miercuri, 24 februarie 2010

Dragostea in functie de spatiu si timp

Am intrebat-o pe fi-mea, cand avea vreo trei ani si ceva, daca ma iubeste. "Da, mami", mi-a spus privindu-ma in ochi, serena si zambitoare. "Cat de mult ma iubesti?", am incercat eu sa ma asigur, ca sa vad cu ce ar putea copilul meu sa compare plinatatea dragostei ei.
"Pana la tavan", mi-a raspuns copilul absolut neasteptat si prozaic. Uimita i-am urmarit privirea. Se uita in sus. Atunci, partea de creier care se ocupa cu lucrurile frumoase, poetice, miraculoase din mine, a sarit si aspus "Evrika!".
"Dar cand suntem afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat-o nerabdatoare, anticipand raspunsul cel poetic. Fetita mea m-a privit in ochi, iarasi.
"Pana la cer, mami."

La o distanta de trei ani, cand fi-miu avea, la randul sau trei ani si ceva (iar sora lui sase), l-am intrebat daca ma iubeste. "Da", a raspuns el, mult mai scurt si mai concis, dar cu aceeasi seninatate si siguranta. "cat de mult?", l-am intrebat apoi, avand momente de deja-vu. "Pana afara."
Hm, mi-am zis asta e ceva nou. Cum adica? Ce-o fi vrut copilul sa-mi spuna, ca mie nu-mi face nici un sens. Si, iarasi, creierasul a strigat "Evrika!". "Da' cand esti afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat, curioasa de logica unui baietel de trei ani. "Pana in casa", mi-a raspuns fi-miu la fel de scurt si de sincer.

Si m-a pocnit. Dragoste pe verticala si dragoste pe orizontala. Copiii ne iubesc pana la cel mai indepartat punct pe care-l percep ei, fie ca e un punct undeva sus sau undeva jos. Infinitul tine atata cat vad ei cu ochisorii lor. Pana la tavan, pana la cer, pana afara sau pana in casa. Eu am sansa sa fiu iubita in semnul crucii chiar de copii mei. De sus in jos si de la dreapta la stanga. Si pentru asta sunt fericita. Si recunoscatoare bunului Dumnezeu.

Niciun comentariu: