vineri, 26 iunie 2009

Cu uimire, eu despre mine

Am gasit o mica istorioara (???) pe care am scris-o in data de 17 octombrie 1990 (aveam 15 ani!!!). Uitasem complet de ea, dar, pentru farmecul ei frust, lipsit de prejudecati si pur pana la inconstienta, o sa impart aceasta istorioara cu voi. Se numeste "Cine sunt eu??" si suna cam asa:

"In aceste clipe vad cine sunt, am fost si voi fi. Tot ce simt acum este scris sub influenta viziunii din acest moment; spun asta, pentru ca intotdeauna ma vad si ma simt altfel.
Dar acum...
Oare prin cine vad tot ceea ce vad? Si ce vad? Ma vad pe mine. Eterna. In aceste momente imi e dat sa simt tot ceea ce un om nu poate gandi. Oare prin ce putere imi e ingaduit sa fac lumina asupra EU-lui meu?
Calator de-o clipa pe Terra...
Clipa aceasta pe Pamant inseamna enorm de mult, insa eu in curand nu voi mai fi ceea ce sunt. Ma voi preschimba intr-un atom. Nu, nu un atom. In ceva mult mai mic; infinit mai mic. Dar acum sunt inca ... Carmen (ce vesela cacofonie).
De multe ori, zarind chipuri necunoscute pe strada, tresar...sau devin nelinistita. Ceva in mine imi spune ca undeva, candva am mai zarit acesti oameni. Oare unde? Uneori am chiar impulsul sa ma duc sa-i imbratisez... dar ma opresc. Regula jocului nu trebuie schimbata. Deocamdata traiesc pe Pamant.
....................................
M-am nascut demult, demult... tare demult. E un numar de ani mult mai mare decat infinitul. Ma simt... simt ca am mai umblat si prin alte universuri. Mintea mea stie atat de multe, incat ii e teama sa vorbeasca. Tare multe stie mintea mea.
Numai ca nu tin minte cum am aparut. Am uitat. Ce ciudat!
Am avut o traiectorie tare ciudata. Nu stiu pentru ce am aparut eu; ce rost am eu. Tin minte numai ca m-am preschimbat de foarte multe ori, in diferite forme. Si acum ma pipai si ma intreb cand o sa redevin eu cea normala..., iar universul din mine ma linisteste: curand, curand, Viata fara rost, Nimic din nimic, Ce rost am sau cum te mai cheama si pe tine. Curand Carmen; e asa putin pana atunci.
Nu stiu de cate ori m-am metamorfozat, dar pot cu precizie sa spun ca m-am nascut undeva pe ceva patrat; un patrat mare, mare. Oamenii de pe Pamant i-au spus Mercur, si din comoditate l-au facut rotund.
Acolo nu era ca aici. Si nu aratam deloc ca acum. Aveam o forma cu totul alta: aratam ca un cerc mare, ca un fum, si toti semenii de pe Mercur erau la fel si aveau diferite culori. Numai ca nu se numeau ca aici: rosu, violet, caki, verde, maro... acolo de fapt nici nu se intelegeau mercurienii intre ei prin vorbe. Noi toti eram o mare familie. Puteam sa ajung dintr-un colt in altul al planetei numai gandindu-ma si dorind acest lucru. Acolo nu existau parinti. Mercurianul aparea, disparea si nimeni nu stia de aceste lucruri. Pe nimeni nu interesa nimic. Ne petreceam timpul incercand sa ne schimbam din rotunzi cum eram, in tot felul de forme. Totul era simplu. Nimeni nu era prost sau destept; toti eram la fel.
Apoi, nu stiu, nu mai tin minte cat am trait si cand am murit. M-am preschimbat intr-un atom si m-am plimbat prin aer. Mult, mult, foarte mult timp. Pe langa mine, deasemenea se foiau in sus si-n jos alti atomi, alti EU, infiniti de EU.
Apoi m-am nascut pe Venus. Nu stiu daca asa se numeste planeta aceea, dar fiindca acum sunt pamanteana, din comoditate ii dau acest nume.
Multe nu-mi amintesc. Nu-mi aduc, de exemplu, aminte ce culoare aveam. Si nici cum ma numeam. E ingrozitor sa stii ca ai fost tot tu si sa nu poti dispune de dreptul tau de a fi ca sa-ti poti aminti de toti si de toate. Sigur e corpul; aveam o forma. Aveam si parinti. Si pe ei i-am iubit mult si i-am respectat si m-am supus lor, de parca intr-adevar eram a lor. Eu nu sunt a nimanui. Sunt a mea. Imi apartin. Dar ma supun jocului acesta, care de fapt n-are nici o noima, si ma las nascuta, si ma las murita...
Acolo, pe Venus stiam sa cant. Ridicam ochii spre Soare si cantam. Acolo era foarte cald. Si Soarele era tare aproape de Venus. Imi amintesc si de vocea mea. Cantecele erau altfel acolo. Semanau... asa... cu un galgait lin, cand curgator ca un rau, cand gros.
Eu stiam sa cant extraordinar. Toti Venusienii ma adorau. Am fost o adorata pe Venus, si de asta mi-a parut rau cand am murit si am simtit o mare placere ca cei vii m-au plans mult.
M-am nascut apoi pe Pamant. Ca de obicei, mi-a trebuit mult sa ma acomodez cu noul stil de viata. O alta forma a corpului, alti parinti, alt destin.
Aici nu ma simt prea bine, dar nici rau nu e. Bine nu e, fiindca nu intotdeauna viata depinde de mine, ca atunci cand sunt EU cea mica, si ma plimb prin haos.
Parintii mei m-au dorit baiat. Fiind in trecere, am aflat de dorinta lor si am vrut sa le fac o farsa. Nu stiu de ce imi place mie sa fac farse. Poate datorita faptului ca in drumul meu prin neant, ma izbesc intotdeauna de alti atomi. Imi place sa-i necajesc, dar nu din rautate. Uneori mi-e mila si de ei si de mine. Dar, in definitiv, e foarte frumos sa ma izbesc de alti atomi: de aici cred ca s-a zdruncinat ceva in mine. Intotdeauna par alta fata de ceea ce sunt, pentru ca atunci cand redevin atom imi plac farsele, si aproape intotdeauna ele se intorc impotriva mea.
Eu pe Terra am mai trait de mii si mii de ori. De asta cunosc eu atatia oameni, care sunt de fapt straini.
Poate c-am fost si Eminescu, sau Napoleon, sau chiar Mozart. Poate c-am fost si unul din acei oameni pe care istoria niciodata nu-i consemneaza.
Oricum, fiinta mea imi spune ca eu am mai fost pe aici... si o sa mai vin.
Acum, in aceste momente, eu stiu si ce va urma. Ma voi naste pe Marte, care nici el nu e rotund. Pur si simplu n-are forme. E ca spuma facuta de dero in apa calda. Si oamenii sunt la fel. Si eu voi fi tot la fel.
Ma voi naste apoi pe Jupiter. Vesela planeta. Aici e o civilizatie su-per-ba. Toti Jupiterienii sunt destepti, inteligenti si frumosi. Toti stiu sa se distreze. Cand cineva se naste, rad. Cand cineva moare, rad si fac petreceri. Si eu sunt fericita pe Jupiter.Aici intotdeauna ma simt bine, ma odihnesc, si-mi pare rau de fiecare data cand mor.
Pe Saturn, totul e rigid. Totul, dar nu toti- ma refer la Saturnieni. Eu, de exemplu, de fiecare data cand ma nasc acolo, as vrea sa mor cat mai repede. Oamenii sunt stupizi, si daca mai intalnesti altii care vor sa ase distreze, sunt condamnati de ceilalti sever.
De multe ori pe Saturn m-am omorat singura, desi nu stiam ca am sa ma mai nasc iar si iar. Numai acum ma simt in stare de asa ceva si cu toate ca asa simt, nu m-as omori eu singura ca sa ajung mai repede pe Jupiter, caci traiesc pe Pamant inca, si aspiratiile imi sunt limitate ca la orice muritor de rand.
Pe Uranus traiesc intotdeauna mult. Mare e viata acolo. Si toti se iubesc. E drept ca formele sunt altele decat ale pamantenilor, dar si Uranisienii se iubesc. Mare iubareti mai sunt. Daca as iubi pe Terra cum iubesc pe Uranus as fi trimisa la scola de corectie, sau la inchisoare pentru vagabondaj sau lipsa de educatie, cum s-ar spune, pentru prostitutie.
Numai ca pe Uranus, toate aceste lucruri sunt la fel de normale, cum e normal la noi pe Pamant sa respiri.
Pe Neptun, viata e cu totul altfel. Acolo eu ma transform in ceva care seamana cu un copac, aici pe Terra.
Toti oamenii sunt la fel, acolo. Viata e cand zbuciumata, cand lenta. Nimic deosebit: te nasti, si-apoi mori.
Pluton e cea mai nedorita planeta pe care trebuie sa ma nasc. E frig. E intuneric. Corpul e tare urat format. Te plictisesti enorm. Totusi nu e chiar asa rau. Eu acolo stau, dorm, beau ceai si ma incalzesc la soba. Si pe langa asta mai scriu istorie, povestiri si romane, pentru ca sa aiba copiii plutonieni ce invata la scoala.
Acolo chiar cand te nasti, esti bland si cumpatat ca un bunic.
Pluton e planeta bunicilor.
Dupa Pluton ma transform iar in EU cea adevarata. Si ma plimb prin Universuri, si fac farse atomilor care trec pe langa mine, si ma nasc si mor, si ma cheam Carmen, Xiluneea, Pass, A, PDX3, Milesanchiudranavatarabitena, Nimic, Tot, am parinti, si invat prin scoli, si scriu carti, si cant, si ma plictisesc, si iubesc, si ma transform si astept... ce?
Asta sunt eu, de fapt. Nu-mi trebuie sa fiu crezuta. EU ma cred. Eu ma cunosc, desi nu-mi apartin intotdeauna. Eu stiu multe, desi nimeni nu ma crede, ba chiar, uneori, nici eu.
Eu sunt EU.
ETERNA!!!"

Uitasem complet de povestioara asta, care poate aduce binisor cu un SF adolescentin. Numai ca, pentru cine vrea sa vada, exista mici crampeie de adevar, pe care mai mult le simti la nivel senzorial, decat mental.

Niciun comentariu: