Lăsă cheia la recepție, salută și ieși în grabă din hotel. Se hotărâse, în ultima secundă, să plece acasă. Avea un tren, care pleca din Gara de Nord, la ora 11:20 și spera să ajungă la timp. Abia aștepta să ajungă acasă, la nevasta lui înțeleaptă și frumoasă. Să-i mângâie burtica în care creștea băiețelul lor.
Îi era dor de mirosul pământului reavăn, de ulițele satului Dealu Morii, de nucul din spatele casei, de mâncarea nevestei sale, de vecinii lui, de câinele și de pisica lor, chiar și de căprița albă.
Îi era dor, mai ales, de nevasta lui. Îi bătea inima mai tare, de câte ori se gândea la ea și realizase, în special în ultimele dou-trei luni, că îi este din ce în ce mai greu să plece de acasă.
Faptul că ținea conferințe în diverse orașe și vorbea oamenilor interesați despre diverse subiecte ce țin de dezvoltarea personală a fiecărui individ în parte, acest fapt, în sine, îl împlinise, pe plan profesional. Dar acum, nu mai era de ajuns. Nu se mai bucura să fie acolo, în mijlocul oamenilor. Era fericit să ajute, să clarifice, să deschidă uși ce păreau de nedeschis, pentru oameni care voiau să schimbe ceva în viața lor. Dar nu se mai simțea întreg, așa cum se simțea acasă, lângă consătenii lui, lângă nevasta lui.
Mergea pe stradă, în căutarea unui taxi și se gândea doar la momentul în care își va lua nevasta în brațe.
„E abia 10. Dacă am noroc, ajung la timp.”, își spuse, fluturând mâna la fiecare mașină galbenă pe care o vedea, fie cu bec verde, fie cu bec roșu.
Se bucură ca un copil, când un taxi se opri lângă el. Deschise ușa din față și îl întrebă pe șofer dacă îl duce până la Gara de Nord.
- Urcă, îi spuse bărbatul de la volan și el nici măcar nu mai așteptă să termine de vorbit, că se așeză pe bancheta din spate, punând geanta sport, lângă el.
- Ai noroc, îi spuse șoferul, bine-dispus, în timp ce deschise aparatul de taxat. Chiar îmi spuneam:
„Sandule, gata, închidem prăvălia, pe ziua de azi. Mergem acasă, la nevastă și copil. Dacă mai vedem un singur om că are nevoie de noi, îl ajutăm, mai facem o cursă, tată; dacă nu, mergem acasă.”
Ce chestie!, râse cu poftă șoferul.
Clientul cel grăbit zâmbi și el. Tutuiala șoferului nu îl deranja. Se simțea bine în prezența lui, în taxi era cald și întunericul nopții de octombrie, părea mai prietenos, dintr-o dată.
- Sandule, mă bucur că v-am întâlnit și că v-ați hotărât să mă luați și pe mine.
- Ha, ha, râse din nou șoferul. Ești comic. Da, eu vorbesc la plural cu mine. Nici nu mi-am dat seama, până acum.
- Eu sunt Adi și, ca și tine, vreau să ajung la nevastă și la copil.
- Asta da întâmplare, se miră Sandu. Câți ani are copilul tău?
- Nu s-a născut, încă. E băiețel, îl așteptăm în decembrie.
- Numai mâine nu-i poimâine, domnul Adi. Timpul trece atât de repede, că parcă îl vezi acum și în secunda doi a dispărut.
- Copilul tău câți ani are?
- Mia are abia trei luni. Peste două săptămâni, avem botezul.
- Să vă trăiască. E primul copil?
- Da. Ne-a schimbat viața, iar eu, cel puțin, nu mai știu cum am trăit înainte de copil. La fel cum, în istoria omenirii, există Înainte de Cristos și După Cristos, există, și în viața mea, Înainte de Mia și După Mia. Copiii schimbă totul.
Adrian privi profilul șoferului din spate.
„Uite așa arată un om fericit. Împlinit. Se simte în aer. Nici nu e nevoie de cuvinte.”
- Nu e grea meseria asta, de taximetrist? Mi se pare destul de periculoasă.
Sandu râse, în timp ce dădea volumul radioului mai încet.
- Nu e mai periculoasă decât oricare altă meserie. Eu o fac de plăcere, de exemplu. Câștig destul de bine. În unele zile, chiar foarte bine, în altele abia-abia. Oricum, mai bine decât nevastă-mea, care e profesoară de geografie. Iar meseria ei mi se pare mult mai grea: pentru că ea nu doar predă geografie și atât; ea formează și caractere, educă niște copii care vor crește și vor construi destinul acestei țări, în viitor.
- Și nevasta mea e învățătoare. Și încă una foarte dedicată meseriei sale.
- Încă o coincidență, domnul Adi. Cât despre meserie, ce să zic. Îmi place să conduc, îmi place să vorbesc cu oamenii. Unii sunt mai tăcuți, dar mă ascultă cu atenție. Alții nici nu ascultă, nici nu vorbesc cu mine. Unii vorbesc mai mult decât mine. Alții îmi povestesc viețile lor. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu, de fapt, am terminat Facultatea de Geografie. Chiar am predat la școală un an, dar nu mi-a plăcut. Nu am răbdare să fac, în fiecare zi, același lucru. Simțeam că mă sufoc în clasă, în timpul orelor.
M-am apucat de taximetrie din joacă și mi-am dat seama că îmi place. Pare că fac zilnic același lucru, știu, dar mie mi se pare că nici o secundă nu seamănă cu alta, tocmai fiindcă întâlnesc mereu oameni noi. Tu ce lucrezi?
- Eu sunt consilier de dezvoltare personală. Am terminat Psihologia și am ales să vorbesc oamenilor despre cum să se auto-depășească. Și mie îmi place să vorbesc și să întâlnesc mereu oameni noi. Altă coincidență, domnul Sandu.
- Îmi place de tine, domnul Adi. Și ce înveți oamenii, când îi consiliezi?
- Mai pe scurt, cum să fie fericiți. Și încă multe altele: cum să se ierte pe ei înșiși, cum să facă pace cu copiii din ei, cum să-i accepte pe cei din jur așa cum sunt, să-și descopere rostul pe acest pământ…
Adi se opri pentru o clipă, privind pe fereastră luminile Bucureștiului, luminând în noaptea friguroasă de octombrie. Acum trebuia să se învețe pe el însuși, care e rostul său pe pământ.
- Cam multe lucruri de învățat. Eu credeam că toate acestea sunt de la sine-înțeles. Cum ai putea să înveți pe cineva să fie fericit?
- Da. Unii oameni trebuie să învețe și să fie buni. Sau să primească un compliment.
- De fapt, da, ai dreptate, continuă ideea Sandu. Și nevastă-mea, Silvia, m-a învățat ce înseamnă "acasă" și ea nici măcar nu a știut. Înseamnă că e consiliera mea de dezvoltare personală, așa-i?
Adrian zâmbi.
„Ce idee năstrușnică”, își spus în gând, după care se miră de cuvântul „năstrușnic”, pe care nu-l mai folosise din școala primară, de când făcea compuneri pe de teme date.
- Da, așa e. Într-un fel, ne consiliem unii pe alții. Învățăm unii de la alții. Pe mine, nevastă-mea m-a învățat să cred în Dumnezeu. Fără învățătura aceasta, toată dezvoltarea mea personală ar fi fost doar o carcasă goală.
- Ce bine că ne-am luat neveste înțelepte și deștepte, atunci!, concluzionă Sandu, în timp ce oprea taxiul în fața Gării de Nord.
Opri aparatul de taxat și se întoarse spre Adrian, care scosese portofelul.
- Domnul Adi, cursa asta a fost plăcerea mea. Am vorbit frumos despre viețile noastre, despre neveste și copii, iar asta nu are preț.
- Mulțumesc, atunci. Toate cele bune familiei tale.
- Asemenea.
Bărbații se salutară scurt, își strânseră mâinile și fiecare își urmă viața.
Adrian se îndreptă spre casa de bilete, gândindu-se la lanurile de grâu și de porumb și realiză brusc, că vrea să se facă agricultor, să lucreze pământul și să învețe să-l cunoască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu