Semnul 7- Mască, în fire și chip

I se părea că nu-și mai poate recunoaște chipul, când se privea în oglindă. Dimineața era unul dintre cele mai neplăcute momente ale zilei. După ce se spăla pe față, îți ridica involuntar capul. Și nu mai putea să evite. „Uite. Uite-mă. Acesta-s eu.” Se privea pentru câteva momente doar, în oglinda imensă de deasupra chiuvetei. Chipul său îl înspăimânta. Nu pentru că ar fi fost dizgrațios, pentru că nu era. Îl înspăimânta minciuna care i se lipise invizibil pe întreaga față. Minciuna. Ura. Masca lipită impecabil pe nasul său acvilin. Masca întrețesută printre celulele pomeților și ale pleoapelor și ale buzelor cărnoase, impecabile. Ochii, care nici nu mai erau ai lui demult. Privirea sa care iradia bunătate și zâmbet, dar care era doar o perdea pentru ura care-i țâșnea din gânduri. 

 În restul zilei, evita să se mai privească în oglinzi, vitrine sau orice planuri care reflectau imaginea. Nu putea să evite privirile celor pe care-i întâlnea, însă. Nevastă, colegi de serviciu, vecini, cunoștințe, oameni necunoscuți, părinți, copii. Uneori, inima îi bătea cu putere, de teamă să nu fie descoperit. Se temea că cineva, cumva, ar putea să strige, exact ca în povestea „Hainele împăratului”: „Iulian are o mască! Iulian are o mască!” 

Era atât de înfricoșat că așa ceva s-ar putea întâmpla, cu adevărat, încât avea coșmaruri. Visa același vis, în fiecare seară. Se afla în mijlocul unei ședințe importante din domeniul în care activa. El se afla în picioare, tocmai își prezenta un proiect important, când inevitabilul se producea, brusc, și fără preaviz: îi cădea masca. Masca de om bun, cu privire blândă și zâmbet reconfortant. Această mască frumoasă, intimă, umană, se desprindea de fața sa și cădea, cu zgomot, pe masa din mijlocul sălii de conferințe. Deși părea o mască elastică, la impactul cu masa, ea se spărgea în zeci de cioburi, mai mici sau mai mari. Oamenii de afaceri erau zgâriați de cioburile casante. El privea totul rânjind satisfăcut, cu adevărata lui gură, de pe adevărata lui față. O față a urii. 

Se trezea transpirat, sleit de puteri. Chipul său, adevăratul său chip din vis, îl înspăimânta. Știa că e al său, cu adevărat, pentru că se recunoștea în el, ca într-o oglindă. Chipul său, cel din oglinda de la baie, pe care-l vedea în fiecare dimineață, îl înspăimânta, pentru că nu știa al cui este, cu adevărat. Nu recunoștea acea privire blândă, nu recunoștea acei pomeți și nici fruntea înaltă și nobilă. Era înspăimântat de ambele chipuri, pentru că nu le înțelegea sensul. Cum putea cel real să existe, cu adevărat, doar în vis, iar masca, chipul străin, să-i fie chip, în realitate, în viața de zi cu zi?

Avea 38 de ani și, din toate punctele de vedere, se putea considera un om realizat. Așa îi spuneau toți cei care-l cunoșteau. Toți cunoscuții lui îl considerau un exemplu demn de urmat. Fără de fisură. Așa părea viața lui. Copil de profesori. Toate condițiile îndeplinite pentru o educație de excepție. Și el și soră-sa, mai mare cu doi ani decât el, au avut parte de tot ce și-au dorit. Singurul lucru care li s-a cerut, de către ambii părinți, a fost să învețe foarte bine. Și asta au și făcut. Au fost elevi de 10 pe linie. Soră-sa a studiat medicina, iar acum e medic cardiolog cu renume, într-un oraș din sudul Italiei. Are doi copii și e măritată tot cu un român, care are o mică afacere de construcții, în același oraș italian. 

Iulian a terminat ASE-ul, Facultatea de Finanțe și Bănci, și acum e bancher la o bancă importantă din București, cu un viitor promițător în acest domeniu. E însurat cu Nadia, un fost model de succes, cu care are un băiețel de trei ani, Nadir. Familia perfectă. El frumos, tânăr și bogat. Ea frumoasă, tânără și admirată. Iulian își cunoștea valoarea. Știa că viața sa perfectă era creația lui. Știa că tot ce are, i se datorează în întregime. Cariera, nevasta de copertă de revistă, casa cochetă, într-un cartier rezidențial, mașinile din garaj, paznicul de la poartă, femeia care le făcea menajul, bucătăreasa, șoferul neveste-sii, dădaca lui Nadir, vacanțele de lux din jurul lumii. Totul. Totul i se datorau lui. Își câștigase respectul tuturor.

 Urcase scara socială destul de repede, iar acum juca în liga mare. Se învârtea printre oameni obișnuiți să fie serviți, adulați, ascultați orbește. Își lua prânzul în locații exclusiviste, în care se fuma doar trabuc, iar lucrurile cu adevărat importante se discutau lângă fântâna arteziană din mijlocul părculețului sau pe malul unui lac, cu debarcader personal și bărci mai scumpe decât apartamentul părinților lui. Iulian avea marea calitate de a nu pune întrebări în afara subiectului și de a nu da răspunsuri importante la întrebări din afara subiectului. Iulian corespundea din toate punctele de vedere cerințelor lumii în care se învârtea. „Fără respect, ești un nimeni.” Era fraza pe care i-o inoculase maică-sa, în toate celulele corpului său, încă de când se născuse. Și chiar dacă toate celulele i-au murit de mii de ori, altele luându-le locul, ideea de a fi respectat a rămas gravată în toată ființa sa. Maică-sa era o doamnă și asta a învățat el că trebuie să fie o femeie. Mama sa a predat chimie pentru generații întregi de elevi și nu și-a pierdut respectul în fața nici unuia dintre ei. Iulian Badiu era fiul mamei sale, mai mult decât a tatălui său, fost profesor de istorie.

De ceva timp, Iulian simțea nevoia să facă rău, să distrugă, să mintă, să înșele, să nu mai respecte nimic și pe nimeni. Și-a dat seama că e un om rău, într-o zi de vineri. Ploua torențial, străzile capitalei erau sub ape. Se grăbea cu mașina, spre o întâlnire importantă. Avea viteza peste limită, când a stropit-o din cap până în picioare, pe o femeie în jur de 60 de ani, care mergea grăbită, pe trotuar. A apucat să vadă valul imens de apă de ploaie, care a căzut pe femeie, udând-o de sus până jos și privirea ei șocată. În loc să se rușineze sau să-i pară rău, a izbucnit în râs. „Proștilor! Oameni fără valoare. Pleava societății. Trăiți să ne serviți pe noi”, s-a trezit vorbind singur, la volan. 

Din acea zi, aștepta cu nerăbdare ploile. Trecea cu mașina, în viteză, prin bălțile de pe asfalt, udând fără milă, mai ales bătrânele și mamele cu copii mici. Simțea o energie ciudată când făcea toate aceste răutăți. Șocul oamenilor pe cer-i umilea îi dădea o stare de putere absolută. Ura oamenii simpli. Nu suporta să-i vadă pe stradă. Nu suporta că au dreptul să respire același aer pe care-l respira și el. Era din ce în ce mai convins că cei săraci n-ar trebui lăsați să se reproducă, n-ar trebui lăsați să voteze, n-ar trebui lăsați să aibă opinii cu privire la conducerea țării. „Fără bani, ești un nimeni”, devenise noua sa deviză. Se simțea un zeu. Avea puterea să-și dorească orice și să realizeze orice. 

Își acceptase și răul din el, i se părea chiar atrăgător. Singurul lucru care-l speria, era posibilitatea de a fi descoperit. Ideea că cineva ar fi putut să-i vadă masca de om bun, îl teroriza. Avea totul! Tot ceea ce un om își poate dori. Când mergea la petreceri private, îi plăcea să o privească pe nevastă-sa, fără ca ea să știe. Era singura femeie, cu statut de soție, printre alte câteva femei, cu statut de amante. Toate erau superbe, firește. Toate erau frumoase și stilate și purtau pe ele piese, care însumate, ar fi plătit pensiile pe o lună, într-un orășel de provincie. Era invidiat, o știa. Vedea privirile fumătorilor de pipe și de trabucuri. Nevasta lui era atât de frumoasă, încât uneori se întreba ce-o fi găsit la el, de l-a acceptat de bărbat. Nu-i trecea prin minte că, poate, pur și simplu Nadia îl iubea și era fericită. 

Iulian nu mai credea în sentimente. Erodau ideea de putere, așa că s-a debarasat rapid de ele. Empatia dispăruse prima, în momentul în care a stropit-o pe femeia aceea de 60 de ani și n-a simțit nici o remușcare. A urmat mila : a dispărut și ea, în momentul în care a dat cu piciorul în cutia de conserve, în care un cerșetor își primea câteva monede amărâte de la trecători. A urmat gingășia, în momentul în care n-a mai suportat să-l ia pe fiul său în brațe, pentru că plângea prea tare. Una câte una, sentimentele se desprindeau de el, ca frunzele de un copac, toamna. Îl deranja cumplit că trebuia să-și acopere ochii cu acel sentiment inferior de bunătate, dar n-avea încotro. Îl ajuta în afaceri. Nu-i mai plăcea să se privească în oglindă, pentru că ceea ce vedea, nu era el. 

 „Cine sunt eu? Cel din oglindă sau cel din vis?” se întreba pentru a mia oară, înspăimântat de coșmarul din care tocmai se trezise. Își privi nevasta care dormea alături și se ridică hotărât din pat. Intră la baie și își spălă chipul, cufundându-și fața în palmele căuș, pline cu apă. Când ieși din baie, își auzi fiul scâncind, în camera sa. Străbătu întregul etaj și se opri în pragul camerei lui Nadir. Copilul se trezise din somn și stând în funduleț, în mijlocul patului, scâncea speriat că nu o vedea pe dădaca lângă el. Femeia era probabil la toaletă, pentru că se vedea o fâșie de lumină, ieșind de sub ușa băii. 

Iulian ezită, nu-și mai luase copilul în brațe de câteva luni, dar un instinct ciudat, să-i spunem patern, îl împinse înspre băiețelul supărat. - Vino la tata, flăcăule! 

Iulian se aplecă să-și ia copilul în brațe, dar când cel mic ridică brațele, ridică și capul spre tatăl său. Atunci privirile lor se întâlniră. Iulian a văzut tot. Tresărirea fiului său. Apoi groaza din ochi. Frica din ochii fiului său de trei ani, când a privit chipul tatălui lui. Momentul de care se temuse cel mai mai mult, se întâmpla chiar atunci. Fără cuvinte. 

Fiul său îi văzuse fața adevărată. Văzuse privirea lipsită de sentimente, văzuse răul din chip și suflet. Nadir a început să plângă atât de tare, încât Iulian a înțepenit. „Masca a căzut. A căzut masca. Sunt, în sfârșit, liber să fiu așa cum vreau.” 

Alertată de plânsetele copilului, bona a ieșit, precipitându-se, din baie. Iulian a privit-o scurt și a ieșit, lăsându-i copilul în grijă. A intrat în closetul său imens, și-a luat o geantă sport, în care a înghesuit câteva haine de schimb, și-a dat pijamalele jos și s-a îmbrăcat în jeansi, tricou și hanorac. A intrat în cameră. S-a așezat pe pat. A privit-o pe Nadia și s-a hotărât, pe vecie. A trezit-o cu un gest scurt. Femeia îl privea buimacă. Privirea soțului său o speria. Iulian o privi scurt. 

- Știu că încă nu te-ai trezit, dar ascult-mă, căci n-o să repet. Divorțez de tine. Nu vreau să te mai văd nici pe tine, nici pe copil. Plec. Să nu mă cauți. Tot ce e al meu, va fi al tău. Nu-ți va lipsi nimic. Nu te merit. Nu vă merit. Să-ți refaci viața. Uită-mă. 

 Iulian își luă geanta și ieși pe ușa camerei. Coborî scările vilei și ieși în noaptea de sfârșit de noiembrie. Nu mai știa cine e, căci în ochii fiului său, se văzuse într-un fel în care nu se văzuse nici în oglinda din baie, nici în coșmarul său, din fiecare seară. „Fără chip, nu ai nimic”, își spuse, în timp ce se îndepărtă în noapte. Nu simțea nimic. Nu spera nimic. La colțul străzii, o mașină trecu, în grabă, și-l stropi din cap până în picioare. Ud și înfrigurat, o căldură plăcută începu să-i pâlpâie ușor în piept, în locul golit de sentimente.