Încă nu ieșise din penitență.
Nu simțea că ar putea avea dreptul de a pretinde lucruri. Orice inconvenient, orice nedreptate, orice nenorocire, orice catastrofă, în ceea ce-l privea pe el, era obligat, se obligase el pe sine, să le primească. Si orice ar fi făcut, oricât de mult ar fi suferit, nu simțea, în sinea sa, că ar avea dreptul să emită pretenții.
Pentru că oricât ar fi suferit, oricât de total și-ar fi dărâmat toate zidurile de apărare, viața acelui om n-o va putea aduce înapoi.
Niciodată.
Omorâse un om.
Ce cuvinte implacabile! Devastatoare și definitive.
El, Adam Rădulescu, un om matur, 53 de ani bătuți pe muchie, fără nici o amendă în toată viața lui, fără nici măcar un avertisment, a omorât un om.
A rememorat acea zi de aprilie, de mii de ori. Acea zi de marți, atât de impersonală în sinea ei, dar atât de reală, aproape ca o ființă de reală. În mintea sa, marțea părea cea mai banală zi din toată săptămâna. Uite, că pot fi mai mult decât interesantă. Pot fi chiar fatidică. În nici un caz banală, părea că i-a strigat în față, Marțea Supărată. Rememorată de atâtea și atâtea ori, acea Marți Neagră de aprilie a dat la iveală amintiri surprinzătoare.
De pildă, nu înțelegea de ce i-au apărut cifrele 0,09 pe etilotestul pe care i l-au băgat în gură polițiștii. Sufla, sufla, și asta chiar l-a ajutat, într-un fel, să reintre în realitate. Începea să realizeze ce se întâmplase. Cu coada ochiului vedea lalele violet, superbe și strivite, pe asfalt. Și sânge, mult sânge.
„0,09”, i-a comunicat sec polițistul. „Ați consumat ceva?”
Și el tăcea. Încerca să plieze ceea ce simte, ceea ce trăiește, pe realitate.
„Uite, domnule, și-am zis că a băut”, se auzeau voci, în jurul lui.
Oamenii curioși, cei care fuseseră martorii accidentului sau care veniseră mai târziu, toți păreau că știu mai bine decât el, ce se întâmplase. Nu înțelegea de ce aparatul acela mic îi arătase că a consumat alcool.
Adam nu suporta alcoolul. Băuse vin, când și când, dar, după 45 de ani, nu mai pusese gura nici măcar pe o bere. Bea cu plăcere cafea.
„Dar cafeaua nu are alcool. Sau are?” se întreba siderat, în timp ce era băgat în mașina poliției.
Și abia la secție, în timp ce își scria declarația, și-a adus aminte că a mâncat un borcan întreg de castraveți murați și că a băut și toată zeama cu oțet. Da, Dinu, un coleg de la redacție, își serbase ziua de naștere și adusese la birou tot felul de bunătăți, printre care și castraveți murați în oțet, de la bunica lui. Fusese singurul lucru de care se atinsese Adam. Probabil că dacă nu s-ar fi contrat cu Dinu pe tema dreptului de ființare egală în lume, atât a oamenilor proști, cât și a celor inteligenți, ar fi fost puțin mai concentrat la drum. Probabil că dacă n-ar fi luat-o pe străduța aceea și ar fi condus pe drumul obișnuit, accidentul nu s-ar mai fi întâmplat. Probabil că dacă ar fi fost a patra mașină, în loc să fie prima la stopul anterior, ar fi trecut pe acea trecere de pietoni, înainte să-l agațe pe acel bărbat.
Înainte să-l omoare.
Ținea minte senzația de golire, de vid, de moarte, care-l invadase într-o clipită. Știa că se întâmplase ceva teribil și definitiv. Nu a privit în oglinda retrovizoare. A ezitat, dar a deschis ușa mașinii.
A văzut sângele.
Roșu.
Și lalelele.
Violet, cu nuanțe de roz.
Și trupul acelui bărbat, nefiresc înghesuit jumătate sub mașina sa, jumătate în afara ei.
„Am omorât un om”, și-a zis în șoaptă, deși nu se mai auzea nici pe el, nici pe cei din jur.
Trecuseră aproape trei ani de atunci, dar încă nu înțelesese cum se întâmplase accidentul și cum ajunsese acel bărbat sub mașina lui. Nu avea mai mult de 50 de km la oră și asta se stabilise în expertiza tehnică, ce urmase în urma accidentului. Aproape că ajunsese pe trecerea de pietoni, când, din partea lui stângă, a apărut acest bărbat, cu lalele violet în mână. Se uita în stânga lui, să se asigure că nu vine nici o mașină. În același timp, și-a început traversarea, dar cumva oblic, în diagonală pe traversare. Adam tocmai se uitase o secundă pe telefon, căci primise un mesaj pe WhatsApp, voise să vadă de la cine e.
Când a ridicat privirea, l-a văzut pe acel bărbat, tânăr, senin, cu un zâmbet minunat, care abia își întorsese privirea din stânga, pregătindu-se să se asigure de mașinile din dreapta.
Prea târziu.
Impactul nu a fost foarte puternic și probabil că bărbatul ar fi suferit câteva lovituri minore, dar s-a lovit puternic la cap și asta i-a fost fatal. Lovitura s-a produs undeva spre partea din spate a mașinii; bărbatul a căzut, s-a lovit la cap, iar cu o parte a capului a ajuns sub mașină. Adam apucase să-l vadă. Încă respira, dar sângera puternic la cap.
Zâmbea. Murea și zâmbea.
Asta nu va uita niciodată. Îl ținuse de mână și apucase să îi spună „Tatăl Nostru”, în gând.
„Iartă-mă, omule bun, sper să mă ierți”, mai apucase să gândească înainte să audă sirenele poliției și ale salvării.
Printre martorii accidentului circula ideea că un om beat călcase cu mașina un bărbat, pe trecerea de pietoni. Luase un an și jumătate cu suspendare. Din partea familiei nu venise la proces nimeni, niciodată. Adam aflase că pe tânărul care murise îl chema Matei. Fusese la înmormântarea lui, le văzuse pe biata lui mamă și pe iubita lui. Probabil că lalelele erau pentru cea din urmă. Probabil că înspre ea se grăbea Matei, să o iubească, să o ia în brațe.
Au urmat zile, luni, ani de încremenire.
Adam nu s-a mai suit niciodată la volan. A vândut mașina. A donat banii de pe mașină, unei case de bătrâni. S-a retras în sine. Și-a început penitența. Și-a propus ca niciodată, dar niciodată, să nu mai reproșeze nimic nimănui și să nu se mai apere sub nici o formă, nici la nivel fizic, nici la nivel ideatic.
Ce bine că era singur! Ce bine că nu mai trebuia să sufere nimeni pe lângă el!
Divorțase de douăzeci de ani, iar relațiile pe care le avusese în anii ce au urmat, l-au convins că se simte mai bine singur. Unicul său fiu emigrase în Australia de zece ani și îl văzuse doar de două ori, de atunci.
Era singur. Singur, în căutarea iertării.
Vorbise cu duhovnicul său despre accident și găsise la el puțină alinare.
„Nu te necăji, căci supărarea te poate duce într-o depresie, din care cu greu o să mai ieși. Nu ne este dat nouă să cunoaștem câte zile avem pe acest pământ. Penitența e bună, dar nu trebuie făcut din ea o obsesie. Ai grijă la sufletul tău și încearcă să te ierți tu pe tine, că asta e cea mai grea dintre iertări.”
Avea dreptate părintele și Adam încerca să nu devină obsedat de penitența sa. Într-un fel ciudat, începuse să iubească viața, abia când încetase să mai aibă orice fel de pretenții de la ea. Fără să-și dea seama cum, când și de ce, începuse să zâmbească.
Și-l aducea aminte pe tânărul plin de sânge întins pe asfalt, cu acel zâmbet luminos, și își spunea că, dacă un om poate zâmbi când moare, atunci poate zâmbi și când trăiește.
Adam se gândise de multe ori la Matei. Încercase să-și imagineze ce fel de om era, ce pasiuni avea, ce vise, ce enervări. Nu reușea să înțeleagă cum ajunsese acel tânăr sub mașina lui sau cum ajunsese el pe acea străduță, pe care nu mai fusese niciodată.
„Trebuia să fiu eu cel care să-l ducă pe acest tânăr spre moarte. Dar, de ce?”
L-a visat pe Matei, în urmă cu câteva zile. A știut că e bărbatul de pe asfalt, plin de sânge și cu zâmbetul pe față, bărbatul care îi schimbase viața, deși nu-i știa chipul prea bine. A știut că este el. Matei zâmbea în continuare, era senin și curat și îl privea blând. Adam a început să plângă în vis. Când s-a trezit, nu mai ținea minte aproape nimic. Matei îi vorbise foarte mult, dar el nu mai ținea minte decât o frază;
„Eu te-am iertat demult, Adame, iartă-te și tu. Totul o să fie bine.”
Știa ce are de făcut. Înainte să găsească iertarea în el, trebuia să o ceară mamei lui Matei. O văzuse de multe ori la mormânt, unde mai mergea și el, să aprindă o lumânare.
***
Adam își scoase căștile de pe urechi, se așeză pe o bordură, hotărât să o aștepte pe femeia aceea cernită, care venea dimineață de dimineață, la mormântul fiului său. Nu știa ce urma să-i spună, dar avea emoții. Spera să nu o supere sau să o bulverseze pe femeie, dar știa că trebuie să-i ceară iertare.
În timp ce aștepta, privirea îi căzu pe degetele de la picioare. Nu putea să poarte decât sandale, când era foarte cald. Își văzu degetul mic de la piciorul stâng, fără unghie, aproape un ciot, și zâmbi.
Îl călcase o tânără cu pantoful ei cu toc cui, în metrou. Era atât de aglomerat, încât nu-și putuse retrage piciorul și mersese așa, pironit sub tocul acelei femei, mai multe stații.
Deși avea căștile pe urechi, Adam auzise tot ce gândea tânăra femeie; i se întâmpla de multe ori să audă gândurile celor din jurul lui, dar nu-i plăcea să facă mare caz din asta. Femeia credea că-i un pervers și era deranjată de zâmbetul lui.
Adam s-a simțit mai necăjit de șocul femeii, care și-a dat seama că îl rănise, decât de durerea de la degetul lui.
Deși n-a vrut să-i acorde prea mare atenție, a fost nevoit totuși să ajungă la spital, când, după două zile, degetul se umflase îngrozitor. Au trebuit să-i taie o bucățică din deget, căci unghia fusese strivită, pur și simplu.
Când ridică privirea, Adam o văzu pe mama lui Matei, în fața lui, tocmai aprindea o lumânare la mormântul fiului său.
Bărbatul se ridică de pe bordură, se apropie și își drese glasul. Femeia se întoarse și îl privi senină.
- Eu sunt, șopti Adam.
Își drese glasul și tuși.
- Eu sunt, vorbi cu voce tare. Eu sunt cel care v-a omorât copilul.
Femeia tresări, dar continuă să-l privească senină.
- Știu că nu am dreptul, dar vreau să vă cer iertare. Îmi pare atât de rău. Ceea ce am făcut nu se mai poate desface, dar vreau să știți că regret acea zi din viața mea, acea marți. Dacă aș putea, aș întoarce timpul înapoi.
Femeia se apropie de el și îi luă mâna, în mâna ei.
- Te iert, omule. Sper să poți să te ierți și tu.
Adam zâmbea, ca de obicei, deși îi venea să plângă.
- L-am visat într-o noapte pe fiul meu și mi-a spus că ne iubește pe toți, fără excepție. Acum știu de ce a spus chiar așa, „fără excepție”. Ca să mă facă să înțeleg că te iubea și pe tine. Iar eu iubesc tot ce iubește fiul meu, adică pe toți, fără excepție.
Femeia se întoarse spre mormânt și mângâie crucea fiului său, cu aceeași mână cu care, o secundă mai devreme, mângâiase mâna bărbatului care-i omorâse băiatul.
- Aveți un băiat grozav, spuse ca pentru el, Adam. Iubește să trăiască, chiar și dincolo de viață, și iubește să vorbească, să comunice, să zâmbească.
Femeia se întoarse spre el, cu ochii strălucind.
- L-ai cunoscut pe fiul meu?
- Nu. Doar că mi-a apărut și mie în vis. Chiar și mie. Altfel, n-aș fi îndrăznit să vă apar în față, vreodată.
- Totul o să fie bine, oftă femeia.
- Așa a spus și fiul dumneavoastră.
Adam sărută mâna femeii, cu lacrimi în ochi.
- Să știți că a murit zâmbind.
- Așa trebuia să se întâmple. Atât i-a fost ața pe acest pământ. Acum zâmbește Dincolo. Noi Aici, el Dincolo. Ne vom întâlni, într-o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu