Oana Zavoranu, intre fan si profan

"Oanei Zavoranu nu i-a fost usor sa se dezbrace
Poza si il ruga pe Dumnezeu sa o ierte"
(Titlu in CanCan online din 4 mai 2011)

Nu e tare? Cat de tare e asta? Ati auzit ceva mai tare de atat? Eu sunt asa... kind of bulversata. Inchipuiti-va urmatorul tablou: Oana poza. Si se ruga. Iar poza si iar se mai ruga. Si tot asa. E o situatie tensionata, palpabila prin intensitatea emanata de blitzurile aparatului foto si ale rugaciunelor Oanei, nu-i asa? E ceva teribil.
Acum imaginati-va alt tablou:
"...Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!"
("Moartea caprioarei"- Nicolae Labis)

Ati prins ritmul? Nu vi se pare ca aveti deja-vu-uri? Eu am avut. Cum am citit titlu din Cancan, mi-a venit in cap versul asta din Labis: "Mananc si plang". Si-apoi definitiv si grav: "Mananc". (Ce facea poetul? Manca si plangea. Ce manca? Carne. De caprioara.)
Si apoi ma gandeam la Oana, cum a trecut milimetric pe langa oportunitatea de a deveni si putin poeta (pentru ca, oricum, am inteles ca o mare artista este). Cum ar fi sunat un titlu de genul "Pozam si ma rugam". Suspans. Incertitudine. "Pozam". (Ce facea artista? Poza si se ruga. Ce poza? Nuditate. De Playboy.)