Nu încape îndoială că bărbatul cel posomorât își făcuse culcușul în refugiul din stația de autobuz. Doamna cea în vârstă îl tot vedea, aproape zilnic, de vreo două luni, stând, pur și simplu, pe câteva cartoane. Ca și ea, de altfel. Stăteau amândoi, bătrâna doamnă pe un scaun, omul străzii pe cartoane, și priveau viața din jurul lor.
De vreo cinci zile, doamna cea în vârstă venea mereu cu doi covrigi. Pe unul îl mânca ea și pe celălalt îl oferea colegului ei de vizionare a vieții. Bărbatul cel morocănos și supărat nu accepta niciodată covrigul bunei sale colege, dar nici nu-l refuza.
Darul cel oferit, dar niciodată primit, rămânea mereu pe cartonul bărbatului. Era un mister ce se întâmpla cu el, fiindcă a doua zi nu mai era acolo.
Nimeni nu încercase să vorbească. Doamna cea în vârstă respecta dorința evidentă de a nu comunica a bărbatului, iar acesta părea că nici măcar nu o observase pe bătrâna care venea zilnic în stație și stătea, Dumnezeu știe de ce, preț de câteva ore, pe unul din scaunele din interiorul refugiului. Se perindau pe lângă ei zeci și zeci de oameni, dar ei veneau, rămâneau preț de câteva minute și plecau cu primul autobuz, care-i ducea în locuri doar de ei știute.
Părea uneori că bătrâna doamnă și bărbatul străzii sunt amfitrionii acelei stații de autobuz și că, în orice secundă, ei ar putea hotărî care- cine- unde poate să meargă.
Dar acest lucru ar fi putut să-l gândească doar cineva care i-ar fi privit în mod constant, din afara stației. Altfel, nimeni nu-i băga în seamă: nici trecătorii, nici șoferii de autobuz, nici călătorii care urcau sau coborau din mijloacele de transport.
Doamna și boschetarul erau doi anonimi, la fel ca toți ceilalți anonimi din jurul lor.
***
Într-o după-amiază ploioasă de mai, era o zi de marți, doamna cea în vârstă se îndrepta spre stația de autobuz, ca de obicei. Când mai avea doar câțiva metri, a văzut cum o mașină a trecut în viteză și a stropit refugiul din stația de autobuz, împroșcând cu apă murdară, tot ce era înăuntrul refugiului: pereți de metal, scaune, reclame lipite pe pereți.
„Te pomenești că bietul om e acolo, pe cartoane…”, îți spuse femeia și grăbi pasul.
Când ajunse în refugiu își dădu seama că bănuiala sa se confirmase.
Omul străzii stătea în fund, pe cartoanele murdare, ud pe păr, pe față și pe toată partea de sus a corpului. Hainele îmbâcsite de mizerie îi erau acum ude leoarcă. Omul stătea așa, puțin buimac, puțin resemnat, puțin înfrigurat și, privindu-și haina udă și murdară, părea că spune o incantație, ceva de genul:
„Semeni vânt, culegi furtună. Așa și trebuie să fie. Așa e corect. După faptă și răsplată.”
Doamna cea în vârstă scoase niște șervețele, șterse scaunul de plastic roșu și se așeză, privindu-l pe bărbat. Abia acum observă că era destul de tânăr, să tot fi avut 40- 45 de ani. Era netuns, nebărbierit, nespălat, dar, sub toată mizeria, sub tot haosul, ochii bărbatului erau vii, în ei pâlpâia viața, nu păreau morți, așa cum văzuse la alți oameni care trăiau pe stradă.
Femeia îi oferi bărbatului ud covrigul, dar rămase, și acum, cu mâna întinsă. Bătrâna înveli covrigul într-o pungă mică de plastic și o puse pe scaun, lângă ea.
- Nu-i nimic. Poate nu ți-e foame, acum. Când o să simți, cu adevărat, foamea, o să mănânci.
Doamna cea în vârstă luă câteva bucăți de covrig cald din porția sa și restul îl puse în geantă. Se uită din nou la bărbat și îi spuse blând:
- Ești ud tot. Nu ai pe undeva niște haine să te schimbi? Nu e bine să stai așa, ai putea să răcești.
Bărbatul dădu a lehamite din mână și se ghemui și mai strâns pe cartoanele sale ude și murdare. Femeia își luă șalul subțire de la gât și i-l întinse omului.
- Uite, pune măcar șalul acesta direct pe piele, pe sub haine, să te ferească de umezeală, măcar până te mai usuci puțin.
Bărbatul nu se mișcă. Bătrâna doamnă se ridică, își lăsă poșeta pe scaun și se aplecă peste bărbat. Îi vorbi rar și clar, ca unui copil îndărătnic, ce trebuie convins să mănânce.
- Bag seamă că mata ești cam încăpățânat. Când îți zic că o să răcești, trebuie să mă crezi, că doar nu te mint. Mi s-a întâmplat și mie să fiu stropită, din cap până în picioare, chiar anul trecut, într-o zi de vineri, prin octombrie. Asta chiar o țin bine minte, că veneam de la biserică și nu era nimeni pe străzi.
Bărbatul o privi cu o privire speriată. Aproape șocat.
- Da, nu te mint cu nimic. Ploua ca acum, ba chiar mai rău. Mergeam grăbită pe trotuar și, pe lângă mine, a trecut în mare viteză o mașină de asta mare, neagră, cred că era foarte scumpă. Ghinionul șoferului a fost că mă aflam în dreptul unei bălți, chiar când a trecut pe lângă mine. Cred că au căzut zece găleți de apă pe mine, zău așa. Nici dacă mă băgam îmbrăcată în mare, nu m-aș fi udat atât de tare. Am mai apucat să-l văd pe bietul om cum a izbucnit în râs, după ce m-a stropit toată…
- Păi, și nu v-ați supărat? Nu l-ați înjurat? Ceea ce a făcut a fost o crimă… izbucni bărbatul brusc, luând-o prin surprindere pe bătrână.
- Nu, ce spui, de ce aș fi făcut asta? Omul era grăbit. Cred că alerga spre serviciul lui. Toți tinerii din ziua de azi muncesc atât de mult. Omul acela era șef sau ceva de genul acesta, că era îmbrăcat foarte frumos, iar mașina cred că era foarte scumpă.
- Dar n-a oprit, nu v-a ajutat. A râs de dumneavoastră.
- Păi, cred că eram destul de caraghioasă, ce să zic. Aș fi râs și eu dacă m-aș fi văzut.
Bărbatul nu mai spuse nimic și acceptă ca doamna cea în vârstă să-i bage șalul pe sub bluza udă. Părea deodată hotărât să accepte bunătatea acestei femei minunate. Primi și covrigul și chiar luă câteva guri din el. Femeia se așezase pe scaun și își continuă povestea.
- De asta îți spun că poți să răcești. Eu m-am îmbolnăvit rău, după acea zi de vineri. Am stat în spital, a fost foarte urât. La anii mei, la ce să te aștepți? M-au durut plămânii așa de tare, că am crezut că o să mor. Foarte greu mi-am revenit, cred că Dumnezeu a avut alte planuri pentru mine.
Bărbatul se apropie de femeie. Capul îi ajungea chiar în dreptul mâinilor ei.
- Puteți să-mi spuneți cum vă cheamă?
- Mă cheamă Olimpia. Dar toată lumea îmi spune mama Pia. Dacă mă strigi Olimpia, nici nu-ți răspund, probabil. Am 78 de ani. Pe mata cum te cheamă?
Bărbatul șopti ca pentru sine „iar eu nu-i dădusem mai mult de 60 de ani”.
- Păreți mult mai tânără.
- Știu. Mi s-a mai spus. Cred că am o genă bună.
- Pe mine mă cheamă Iulian. Acum toată lumea îmi spune în fel și chip, de la „Drogatule”, la „Animalule”, la „Boschetarule”. Uneori, până și eu îmi uit numele. Am 39 de ani.
- Eu credeam că ai mai mulți. Cred că din cauză că nu ești tuns și spălat.
- Uneori simt că am 100 de ani.
Din ochii lui Iulian curgeau lacrimi mari, se rostogoleau pe obraz și rămâneau agățate în barba murdară. Luă mâna dreaptă a mamei Pia și o sărută pios, așa cum copiii sărută icoana maicii Domnului, în biserică.
- Mama Pia, te rog să mă ierți. Pentru ce ți-a făcut acel bărbat, în acea zi de vineri, iartă-mă pe mine.
Doamna cea în vârstă zâmbi blând.
- Dar acel bărbat n-a greșit cu nimic. Cred că avea el destule pe cap și a fost, poate, o secundă neatent.
Bărbatul suspină, ud și nefericit.
- Dar, dacă asta înseamnă ceva pentru tine, uite, îl iert din toată inima. Să mă ierți și tu pe mine, dacă ți-am greșit cu ceva.
- Îți mulțumesc, mama Pia. Ești primul om care îmi vorbește ca unei ființe umane; de multe luni încoace, nimeni nu m-a întrebat nici măcar dacă am ce mânca. Ce aș putea eu să-ți iert dumitale?
Cei doi tovarăși de refugiu tăcură un timp. Ploaia se oprise demult și seara se lăsa ușor, cu adieri de aer mirosind a tei.
- Dar, de ce vii în această stație, în fiecare zi, mamă Pia?
- E- hei, viața, dragă Iulian, viața. După ce am stat aproape o lună de zile în spital, nora mea n-a mai avut nevoie de mine, fiindcă eu făceam tot menajul în casă și, după boală, n-am mai putut munci. Mi-a zis că nu mă poate întreține și pe mine și că mai bine să plec.
- Și fiul dumitale? N-a spus nimic?
- Fiul meu mă iubește foarte mult. Lucrează în Germania, în construcții, nu știe nimic. Nora mea a zis că doar să vin la ea în fiecare seară, pe la nouă, ca să vorbesc cu fiul meu, să nu bănuiască ceva. Că el ne sună aproape în fiecare zi, la nouă.
- Și nu i-ai spus nimic? De ce?
- Nu vreau să-l întristez. Cum să-l pun să aleagă între mama lui și soția lui? Cum aș putea să fac așa ceva? Ce fel de mamă aș fi? Și-apoi, mi-e milă și de nora mea. Știu că o să-i pară rău într-o bună zi și o să mă cheme acasă. Acum e așa de stresată cu munca…
- Și unde locuiești acum, mama Pia?
- În uscătorul de la ultimul etaj, din blocul unde am locuit cu fiul și nora mea. Încerc să ajung acolo, doar când trebuie să dorm. În rest, mă plimb cât pot de mult, mai ales acum, că a venit primăvara.
Iulian părea că ia o decizie importantă. Îi ceru noii sale prietene o foaie de hârtie și un pix și scrise o adresă și un nume pe ea.
- Mama Pia, te rog să mergi la această adresă. E un azil de bătrâni foarte frumos. Bătrânii sunt tratați cu respect și demnitate, acolo. Am cunoscut-o pe doamna care conduce acest cămin. E o femeie bună și cumsecade, așa cum ești dumneata. Vă veți înțelege de minune.
- Păi, și cum să stau eu acolo? Știi, pensia mea o încasează nora mea. Și n-aș vrea să inoportunez pe nimeni.
- Vreau să ai încredere că totul va fi bine. Spune-i că vii din partea lui Iulian Badiu. Cu timpul, o să te învețe ce trebuie să faci ca să reintri în posesia pensiei dumitale și o să-ți poți plăti căminul din banii dumitale.
Să-i dai numărul de telefon de la cămin fiului dumitale, să te sune acolo. Nu trebuie să-i spui că soția lui te-a dat afară din casă, dacă nu vrei. Spune-i doar că te simți mai bine acolo și el o să fie fericit.
Acum știu că trebuie să pleci, că trebuie să vorbești cu fiul dumitale. Te rog să te duci la acel cămin, o să fii fericită. Meriți să fii fericită, mama Pia.
Femeia luă bucata de hârtie și o puse în geantă. Își luă rămas bun de la Iulian și-i promise că o să meargă în acel loc frumos.
Omul de pe cartoane continuă să mănânce din covrig, aproape uscat, aproape fericit.
„Fără dragoste, nu există nimic. Totul e dragoste”, își spuse în gând, în timp ce împăturea cu grijă șalul bătrânei doamne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu