Semnul 3- Mai întâi, respectul

 

Grăbi puțin pasul, pentru că auzise în spatele ei sunetul autobuzului. Unul, doi, cinci, zece pași și ajunse în stație, chiar când mașina oprise și tocmai deschidea ușile. Așteptă politicos să coboare lumea, după care urcă cele două trepte și se îndreptă spre scaunele din față. 

Avea un sistem infailibil, prin care reușea să obțină un scaun liber. Atunci când scaunele erau ocupate, doamna Badiu se apropia de unul din locurile ocupate, privind mereu pe fereastră. Ideea centrală a schemei sale, era aceea de a nu privi nici măcar o secundă la ocupanți. Trebuia să transmită ideea că nu era absolut interesată să stea jos și că, oricum, ea nu era una dintre acele doamne mai în vârstă, care se arată ofensată că nu i se acordă loc. 

Metoda sa era atât de eficientă încât, de multe ori, cineva se simțea dator să îi ofere un loc, chiar înainte ca ea să ajungă în dreptul unui scaun. O ajuta, bineînțeles, și prezența sa agreabilă. Doamna Badiu era mereu coafată, parfumată, îmbrăcată asortat. Era o doamnă prin excelență și oricine se simțea mulțumit să-i ofere acestei femei decente și delicate, un loc. 

Prin natura meseriei sale de dascăl, doamna Badiu avea idee de așa-numita psihologie inversă. O aplica în toate domeniile vieții sale și avea un succes enorm. Era atât de sigură că oamenii din jurul ei vor face ceea ce hotărăște ea în capul ei, încât ar fi fost foarte uimită ca, vreodată, cineva să nu i se supună. 

Deși preda chimia într-un liceu, nu avusese parte în cei 40 de ani de muncă, de incidente scandaloase, de chiuluri în masă sau de lipsă de respect din partea elevilor. I-adevărat, chimia nu era una dintre materiile preferate ale copiilor, ba chiar era printre cele mai detestate, asta o știa și ea singură, dar doamna Badiu reușise să imprime o anumită rigurozitate, o acceptare a faptului că această materie trebuie învățată. Cel puțin baza ei, dacă nu se putea cere performanță. De-a lungul anilor avusese elevi olimpici, bineînțeles. 

Doamna Badiu își clădise o reputație de femeie de oțel, dar delicată, în același timp. Cei mai mulți elevi se temeau de ea, pentru că era destul de severă, dar nu se întâmplase vreodată ca aceasta să lase vreun corijent, în cei 40 de ani de învățământ, așa că nimeni nu o ura. 

Doamna Badiu era mândră de ea. Era mândră de tot ceea ce clădise în viață. Nu a trișat. Nu a mințit. A avut o căsnicie exemplară. Încă mai era măritată cu Octavian, primul ei prieten, cu care era împreună de 45 de ani. A crescut exemplar doi copii, care erau acum realizați, cu slujbe bune și cu copii, la rândul lor. A învățat chimia sute și sute de copii. Și-a plătit taxele, impozitele, întreținerea la bloc, cotizația la sindicatul din învățământ, orice a trebuit, a plătit la timp. 

A votat la fiecare patru ani, pe cine a crezut ea că merita să fie votat. Și-a făcut concediile în toată țara, dar în ultimii zece ani a fost și în străinătate. A donat săracilor hainele sale vechi, a donat bani când s-au făcut teledoane televizate, pentru diverse cauze. S-a îngrijit să fie mereu prezentabilă și, o dată la cinci- șase ani, a încercat să-și schimbe toată garderoba. 

Când a fost moda bibelourilor, a avut și ea bibelouri prin toată casa. Când au devenit de prost gust, a aruncat, fără regret, toate bibelourile, oricât de scumpe erau. 

Soțul său o iubea și o respecta necondiționat. Ea a fost alintata familiei, chiar și când copiii erau mici. Doamna Badiu a știut să se facă respectată de-a lungul întregii sale vieți și nimeni, sub nici o formă, n-ar putea să spună ceva urât sau defăimător la adresa ei. 

Avea și ea părțile ei mai puțin plăcute, asta știa și ea, căci nu-i plăcea să se mintă singură. De exemplu, această psihologie inversată, de care se folosea din când în când. Știa că e un fel de manipulare, știa că-l determină pe omul din fața ei să acționeze într-un fel dirijat de ea. Dar nu putea să se abțină. 

Totul în jurul ei trebuia să aibă o ordine, un sens, un ceva care să-i convină ei, așa că trebuia să acționeze astfel. În plus, călătoriile cu RATB-ul erau atât de rare, încât i s-ar fi părut nedrept să nu beneficieze de tot confortul posibil, mai ales că se folosea de acest confort atât de rar. Era, totuși, o persoană de 65 de ani, cu un anumit statut social. 

În mod normal, soțul său o aducea și o lua de la liceu, cu mașina, dar astăzi s-a ivit o încurcătură cu un văr de-al lui Octavian, un văr din provincie, așa că nu a mai ajuns la timp să își ia nevasta de la școală. 

Doamna Badiu se oprise în partea din față a autobuzului, lângă bara dintre cele două scaune de la fereastră, așteptând ca magia să se întâmple. Nu privise nici cu coada ochiului măcar, la cel care se afla pe scaunul de lângă ea. Trecuseră vreo zece secunde și nimeni nu se ridicase să-i ofere vreun loc. Asta i se părea cel puțin ciudat. Autobuzul nu era foarte aglomerat, iar acest lucru o intriga și mai mult. Cum de nu se ridica nimeni de pe scaun, dacă nici măcar nu era foarte aglomerat? 

După un minut de stat în picioare, doamna Badiu se gândi să schimbe planul. Își trecu ușor poșeta albastră din piele, de pe un braț pe celălalt. Privi de sus, oarecum ca din întâmplare, împrejurul ei. Pe scaunele din spatele ei, stăteau niște femei mai în vârstă și o mamă cu un copil în brațe. Lângă ea, puțin mai în față, era o fetiță de vreo cinci ani, însoțită de bunica ei, care stătea în picioare. În față de tot, stăteau doi pensionari, care vorbeau destul de tare. Iar lângă ea, chiar pe scaunul pe care ea ar fi trebuit să se așeze, stătea un tânăr brunețel, cam la vreo 20 de ani, îmbrăcat decent, cu jeansi și o cămașă albă, călcată la dungă și cu o pereche de ochelari negri de soare, pe nas. 

După ce autobuzul opri și plecă din următoarea stație, doamna Badiu a realizat că nu i se va mai oferi nici un loc. Nu de către tânărul din fața ei, în nici într-un caz. Situația era cu totul nouă și neașteptată, pentru ea. 

Era pentru prima dată în viața ei, când nu se simțea respectată. 

Nu avea de gând să apeleze la tertipuri mămăistice; ar fi fost sub demnitatea sa să facă acest lucru. Să pufnească, de exemplu; sau să țâțâie dezaprobator; sau să se uite cu subînțeles la ceilalți călători, pentru a-și atrage simpatia; sau să-i ceară direct tânărului de pe scaun să-i ofere locul, pentru că i se cuvine. Se respecta prea mult pentru a apela la astfel de tertipuri. Ar fi vrut să încerce unul dintre ele, să își dreagă glasul dezaprobator, de exemplu, dar doar de dragul experimentului psihologic. Ar fi vrut să-și dea seama, ar fi vrut să cunoască, mai bine spus, motivul pentru care acest tânăr nu îi oferea locul. 

Se hotărî că nu o să recurgă la nici un tertip. Ar însemna să-și piardă respectul de sine. Experiența ei de viață, statutul ei, demnitatea ei de femeie ar fi dispărut în momentul în care ar fi „cerșit” acel loc. 

Cine era ea și cine era tânărul de pe scaun? Câte mii de clipe și frământări ar fi trebuit să trăiască acel tinerel, ca să ajungă în poziția în care se afla ea, în acel moment? O doamnă respectată de toată lumea.  

Autobuzul începea să se aglomereze și, deși se apropia stația la care trebuia să coboare, doamna Badiu se hotărî că nu o să facă acest lucru până ce acel tânăr nu se va ridica de pe scaun. Voia să-l vadă din cap până în picioare, să-l evalueze. Să-și dea seama de ce nu o respectase. Îl privea cu coada ochiului pe acel tânăr, care stătea liniștit pe scaunul lui și legăna un fel de baghetă lucioasă în mână, ca și cum ar fi dirijat o orchestră imaginară. 

Profesoara de chimie, de 65 de ani, aflată în pragul pensiei, știa că nu trebuie să le faci tinerilor prea multe concesii. Ba chiar, să nu le faci deloc. Pentru că, cu cât îi tratai mai mult de la egal la egal, cu atât deveneau mai familiari cu tine și pierdeau orice urmă de respect, respect pe care-l datorau vârstei, cel puțin. Îi veni în minte o întâmplare recentă, care se întâmplase doar cu câteva zile în urmă. O profesoară de engleză, colegă cu ea la liceu, a fost calomniată de unul dintre elevii săi. I-a fost lezată demnitatea printr-o postare inventată, publicată pe internet, ceva despre o așa-zisă idilă între ea și un elev de-a XI-a. Ceva incredibil, în orice caz. Vinovatul fusese descoperit, dar profesoara de engleză îl iertase, după ce l-a ascultat la un fel de recapitulare a întregii materii și acesta se descurcase foarte bine. Profesoara de engleză, deși avea și ea aproape 50 de ani, l-a iertat pe cel care o calomniase public, pentru că a crezut în scuzele tânărului și a vrut să-i mai ofere o șansă. Doamna Badiu nu putea pricepe asemenea mecanism de gândire. Cum ar putea cineva matur și trecut prin viață, să ierte asemenea comportament? 

Există o fire în toate. Există o ordine naturală, ce nu trebuie încălcată. În caz contrar, ce ar urma? Să primească cei mai în vârstă lecții de viață de la niște puișori de 16- 17 ani? Să îi învețe lucruri, cei tineri pe cei bătrâni? 

***

La un moment dat, tânărul cu ochelari negri de soare își întinse mâna în care avea bagheta metalică, o scutură puțin și, aceasta se lungi și se transformă într-un fel de baston. Tânărul bocăni cu el pe podeaua autobuzului, de două- trei ori, în stânga și în dreapta scaunului său, și se ridică. Doamna Badiu nici măcar nu se mișcă. Urma secunda pe care o aștepta: revelarea misterului, sensul acestei întâmplări ciudate, care nu avea nici o logică. 

Tânărul se ridică ușor și o lovi cu umărul pe doamna Badiu. Își întoarse privirea spre ea, o privi de după lentilele negre și își ceru scuze. 

- Vă rog să mă iertați că v-am lovit! Nu v-am văzut.

Zâmbi timid și se îndreptă clătinat, deschizându-și drumul cu bastonul metalic, spre ușa de la mijloc. Autobuzul opri în stație și băiatul cu ochelari de soare și baston metalic, coborî în stație. 

Doamna Badiu realiză că băiatul era orb, abia după ce se închiseseră ușile. Era din nou stăpână pe ea și pe întreaga sa viață. 

Tânărul cu ochelari nu i-a oferit un loc, pentru că, pur și simplu, nu a văzut-o. Dacă băiatul ar fi fost normal, cu siguranță i-ar fi oferit locul său. În primele cinci secunde, chiar. 

Lumea avea iarăși sens. 

Doamna Badiu se simțea mulțumită. Locul rămăsese gol, dar doamna profesoară de chimie nu s-ar mai fi așezat pe el, pentru nimic în lume. 

Lângă ea era un bărbat corpolent, în jur de 40 de ani, care, probabil, se întorcea acasă de la serviciu. Doamna Badiu, cu un gest larg făcut cu mâna ei delicată și cu un mare zâmbet pe față, îl invită să ia loc. 

- Eu cobor la prima, se scuză simplu, ca să nu-l facă să se simtă prost. 

Bărbatul se așeză, mulțumindu-i surprins. Doamna Badiu se îndreptă spre ușa din mijloc și realiză că tocmai primise o lecție de la un tânăr mai mic cu vreo 40 de ani, decât ea. Surâse sigură pe ea, însă.

Tot sistemul ei de valori, rămase neatins și neschimbat, pentru că tânărul orb habar nu avea și nici n-a intenționat vreodată să ofere vreo lecție de viață. Pentru că era sinceră și se respecta pe ea însăși, doamna Badiu a acceptat lecția ca atare. 

Din respect.