Toți copiii desenau. Își îndoiseră câte o foaie A4 în două și încercau să-și creeze cea mai frumoasă felicitare. Unii desenau ghiocei, unii inimioare, alții trandafiri. Unii conturau cu cariocile, alții desenau cu creioanele colorate, alții pictau cu pensoane și acuarele. Profesorul de desen se plimba printre bănci, observându-și cu atenție elevii. Li se citea pe chipuri concentrarea, dorința de a face felicitări cât mai frumoase. Profesorul era tânăr, abia intrase în învățământ, poate tocmai de aceea se simțea și el entuziasmat de emoția elevilor săi, din clasa a V-a. Când își primise repartizarea pentru comuna Dealu Morii, se gândise că și-a ratat, din start, cariera.
Cu timpul, însă, descoperise o lume atât de caldă și de diferită de viața lui de până atunci, încât se îndrăgostise de meseria sa. Își învăța copiii să vadă în spațiu, să deseneze un cerc sau un cub, să diferențieze și să înțeleagă ce exprimă fiecare culoare, să nu le fie rușine să exprime, prin desen, ceea ce simt. Încetul cu încetul, devenea profesorul care se visase a fi și nici măcar nu-și dădea seama. Copiii îl îndrăgiseră, erau încântați de ora de desen. Viața la sat, dintr-o necunoscută de neluat în calcul, devenise o posibilitate. Tânărul profesor de desen se mutase în gazdă la o bătrână din sat și descoperea, cu surprindere, că exista o viață inteligentă și plină de aventuri și la sat.
Apropierea zilei de 8 Martie, se simțea, mai ales, în ritmul intern al școlii. Copiii învățau poezii și cântece despre mame, desenau desene pentru mame, construiau tot felul de căsuțe și figurine, pentru mame. Elevii clasei a V-a erau implicați, în totalitate, în crearea felicitărilor pentru mămicile lor. Profesorul se așeză mulțumit pe scaunul din fața catedrei, simțind un impuls copilăresc de a desena și el ceva frumos, pentru mama lui dragă. Zâmbind, începu să schițeze un portret, pe o foaie luată de la un elev. Oricine ar fi privit această oră de desen, chiar și pentru o clipă, și-ar fi dat seama că, uite, atâtea mămici vor fi fericite pe 8 Martie, vor primi felicitările și le vor citi și le vor privi cu drag și poate le vor strânge la piept și poate chiar le vor săruta cu iubire.
Un singur copil părea că încă se mai gândea la ceea ce ar putea să deseneze. Ana ținea un creion roșu în mână și îl rotea în cercuri mici sau mai mari, pe foaie. „Oare să fac o inimioară? Sau poate o vază cu flori? Sau un ghiocel? Sau un trandafir? Lu` mămica îi plac tare mult trandafirii roșii!” Ana nu se putea hotărî. Se gândea, cu tristețe, că dacă ar mai fi fost învățătoarea ei dragă în școală, ar întreba-o pe ea, ce ar trebui să deseneze.
Doamna Adina născuse la sfărșitul anului trecut și intrase în concediu de creștere a copilului. Ana, acum în clasa a V-a, nu mai putea să alerge, să o îmbrățișeze, așa cum făcuse în fiecare pauză, timp de patru ani. Îi era dor de învățătoarea ei, deși se bucura că e și ea mămică. Băiețelul ei, Ionuț, abia împlinise două luni și era un bebeluș foarte frumos. Ana îl văzuse când doamna ei învățătoare îl plimba în cărucior, pe strada principală a satului. Bebelușul habar n-avea ce norocos era că are o mămică atât de bună, care îl iubea atât de mult. Ana era puțin geloasă pe băiețelul doamnei învățătoare.
Ar fi vrut și ea să aibă o mamă care să o iubească atât de mult. Care să o plimbe pe ulițele satului Dealu Morii. Care să o ducă în oraș, în Bacău, și să-i cumpere hăinuțe frumoase, așa cum fac mamele colegelor ei de clasă. Să o asculte la lecții și să o ajute să învețe franceza. Să o învețe să împletească și să coasă.
Să o strângă în brațe și să îi spună că o iubește, seara, înainte de culcare. Să o spele pe cap, să îi usuce părul și să i-l împletească. Să o întrebe ce a făcut la școală și ce note a luat. Să îi explice de ce a început deodată să o doară burtica și să îi curgă sânge din locul cel mai intim, câte trei zile pe lună. Să îi pună mâna pe frunte, să țâțâie speriată și să îngâne „Aoleo, ai febră”, după care să-i facă ceai de mușețel și să-i dea o pastilă.
Să îi facă colțunași cu brânză și plăcintă cu mere. Să îi povestească întâmplări din vremurile în care era și ea fetiță. Să o ducă la dentist și să o țină de mână, ca să nu se sperie. Să o învețe să dea de mâncare la găini și să măture. Să-i facă petreceri surpriză de ziua ei. Să adoarmă pe fotoliul din fața televizorului uneori, seara, și Ana s-o trezească, să meargă să se culce în patul ei. Să o alinte și să vorbească despre orice, una cu alta, așa cum fac cele mai bune prietene.
Să îi spună „Te iubesc, fetița mea frumoasă! Ești inima și viața mea!” Așa o mamă ar vrea să aibă Ana. Ba nu. Nu așa. Era un vis prea frumos, ca să fie adevărat! Ana ar fi acceptat și o mamă care să nu o iubească atât de mult, ba chiar să nu o iubească deloc. Dar să fie lângă ea. Să o poată atinge în fiecare zi. Să o certe, dacă ea așa voia, dar să vorbească cu ea.
Ana voia o mamă de-adevăratelea, reală. Nu una de Internet, cu care să vorbească pe Skype, la două-trei zile, care s-o întrebe „Tutto bene, Ana?”, ca și cum nici nu mai știa românește. Nu voia o mamă care să-i spună „cara mia”, în loc de „draga mea”. Ura limba italiană, ura italienii și ura toată Italia! De când plecase mama ei la muncă în Italia, Ana refuzase să mai mănânce pizza sau paste. Mama ei plecase atât de supărată, în urmă cu trei ani, era atât de speriată că trebuie să-și părăsească fetița și mama. „Plec pentru un an, câștig bani frumoși și mă întorc. Nici n-o să știți când trece timpul.” Ana avea opt ani, era în clasa a III-a, nici măcar nu înțelesese ce se întâmplă. Mămica ei plecase într-o zi de septembrie și ea rămăsese plângând la poartă, cu bunica lângă ea.
A început să simtă că îi e dor de mama, chiar atunci, când femeia a închis poarta casei și le-a făcut cu mâna pentru ultima dată. De atunci, dorul i-a crescut în inimă, așa cum crește un măr în pom. Dorul s-a făcut mai mare decât inima și a început să treacă și prin plămâni, prin oase, prin sânge, prin ficat, prin gât, prin splină, prin brațe, prin nas, ochi și gură, prin picioare și degete, prin creier și păr. În scurt timp, Ana umbla într-o bulă imensă, compactă, sufocantă de dor, care creștea și creștea, riscând să cuprindă satul, orașul, toată Moldova și, mai apoi, toată România, și să ajungă, poate în Italia, să o lovească pe mama ei, poate așa se hotăra să se întoarcă acasă.
De câte ori vorbeau pe Skype, Ana o vedea pe mama ei din ce în ce mai veselă, mai frumoasă, mai sigură pe ea. Mai fericită. Îngrijea un cuplu de bătrâni și le povestea ei și bunicii, câtă grijă are de ei, cum le dă medicamentele la oră fixă, cum îi spală pe rând, cum îi duce să îi plimbe prin parc, cum le face toate cumpărăturile. „Sunt niște oameni foarte cunoscuți în acest orășel și m-au îndrăgit foarte mult. E obositor ceea ce fac, dar sper să-mi găsesc o slujbă mai bună, la un moment dat. Poate vine și Ana la mine, când o să-mi găsesc o casă, ce zici mamă?”, o întreba mămica ei, pe bătrână. „Eu nu știu, maică”, răspundea bunica cu mâna la gură și dând ușor din cap. „Fă cum oi ști tu că-i mai bini pentru voi.”
Ana nu zicea nimic, că nu o întrebase nimeni pe ea, dar știa deja că nu o să plece nicăieri, pentru toți banii din lume. O să mănânce doar cartofii învârtiți cu ceapă și borșul bunicii și nu o să vrea nimic altceva. Și dacă nu o să aibă nici cartofi, o să mănânce mămăligă cu varză sau cu perje. Nimeni n-o s-o ia de lângă bunica. „Doamna și domnul Concetto au spus că o să aibă grijă de mine. Au mai spus că sunt cea mai bună și mai dedicată badanta pe care au avut-o până acum. Dacă nu m-aș gândi la voi, aș fi cea mai fericită femeie de pe pământ. Ție ți-e dor de mine, cara mia?”, o întreba pe Ana. Ea răspundea scurt „Da`, dar nu-i spunea că îi e atât de dor încât adoarme plângând, atât de dor încât îi e mai ușor să se gândească la mama ei ca și cum ar fi moartă, decât vie și departe de ea, atât de dor încât o doare gândul către ea sau despre ea.
Mama ei era din ce în ce mai fericită, iar ea era din ce în ce mai neajutorată. Uneori o auzea noaptea pe bunica cum oftează în patul ei, o privea cum face toate treburile grele din gospodărie, șchiopătând, cu dureri de șale și cu degetele aproape înțepenite. O privea cum taie lemne, o mână de om, draga ei bunică, o privea cum cară sacii cu făină în pod, cum vopsește gardul sau casa, cum spală rufele în copaia de lemn, cum scoate apă de la fântână, cum muncește fără întrerupere de la ora cinci dimineața, până seara la ora nouă.
Ana o ajuta cât putea de mult, dar bunica nu prea o lăsa, spunea că munca ei e școala. Uneori, fetița se întreba de ce sunt bătrânii îngrijiți de mama ei atât de importanți? Pentru că au muncit mult? Dar bunica ei nu muncea mult? Nu muncea, în fiecare zi din viața ei? Fără nici o singură zi de concediu, fără savurat cafeaua pe terasă, fără excursii în străinătate sau măcar până la Băile Herculane, fără răsfăț la coafor sau masaje la picioare, fără să spună nici măcar o dată de când s-a născut ”E dreptul meu, sunt un cetățean al acestei țări, mi se cuvine aia sau ailaltă”. Nu merita ea oare aceeași grijă ca și bătrânii îngrijiți de mămica ei? Nu merita să o spele și pe ea, mămica? Să o ducă să o plimbe? Să îi facă masaj? Să îi facă mâncare și să o servească? Oare era drept ca mămica ei să îngrijească cu atâta grijă niște străini, pentru câțiva bănuți, și să nu observe câtă nevoie aveau mama și fata ei de ea? Oare cum putea să le dea medicamente la ore fixe unor stăini și să n-o întrebe, măcar o dată, pe mama ei, dacă e bine, sănătoasă, dacă mai poate munci?
Ana își scoase un portofel micuț din ghiozdan, în care își ținea toată averea:158 de lei și 55 de bani (pe care-i făcuse la urat și la semănat, de Crăciun). Îi înveli în hârtia A4 de pe bancă, pe care scrise cu creionul roșu: „Mama mea dragă, de 8 Martie îți doresc să fii sănătoasă. Îți trimit toți banii mei (158,55 lei) și te rog să vii acasă, să ai grijă de mine și de bunica. Dacă trebuie, o să mă angajez undeva și o să-ți dau bani în fiecare lună. Dacă nu mai vrei să vii la noi, măcar spune-ne, să știm și să nu ne mai fie dor de tine, atât de tare. Să putem să trăim și noi în liniște. La mulți Ani de Ziua Femeii! Cu drag, Ana, fiica ta dragă”
Lăsă plicul improvizat pe bancă, se rezemă de scaun și își privi răbdătoare colegii, care desenau inimioare roșii și ghiocei alb-albăstrui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu