Semnul 23 - Tu cum îți iubești țara?

 

Era abia ora șase seara, dar se întunecase de-a binelea. Pe ulițe nu mai era nici țipenie de om. Doar frigul și întunericul pluteau învăluit, pe deasupra satului. Lumina și căldura se înghesuiseră fericite în casele oamenilor. Ninsese chiar din prima săptămână de decembrie, așa că totul era acoperit de zăpadă. Doar fumul negru ieșit din hogeagurile caselor urca spre cer, vesel și hotărât, altfel ai fi putut crede cu ușurință, că privești o ilustrată idilică. Un peisaj de iarnă, pe o uliță de sat, luminițe aprinse la ferestrele caselor, pe înserate, cu luna stăpână pe cerul înstelat.

Marta era mândră de satul său. Se născuse, crescuse și trăise în Deleni, toată viața sa. Doar facultatea o făcuse la Cluj, dar se întorsese pe meleagurile pe care le iubea cel mai mult, în Deleniul ei iubit. Predase limba franceză la școala din comună, în Ideciu de Jos. Învățase sute și sute de copii să spună „Bonjur, madame!”, „Oui, professeur”, „Je suis, tu es, nous sommes, ils sont”. 

Chiar și acum, când ieșise la pensie de câțiva ani buni, încă era chemată de directorul școlii, pentru organizarea unor concursuri sau, pur și simplu, pentru a le vorbi elevilor. Marta nu a avut copii, dar și-a iubit toți elevii atât de mult, încât instinctul său matern și-a ostoit dorul prin ei. Copilul său de suflet a fost Matei, băiatul verișoarei sale, Aniela, singura sa rudă, de altfel. Ani era fiica surorii mamei sale și crescuseră împreună. Doar că Aniela a mers la facultate la București, l-a întâlnit pe Anton, s-a măritat cu el și acolo au rămas. Când au început să vină în vacanțe cu Matei, băiețelul lor, Marta a simțit, pentru prima oară în viața ei, ce înseamnă să fii mamă. În vacanțele școlare, Matei mergea mereu la Deleni, iar Marta ajunsese să spună că sunt lunile ei de mamă de vacanță. Așa se simțea, iar Matei chiar o considera a doua sa mamă. Când s-a făcut bărbat și a rărit vizitele la țară, Marta și-a dat seama că zilele sale de mamă de vacanță, se terminaseră. Spera, în secret, la un viitor frumos, cu multe zile de bunică de vacanță.

În urmă cu trei ani, însă, visul i s-a spulberat într-o zi de aprilie, când l-a sunat Ani plângând. Printre hohotele verișoarei sale a reușit să înțeleagă că Matei murise. Îl călcase o mașină și murise aproape pe loc. Marta a venit în fugă la București și a stat lângă verișoara sa, dar, după o lună de zile, s-a întors în satul său, la căsuța ei, cu cinci camere, pe care o transformase într-o mini-pensiune. O suna pe Aniela săptămânal, încercând să o determine să vină să stea la ea, să-și vindece sufletul, în locurile în care se născuse. Știa că femeia n-o să plece prea curând de lângă mormântul fiului său, dar continua să o sune și să o cheme la Deleni, doar și ca să-i audă vocea, să știe că era bine. Minunea se întâmplase chiar în urmă cu vreo două săptămâni, atunci când Marta o invitase pe verișoara sa, pentru a nu știu câta oară să vină la Deleni, iar Ani spusese că da, va veni în aprilie și va sta până în septembrie. Marta fusese atât de surprinsă de răspuns, încât i se blocaseră cuvintele. „Tu, Marto, m-ai tot chemat și amu nu mai zici nimic?”, întrebă Aniela amuzată. „Apăi tu, fată, că m-ai lăsat mută. Tu numa” vino și mai vedem noi când pleci.” Marta aștepta venirea primăverii, cu toate că nu venise nici Crăciunul; abia venise iarna. Viața i se părea mai frumoasă, acum că avea un scop: să vină în vizită Aniela, verișoara ei dragă, prietena ei cea mai bună.

La toate acestea se gândea când puse doi bușteni în soba din odaia cea mare, unde cei doi oaspeți se instalaseră deja, în fotoliile din jurul măsuței.

- Imediat vă aduc cafeluțele și câte un coniac, așa cum vă place, zâmbi larg femeia.

- Mulțumim, doamna Marta. Cea mai bună gazdă din toate pensiunile din împrejurimi.

Marta râse sincer și îi lăsă pe cei doi bărbați, singuri. Unul era grizonat și fuma pipă, celălalt privea focul din sobă, gânditor. Cel grizonat avea 48 de ani și venea la Marta în fiecare an, înainte de Crăciun. Era săptămâna sa de relaxare și de reîncărcare a bateriilor. „Șapte zile de solitudine”, așa le numea el. Gelu avea o mică afacere care se ocupa cu designul, producerea și distribuirea de pahare pictate manual. Lucra doar pe comenzi și era foarte cunoscut pe nișa lui. Gelu era pictor, visase să expună în cele mai mari galerii din lume, dar viața l-a învățat că e nevoie și de planuri de rezervă. A început să picteze pahare, în glumă, dăruindu-le prietenilor. Reclama „din gură în gură” a funcționat de minune în cazul lui și, într-un an de zile, și-a deschis o mică afacere. Au trecut aproape 15 ani și Gelu nu regretă deloc pasul făcut. Fiecare pahar pictat de el, era ca un mic tablou. Nu a renunțat să viseze. Când venea la Marta, își lua și șevaletul cu el. Era îndrăgostit de lumina palidă și senină din Deleni și, atâta timp cât o putea picta, bărbatul era mereu pe dealurile și colinele din jurul satului, făcând schițe sau pictând tablouri.

Al doilea bărbat era puțin mai în vârstă decât cel cu pipă. Avea în jur de 60 de ani și părea că singura sa grijă, în acel moment, era flacăra din sobă. Mircea era pentru a treia oară în pensiunea Martei. Liniștea din acele locuri îl ajutase să-și facă documentarea pentru cartea pe care voia să o scrie. Marta nu îl deranja niciodată, iar în timpul iernii era aproape singurul său client. Îl cunoscuse acum pe Gelu, dar fiecare bărbat îți vedea de treaba lui, abia dacă se vedeau seara la cafea, în odaia spațioasă, lângă soba fierbinte.

- Cum merge cartea? Întrebă Gelu, între două pufăituri de pipă.

Mircea ridică hamletian din umeri.

- Merge sau nu merge, asta aș vrea să știu și eu.

- Cum vine asta? Ești ermetic, bătrâne, ca de obicei.

- Nu, Gelule, sunt cât se poate de limpede. Tu nu știi să receptezi subtilitățile, zâmbi larg Mircea. Cartea merge, știu ce vreau să scriu, cunosc subiectul, mi-e totul clar și totuși, nu îmi mai vine s-o scriu.

- N-oi fi eu subtil de-ajuns, cum spui tu, dar nu înțeleg nimic.

- O să-ți explic, răspunse simplu Mircea, luându-și privirea de la foc, pentru prima oară în acea seară, și privindu-l pe interlocutorul său în ochi. Eu am plecat de la un gând: ce-ar fi să scriu o carte despre toți mărturisitorii și sfinții închisorilor comuniste. Auzisem despre ei încă de când eram copil. Un unchi al mamei mele îmi spunea uneori povești, așa le credeam eu atunci, dar erau întâmplări adevărate, trăite de el. Nu mai țin minte unde a făcut închisoare, la noi în familie, acest subiect era tabu. 

Mi-aduc aminte, însă, de chipul unchiului meu, un om de o blândețe și o seninătate extraordinare. Și de privirea lui, ah, acea privire, în care puteai vedea îngerii zâmbind. Am plecat de la aceste povești, din copilăria mea, și am citit tot ce s-a scris despre acea perioadă. Toată viața am visat să scriu o carte-document, despre acea perioadă din istoria țării noastre. M-am documentat timp de aproape 30 de ani. Am așteptat să ies la pensie, ca să îmi pot dedica tot timpul pe care îl am acestui vis al meu. Și acum, când știu totul despre acea perioadă cumplită, când am citit atât de multe despre mărturii de la oameni care au fost acolo, direct în iad, acum îmi dau seama că nu pot să scriu această carte.

- De ce?, întrebă naiv Gelu.

Mircea oftă și se lăsă pe spate.

- Pentru că nu pot să scriu această carte doar din punctul de vedere al unui om de știință, al unui istoric. Ar trebui să fiu prea rece și detașat, și nu pot să fiu astfel. Și nu pot să o scriu nici în modul meu personal, pentru că nu am fost acolo. Nu e dreptul meu să fac așa ceva. Ioan Ianolide, Demostene Andronescu, Radu Mărculescu, Aurel State, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Gheorghe calciu, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Virgil Totoescu, Octavian Gherman, Nicolae Itul, Ilie Tudor, Radu Gyr și mulți, mulți alții au vorbit despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Și, sunt sigur, nu au spus tot. Unele întâmplări au fost atât de inumane, încât ei s-au vorbit între ei ca, în cazul în care vor scăpa din acel iad, să nu spună tot, să nu descrie în amănunt torturile și blasfemiile care au fost făcute asupra lor, că poate i-ar sminti pe cei care aud sau citesc despre ele. Au îngropat suferințele, odată cu durerea lor.

- Dar, până la urmă, ce s-a întâmplat atât de cumplit, în închisorile comuniste?

Gelu era sincer ca un copil căruia i se spune pentru prima dată că, dacă pui mâna pe soba încinsă te arzi la degete, și el nu știe ce înseamnă să te arzi. Tocmai de aceea, Mircea zâmbi în loc să se încrunte.

- Citește, te rog, cartea lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”. Dacă o să mai ai nelămuriri, după ce citești, o să-ți povestesc mai pe larg ce a fost atât de „cumplit” în anii aceia. Am venit aici, la Marta, fiindcă e liniște. Am vrut să știu și să fiu sigur ce trebuie să fac. Acum știu. Nu voi scrie această carte. 

 Oricum, la nivel de stat, nu se vorbește deloc despre martirii închisorilor comuniste. E scheletul istoriei noastre, pe care tot vrem să-l ascundem în dulap. Dar e un schelet care lucește atât de tare și miroase atât de frumos, încât nu-l vor putea ascunde pentru mult timp. Cei mai inteligenți oameni ai acelor vremuri, cei mai inocenți tineri, cei mai înțelepți bătrâni au fost băgați în închisori și au încercat să fie reeducați. Când nu au reușit (cu mici, foarte mici, excepții) au încercat să îl scoată pe Iisus Cristos din pieptul lor. Au vrut să le dovedească, prin torturi fizice și psihice inumane, că Dumnezeu nu există. Unii au cedat, unii au înnebunit. Cei mai mulți s-au mântuit. Și-au câștigat un loc în Cer și de acolo se roagă pentru noi. Să trăim în credința noastră ortodoxă, în Cuvântul lui Iisus Cristos.

- Dar cei mai mulți au făcut parte din Mișcarea Legionară. Poate chiar au fost vinovați de crime.

- Alt subiect tabu. Le e frică să pronunțe cuvântul „legionar”. Le e frică să cerceteze ce s-a întâmplat, cu adevărat.

- Au fost judecați, li s-a dat dreptul la apărare.

Mircea zâmbi amar.

- Da, justiția. Tu nu vezi, Gelule, cum se repetă istoria? În anii `40-`50-`60, oamenii de dreapta ai acestei țări au fost judecați în simulacre de procese, cu avocați speriați și procurori care-i urau și aveau doar o țintă, un scop: acela de a-i trimite în închisoare. Judecători corupți, care au dat sentințe de 20-25 de ani, sau chiar pe viață, pe niște fapte fictive. Justiția română i-a întemnițat pe acești oameni, numindu-i „bandiți” și „trădători de neam și țară”, în aclamațiile muncitorilor și ale țăranilor, adică a oamenilor de stânga.

Ce se întâmplă azi? Aceeași justiție judecă oameni de stânga, în procese, cel puțin discutabile, cu avocați impotenți și martori mincinoși. Cu procurori cu puteri nemărginite, care fac acuzații nesusținute de probe reale, bazate pe înregistrări și denunțuri. Cu jucători impotenți, la fel de impotenți ca avocații, sau rău-intenționați, care dau sentințe de 8-10 ani, pe fapte vagi. Justiția română i-a băgat la închisoare pe acești oameni de stânga, numindu-i „penali” și „corupți”, în uralele intelectualilor și a tinerilor școliți, deci a oamenilor de dreapta.

Trist, nu? Cu adevărat justiția este legată la ochi, dar ce e mai grav este că ea nu are suflet. Eu prevăd că lucrurile se vor schimba radical, în justiție. Nu au cum să rămână așa. E timpul ca tot sistemul judecătoresc să se scuture puțin, să-și asume greșelile făcute cu atâta jemenfișism, cu atâta nepăsare.

- Acum, că mi-ai explicat așa de nepărtinitor, încep să văd și eu ce vezi tu.

- E foarte greu să rezistăm lozincilor. Înainte era „secera și ciocanul”, acum e #rezist. Când oamenii își urăsc semenii și le doresc moartea, doar fiindcă ei se consideră mai deștepți sau mai morali sau mai îndreptățiți să trăiască într-o formă social-politică aleasă de ei și nu vor ca oamenii care nu acceptă punctul lor de vedere să aibă un cuvânt de spus, e grav. E grav, Gelule!

Mircea se opri pentru o clipă, privind flăcările din sobă.

- Uneori simt că aș vrea să fac ceva important pentru țara mea, dar nici măcar nu știu să o iubesc. Mi-e chiar rușine să accept că mi-aș putea iubi țara. Tu o iubești, Gelule? Îți iubești țara?

- Ce întrebare, râse forțat bărbatul cu pipă.

Ușa odăii se deschise și Marta își făcu apariția cu tava cu cafele, în mână.

- Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult. Nu mai aveam cafea, așa că am fost repede, până la vecina de alături.

Și, în timp ce vorbea, așeză două cești cu cafea și două pahare cu coniac, pe măsuța dintre cei doi bărbați. Mircea îi sărută mâna dreaptă și îi mulțumi.

-No, Marta, nu te mai scuza, că ne faci să ne rușinăm. Pot să-ți pun o întrebare?

Marta își așeză șorțul și-l privi pe Mircea în ochi.

- Cum să nu, dragul meu. Te ascult.

- Marta, tu îți iubești țara?

Femeia zâmbi, luminându-se la față.

- Bineînțeles că o iubesc. E țara mea, nu?

- Dar cum o iubești?

- Ca pe mămica mea o iubesc, așa o iubesc, răspunse Marta, fără să ezite. Iar pe mămica mea o iubesc tare mult, așa să știți. Chiar dacă nu mai e printre noi, de foarte mult timp.