Totul era Perfect.
Fiecare amănunt, fiecare floare, fiecare respirație, orice mic sau mare zâmbet, fiecare zi de marți sau vineri, fiecare supărare, orice privire rea, fiece miros, orice norișor, orice virgulă, orice semn de întrebare sau exclamație, fiecare copertă de caiet, fiecare glumă, orice mâncare, orice carte, orice fior, orice dor, fiecare cuvânt, fiecare bărbat sau femeie, orice rochie, orice ceartă, orice pisică, fiecare bătaie de inimă își avea rostul în viața mea.
Trăiam înconjurată într-un Perfect pe care-l consideram firesc. Orice fericire, oricât de profundă sau orice suferință, oricât de devastatoare își avea o logică atât de firească, încât deveneau perfecte în Perfectul pe care îl trăiam. Tot ceea ce gândeam devenea (posibil) creat, pentru că toate gândurile mele erau firești.
Deci Perfecte.
Am gândit o Iustina care mergea cu metroul. Un Andrei care își cere scuze. O doamnă Badiu respectată. Un Alin gelos pe zâmbetul logodnicei sale. O mamă Aniela, care acceptă moartea fiului său. Un băiețel Vlăduț ce-și înțelege părinții. Un Iulian cu mască. O Ioana care-și declară public dragostea. O Silvia speriată să nu se piardă pe ea însăși. Un nea Ion Filosof. O Marlene practicantă de amor și bunăstare. Un Sabin confuz în zen. O mama Pia ca o Pietta. O Laura în căutarea inimii. O Adina în extaz. Un băiețel Nadir, iubitor de îngeri. O Ana care își sparge zidurile. Un Adam aflat în penitență. Un Adrian care întâlnește un Sandu. O Dorina fără de milă. Un Dinu aflat la #răscruce de viață. O Marta care găzduiește oameni. Un Octavian Moș Crăciun. O Evă în căutarea cunoașterii. O Corina cu un telefon special. O Anastasia care gândea firesc. Un Mihai care visa frumos. O Isabela emoționată. O fetiță Ana căreia îi este dor de mama ei.
Am gândit toți acești oameni, care au început să-și trăiască viața, fiecare separat și toți împreună, datorită gândurilor mele.
Eu eram gândită, separat și împreună cu toți cei din jurul meu, de o minte firească. Deci Perfectă. Eram gândită de Dumnezeu și știam că eram gândită de Dumnezeu. Eram liberă în gândurile lui Dumnezeu să am orice gând, orice vis, orice idee pe care eu aș fi ales să le am, căci gândul lui Dumnezeu mă crease cu puterea libertății totale.
La fel cum eu îmi creasem Andreii, Nadirii, Ionii, Marlenele, Anele, Evele, Dorinele și Adamii liberi să gândească și să acționeze cum vor.
Eram creată într-un gând perfect și cream gânduri perfecte.
Într-o zi am citit o poezie. Perfectă, desigur. Ea suna cam așa:
Și sufletu-ți era
Și sufletu-ți era
deschis și-atât de clar,
încât, eu niciodată
nu am putut să intru.
Am căutat cărarea
îngustă, trecerea
naltă și dificilă…
Dar spre sufletul tău
duceau drumurile largi.
Am pregătit scara
- visam ziduri înalte
veghindu-ți sufletul-
dar sufletul tău
era fără de pază
de ziduri și zidiri.
Am căutat ușa
îngustă și joasă,
dar sufletul tău,
de clar ce era, nu avea intrare.
Unde începea?
Și termina, unde?
Pentru totdeauna
am rămas pe pragul
sufletului tău,
nevăzutul prag.
În prima fracțiune de secundă de după ultimul punct, m-am simțit măgulită, recunosc.
„Uite ce frumos scrie poetul acesta spaniol, this spanis guy, despre sufletul meu”, mi-am zis.
Nu conta faptul că Pedro Salinas trăise între 1892 și 1951, iar eu mă nășteam abia peste 24 de ani de la moartea lui, în 1975. Nu m-am îndoit niciodată că Pedro Salinas a scris o poezie Perfectă, despre sufletul meu Perfect.
Eu doar am simțit o îndoială imperfectă pentru cel care voia să intre în sufletul meu și nu știa cum sau pe unde.
Semnul-poezie mi s-a părut clar, ca o lacrimă de dor. Așa că, încetul cu încetul, am început să sap o fundație. Să măsor. Să tai. Să construiesc. Să caut cele mai bune materiale. Ca să fac cea mai vizibilă casă pentru sufletul meu Perfect.
Am pus și prag și uși și ferestre și acoperiș pe ziduri trainice. Mi-am vopsit casa în culori vesele și, de-o parte și de alta a cărării ce ducea spre casă, am plantat flori și pomi. Am mobilat interiorul casei cu canapele moi și scaune confortabile, pentru ca toți cei care îmi vor vizita sufletul să se odihnească, să-și spună păsurile și necazurile, să se simtă iubiți și ocotriți. Am pus și un pian care cânta singur Chopin și Gurdjieff. Am pus pe pereți tablouri.
I-am făcut sufletului meu o casă frumoasă și primitoare.
Pentru ca oricine să poată găsi cărarea. Oricine să deschidă ușa. Oricine să șadă pe canapele și să-și tragă sufletul. Oricine să se simtă Perfect.
Numai că, au început să intre oameni fără să se șteargă pe picioare. Oameni care mâzgăleau pereții și spărgeau ferestrele. Oameni care rupeau florile și zgârâiau canapelele. Oameni care nu apreciau muzica mea și și-au adus boxele lor imense, unde bubuiau manele sau vorbe fără de sens.
Oameni care au început să-și revendice casa sufletului meu, pe care o construisem fără de pază.
Deveneam, pe zice ce trecea, o imperfectă perfectă.
De câteva ori, chiar am crezut că mi-am pierdut sufletul, dar el se ascunsese în casa ce fusese a lui, dar care era acum cotropită. Atât de murdară devenise casa sufletului meu, încât am început să caut alte case: mai mari, mai curate, mai vibrante. Am fost pribeagă și imperfectă. Și gândurile mele, asemenea.
Eu nu mai cream vieți, căci însăși viața mea părea blocată.
„Oare cel care voia să-mi afle sufletul, l-o fi găsit?”, m-am întrebat.
Și-atunci am știut că eu eram cea din afara sufletului.
Eu-ubicuă, în suflet și în afara lui.
Eu care știam că nu e nevoie de ușă ca să intri și nici de acoperiș ca să acoperi. Știam, dar am vrut să trăiesc această știință. M-am făcut imperfectă, ca să fiu pe de-a-ntregul Perfectă.
Cu tot sufletul meu. Și cu toate gândurile mele. Și cu toate sentimentele mele.
Acum știu. Totul e Perfect așa cum e. În gândul în care sunt creată și în gândurile în care creez. Totul e bine, iar acum pot să mă odihnesc, pentru o secundă.
Perfectă secundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu