marți, 8 noiembrie 2011

O furnica duce-n brate, o para cam natafleata

In pas de mars, dimineata, spre gradinita, cu fi-miu de mana, care admira niste nori albi si pufosi, ca vata de zahar pe bat. Frig-frig, eu cu ochii in toate partile, sa nu calcam in rahatul cateilor, sa ne ferim de masinile care circula ca la raliu, sa nu intarziem, sa-i explic lui fi-miu de ce luna n-a plecat inca la culcare si mai sta inca pe cer. Fi-miu, tot cu ochii pe cer, a uitat de luna si admira norisorii pufosi.
- Mami...
- Da, ce s-a intamplat?
- Vezi norul acela?
Ridic ochii si vad sute si sute de nori albi pe un fond de cer albastru. Aproape toti identici...
- Care?
- Acela care seamana cu o furnica. (In gandul meu am renuntat deja sa caut. Cand am auzit si de furnica, am stiut ca n-am nici o sansa)... Ala care seamana cu o furnica, ce tine o para in mana.
Am zambit de-a binelea, privind norii aproximativ de aceleasi marimi si forme.
- L-ai vazut mami?
- Nu, cred ca a plecat furnica... Nu vad nici un nor-furnica.
- Ooooo. Lasa c-o sa-l vezi altadata.
:):):)

Niciun comentariu: