Toamna, asa

Afara incepe a ploua
Si pasarile a pleca
Frunzele a cadea
Si ziua a scadea.

Afara este frig si innegrit,
Iar norii cerul au acoperit
Si soarele s-a mistuit
Incet asa.

Poezie compusa de fi-mea pentru o lectie despre toamna. Adica o fisa despre toamna. Fisa de clasa a treia.
Tot ce m-a intrebat fi-mea a fost: "Mami, are rima poezia mea, nu?" I-am zis ca da (ca s-o incurajez), dar ca putea s-o tina in acest "ea" sau "ua" de la sfarsitul versurilor inca vreo treizeci de strofe, ca era destul de simplu. A zambit. Nu stiu daca s-a prins ca am persiflat-o putin, dar si-a dat seama ca poezia ei nu poate fi confundata cu una de-a lui Eminescu ("cel mai mare poet al romanilor, mami, stiai?")
Ma rog, una peste alta. Cred ca e o poezie draguta, compusa de fata mea de opt ani si opt luni, fara nici un ajutor (A, ba da, m-a intrebat ce inseamna mistuit. Eu i-am zis ca ars. Ea mi-a zis "Ba nu, disparut." Eu m-am prins ca e vorba de sensul abstract si i-am zis ca da, poate sa insemne si ars, disparut, ceva care nu mai ramane nimic din el. Dupa aia am vazut de ce i-a trebuit sensul cuvantului. Ca soarele s-a mistuit. Deci a disparut. Sau a ars, dupa explicatia mea. Chestie de gustibus literar.)
Dar cel mai mult imi place ultimul vers. Cu cat il citesc mai mult, cu atat imi place mai mult. Ca soarele s-a mistuit. Dar nu dintr-o data. Ci, "incet, asa." Adica, delicat, ca o soapta. Asa cum sunt apusurile de soare. Copilul meu a observat asta si a redat in cuvinte. Imi place tare mult.
Mult, asa.

O furnica duce-n brate, o para cam natafleata

In pas de mars, dimineata, spre gradinita, cu fi-miu de mana, care admira niste nori albi si pufosi, ca vata de zahar pe bat. Frig-frig, eu cu ochii in toate partile, sa nu calcam in rahatul cateilor, sa ne ferim de masinile care circula ca la raliu, sa nu intarziem, sa-i explic lui fi-miu de ce luna n-a plecat inca la culcare si mai sta inca pe cer. Fi-miu, tot cu ochii pe cer, a uitat de luna si admira norisorii pufosi.
- Mami...
- Da, ce s-a intamplat?
- Vezi norul acela?
Ridic ochii si vad sute si sute de nori albi pe un fond de cer albastru. Aproape toti identici...
- Care?
- Acela care seamana cu o furnica. (In gandul meu am renuntat deja sa caut. Cand am auzit si de furnica, am stiut ca n-am nici o sansa)... Ala care seamana cu o furnica, ce tine o para in mana.
Am zambit de-a binelea, privind norii aproximativ de aceleasi marimi si forme.
- L-ai vazut mami?
- Nu, cred ca a plecat furnica... Nu vad nici un nor-furnica.
- Ooooo. Lasa c-o sa-l vezi altadata.
:):):)