Toamna, asa

Afara incepe a ploua
Si pasarile a pleca
Frunzele a cadea
Si ziua a scadea.

Afara este frig si innegrit,
Iar norii cerul au acoperit
Si soarele s-a mistuit
Incet asa.

Poezie compusa de fi-mea pentru o lectie despre toamna. Adica o fisa despre toamna. Fisa de clasa a treia.
Tot ce m-a intrebat fi-mea a fost: "Mami, are rima poezia mea, nu?" I-am zis ca da (ca s-o incurajez), dar ca putea s-o tina in acest "ea" sau "ua" de la sfarsitul versurilor inca vreo treizeci de strofe, ca era destul de simplu. A zambit. Nu stiu daca s-a prins ca am persiflat-o putin, dar si-a dat seama ca poezia ei nu poate fi confundata cu una de-a lui Eminescu ("cel mai mare poet al romanilor, mami, stiai?")
Ma rog, una peste alta. Cred ca e o poezie draguta, compusa de fata mea de opt ani si opt luni, fara nici un ajutor (A, ba da, m-a intrebat ce inseamna mistuit. Eu i-am zis ca ars. Ea mi-a zis "Ba nu, disparut." Eu m-am prins ca e vorba de sensul abstract si i-am zis ca da, poate sa insemne si ars, disparut, ceva care nu mai ramane nimic din el. Dupa aia am vazut de ce i-a trebuit sensul cuvantului. Ca soarele s-a mistuit. Deci a disparut. Sau a ars, dupa explicatia mea. Chestie de gustibus literar.)
Dar cel mai mult imi place ultimul vers. Cu cat il citesc mai mult, cu atat imi place mai mult. Ca soarele s-a mistuit. Dar nu dintr-o data. Ci, "incet, asa." Adica, delicat, ca o soapta. Asa cum sunt apusurile de soare. Copilul meu a observat asta si a redat in cuvinte. Imi place tare mult.
Mult, asa.