. Îi plăcea ciorba de pasăre sau cea de perișoare. Nu suporta supa sau ciorba cu multe legume. La fel și cu școala: îi plăceau unele materii, pe altele le ura. Îi plăcea Româna, pentru că acolo citeau tot felul de povestiri sau de poezii, iar doamna învățătoare le punea întrebări și îi lăsa să vorbească și să spună ce gândesc ei. Îi plăcea Religia, deși mulți copii erau scutiți de la această oră. Stăteau pe telefoanele mobile și râdeau între ei, deranjând ora. 

„Părinții lor au refuzat să-și lase copiii să învețe despre Dumnezeu, pentru că ei cred că Dumnezeu nu există”, se gândea Vlăduț. 

Băiețelul adora ora de Religie, iar domnul profesor i se părea cel mai blând și mai răbdător om din lume. Mai bun și mai răbdător chiar și decât părinții lui, care îți pierdeau cumpătul și țipau la cea mai mică năzbâtie a fiului lor, „dar ce ar face oare cu 25 de copii care nu ascultă?”, zâmbea Vlăduț, în timp ce încerca să-și imagineze această scenă. 

„Ba da, mai există un om la fel de blând și răbdător. Cred că o să-l depășească chiar și pe domnul de Religie, pe lista mea de cei mai răbdători și mai blânzi oameni din lume. Tanti Ani e cea mai blândă persoană pe care eu o cunosc”, se hotărî Vlad. „Ea zâmbește chiar și când fac prostii, chiar și când iau un suficient la școală. Mă mângâie mereu pe cap și nu mă întrerupe niciodată, când eu vreau să-i spun ceva și nu-mi găsesc imediat cuvintele. Are răbdare cu mine la teme, încearcă să-mi explice o problemă la matematică, ca să o pot înțelege și eu. Nu mă spune lui mami când nu termin toată ciorba de legume, din farfurie și nici nu se supără dacă mă mai joc puțin cu copiii în curtea școlii, după ore, înainte să plecăm acasă.” 

Tanti Ani, Aniela cum o chema de fapt, era vecina lor de palier și părinții lui o rugaseră, la începutul acestui an școlar, dacă n-ar vrea să-l ducă și să-l aducă pe Vlad de la școală, pentru că programul lor, nu le mai permitea acest lucru și nici nu reușiseră să găsească o bonă de încredere. Tanti Ani acceptase cu bucurie, că oricum se simțea singură și nci măcar nu voise să accepte vreun ban de la tinerii ei vecini. Deși reticent la început, așa cum era cu orice lucru nou în viața sa, Vlad părea că o place din ce în ce mai mult pe doamna Ani, iar după două săptămâni de când se cunoscuseră, părinții au rugat-o ca atunci când are timp, să mai treacă pe la ei pe acasă, să-l controleze pe fiul lor, dacă a mâncat, dacă și-a făcut temele, dacă nu stă pre mult pe telefon, să se joace. 

Până la sfârșitul lui octombrie, tanti Ani devenise indispensabilă pentru întreaga familie. Părinții aveau încredere totală în ea, pentru că observaseră progresele pe care le făcuse Vlăduț cu matematica, de exemplu, o materie pe care nu putea s-o sufere, pentru că nu o înțelegea deloc. Iar Vlăduț o iubea pe tanti Ani și i se părea că e bunica lui, trimisă direct de Doamne-Doamne lui, pentru că el nu avusese niciodată nici o bunică și își dorea asta foarte mult. Tanti Ani îl asculta mereu pe Vlăduț și niciodată nu îi spunea că vorbește prostii, așa cum îi spuneau părinții lui, când erau prea obosiți să îl asculte și voiau să scape cât mai repede de el.

Vecina lui îi explica cum gândesc oamenii mari și îl făcea să înțeleagă lucruri care i se păreau de neînțeles. Îi spunea povești frumoase și uneori îi vorbea despre băiatul ei, care acum murise. Iar copilul de opt ani știa că, de fiecare dată când tanti Ani pronunța numele fiului său, zâmbea trist. Observase asta. Știa și că, după ce îl lăsa pe el la școală, se ducea la cimitir, la mormântul fiului său. 

„Cred că este un fel de serviciu pentru tanti Ani”, se gândea Vlad deseori, „să meargă la cimitir, așa cum merg eu la școală. Numai că tanti nu se plânge de serviciul ei, ca tata sau ca mama. Și nici nu are vacanțe. Deci e ceva mai mult decât un serviciu. Este un fel în care tanti Ani a ales să trăiască. Așa cum mă uit eu la desene animate, în fiecare zi, fiindcă îmi place să mă uit, așa merge tanti la cimitir, fiindcă îi place.” 

Vlăduț începea să înțeleagă din ce în ce mai multe lucruri din jurul său. Și ce nu reușea să înțeleagă singur, o întreba pe tanti Ani. Nu înțelegea, de exemplu, de ce părinții lui se uită la televizor, doar la politică, și se enervează și se ceartă. Nu unul cu altul, dar cu cei care ne conduceau țara. Nu înțelegea de ce, însă cel puțin în ultima perioadă, mama și tata erau tot mai supărați. Spuneau cuvinte ciudate ca „justiție independentă”, „corupție”, „corupți”, „atitudine civică”, „miting” și încă multe alte cuvinte pe care el nu le putea ține minte. Și mereu înjurau pe cineva numit Pesede și Dragnea și Firea. 

Vorbeau între ei, de parcă el nici nu ar fi existat, că trebuiau să facă ceva, să-i oprească pe penalii de la guvernare, să lupte ca să lase o țară demnă copiilor lor. Vlad nu înțelegea care copii, că el era doar unul. Părinții lui începuseră să meargă seară de seară la proteste, în Piața Victoriei, împreună cu alți colegi de-ai lor. Pe Vlad îl lăsau, firește, cu vecina lor. Băiatul se simțea din ce în ce mai trist și nici el nu-și putea explica de ce. 

Într-o seară, când părinții lui erau, iarși, la proteste, tanti Ani l-a întrebat de ce era supărat. Vlad a încercat să găsească un răspuns, dar nu știa cum să pună în cuvinte supărarea lui. Vecina lui cea blândă l-a mângâiat pe păr și i-a spus să nu se grăbească. Să spună așa cum știe și cum poate el, ceea ce îl frământă. Că poate îl ajută cumva, să nu mai fie atât de trist. 

Vlad s-a gândit la tot ceea ce s-a întâmplat cu familia lui, în ultimul timp, și și-a dat seama că părinții lui nu-l prea iubesc. Așa i-a spus și lui tanti Ani: 

- Cred că mama și tata nu mă iubesc prea mult, de fapt, nu cred că mă iubesc deloc. 

 - De ce crezi asta, l-a întrebat Aniela. 

- Pentru că pleacă în fiecare seară de lângă mine. Nu se mai joacă cu mine deloc. Nu vorbesc decât despre politică.  

Tanti îl mângâia pe cap, ascultându-l. 

 - Tot timpul sunt supărați. Abia mai vorbesc cu mine. Mama nici nu mă mai învelește seara, la culcare. 

 - Și nu crezi că ei se duc în Piața Victoriei și pentru tine?, îl întrebă Aniela. 

 - Nu. Se duc că așa le place lor. Ei spun că se duc pentru viitorul meu, să trăiesc eu într-o țară mai bună, ca să nu fiu nevoit să plec peste mări și țări. Dar cum se gândesc ei la viitorul meu, când ei nu sunt lângă mine, acum, în prezent? 

Vlad respiră ușurat că reușise să dea supărării lui, o formă. Acum, după ce vorbise, înțelesese și el de ce era supărat pe părinții lui: pentru că lipseau prea mult de lângă el. 

Tanti Ani zâmbi și, după o vreme, îl întrebă fără legătură cu ceea ce vorbise el, până atunci. 

- Vlad, dragule, îți plac desenele animate de la televizor, nu-i așa? 

Copilul se miră, ”ce întrebare ciudată”, își spuse, dar îi răspunse lui tanti că da, îi plac tare mult desenele. 

- Care sunt preferatele tale? 

- Păi, am mai multe preferate. Dar îmi plac cel mai mult „Țestoasele Ninja”. 

- Despre ce e vorba în acest serial de desene animate?

- Despre niște țestoase, care au fost transformate din oameni în țestoase de un om rău, în laborator, un om care voia să le facă rele și să cucerească lumea cu ajutorul lor. Dar un maestru ninja le-a furat și le-a crescut, în dorința de a face bine și de a-i ajuta pe cei care sunt în nevoi. 

Tanti Ani îl asculta atentă. Ridică degetul în sus, ca și cum i-ar fi venit o idee năstrușnică. 

- Dragul meu Vlad, uite cum văd eu lucrurile: așa cum ție îți place să te uiți la canale TV cu desene animate, așa le place părinților tăi să se uite la canale TV cu știri. Așa cum ție îți place să urmărești povești cu eroi care fac bine și îi ajută pe cei nevoiași, așa se uită ai tăi la tot ceea ce are legătură cu politica. 

Pentru că deciziile celor care conduc această țară, ne influențează tuturor viețile. Eu dacă nu pun suficientă sare în mâncarea pe care o gătesc, am de suferit doar eu. Cei care conduc această țară, dacă nu pun suficientă sare în mâncarea pe care o gătesc ei, adică dacă nu dau cele mai bune legi, avem de suferit cu toții. Și eu, și părinții tăi, și tu, și colegii tăi, și toți părinții lor. Toți românii au de suferit, ai înțeles? 

- Da, răspunse Vlad, surprins de cât de ușor înțelesese totul. 

- Iar când părinții tăi merg în piață, alături de ceilalți părinți, ei sunt eroi, ca în desenele tale animate. Sunt eroi care vor să facă bine și să îi ajute pe cei pe care îi iubesc. 

Băiatul bătu din palme, Înțelesese totul, acum. Și el era supărat când eroii săi preferați, aproape că păreau învinși de rău. Așa cum erau părinții lui, când auzeau anumite știri la televizor. Acum îi înțelegea, îi venea să zâmbească de cât de clar i se părea ceva, ce în urmă cu cinci minute i se părea imposibil de înțeles. 

I-a mulțumit lui tanti Ani și, în acea seară, adormi fericit, după mult timp. La un moment dat, visa chiar că mama îl sărutase pe obraz, dar când deschise ochii, mama lui era chiar acolo, frumoasă și parfumată, mângâindu-l pe păr. 

Vlad adormi la loc, zâmbind și simțindu-se în siguranță. Visă că se juca cu băieții și fetele de la bloc și că în jocul lor erau amestecați și părinții lor, țipând, râzând și aruncându-și mingea de la unul la altul sau încercând să se ascundă, care încotro, să nu fie găsiți, sau chiar făceau trickuri pe skateboboard. 

Vlad râse cu poftă în visul lui și se gândi că și mama și tata sunt tot niște copii, la urma urmelor, dar că ei au altfel de jocuri, pe care doar oamenii mari le înțeleg, din moment ce ei le-au inventat.