A te smeri sau a te mindruta? Aceasta-i intrebarea zilei

 

Astazi o sa va prezint demonstratia faptului ca d-l Mindruta e un parerolog chiaun cu capul. Habar n-are de nimic, iar confuzia permanenta din capul lui ii da senzatia ca mintea chiar ii  lucreaza. D-l Mindruta e un Sancho Panza care se crede Bond. James Bond. 

Pe scurt: am gasit intaplator un text in care d-l Mindruta se arata exasperat si oripilat de existenta rugaciunii in viata oamenilor, care in opinia sa e doar o chestie/indeletnicire/ceva care "duce omenirea spre adancul ei". 

Redau textul mai jos:

"Cineva mi-a spus azi la radio ca se roaga sa se gaseasca vaccinul. 

Si m-am enervat. Si-am inceput sa urlu la el: "crezi ca nu s-au rugat si in Evul Mediu sa scape de boli? Crezi ca i-a salvat cineva? Crezi ca a aparut un leac din rugaciune?" 

Nu! 

N-a aparut, dragilor. 

Leacul a aparut dupa ce oamenii s-au oprit din rugat. Dupa ce au facut din doua sticle o lentila si din mai multe lentile un microscop. Dupa ce au vazut, cu microscopul acela, ce e in lumea invizibila din jurul nostru. 

Si dupa ce unuia - pe nume Pasteur - i-a venit o idee. 

Nu s-a rugat. 

Pasteur nu s-a rugat. 

Pasteur s-a gandit. 

Asta e diferenta intre doua gesturi: 

Unul care duce omenirea spre adancul ei. 

Si altul care o duce inainte. 

Voi incotro ati vrea s-o luam de-aici inainte".

(Martie, 2022, Sursa: Facebook)

***

Dupa ce-am citit ineptia asta, m-am tensionat putin. Mi-am zis in gand, "Doamne (caci, da, eu cred in existenta lui Dumnezeu si din cand in cand mai si vorbesc cu el. Ba chiar ma si inchin)... Doamne, ce frumos ar fi ca Pasteur chiar sa creada in tine. Si ce frumos ar fi sa fi lasat si dovezi scrise ale credintei sale. Si a faptului ca se ruga, desi era om de stiinta". 

Ei, si dupa ce mi-a trecut gandul asta prin cap, ce credeti ca am facut? Hop pe net, ce altceva...

Primul text pe care l-am gasit a fost unul care avea titlul "Louis Pasteur credea cu tarie in Dumnezeu si opunea cu vehementa teoriei evolutionismului". 

Ce frumooos! Ce ziceti, d-l Mindruta? 

Si dupa aia mi-am zis ca ar fi si mai frumos sa gasesc ceva care sa demonstreze ca Pasteur chiar se ruga. 

Si-am mai cautat putin pe net. Si am gasit asta:

"Această anecdotă din viața lui Louis Pasteur, pionier al microbiologiei și inventator al vaccinului împotriva rabiei, prezintă foarte bine modestia marelui om. De asemenea, subliniază posibilitatea reconcilierii credinței creștine cu știința. 

Întâmplarea are loc în 1892 într-un tren. Louis Pasteur, în vârstă de 70 de ani, se afla într-un vagon, alături de un tânăr student. Celebrul chimistul se ruga cu rozariul, trecându-și boabele din lemn de trandafir printre degete, când a fost interpelat de stundent: 

- Domnule, încă mai credeți în astfel de chestii învechite? 

Începând să râdă, a mai adăugat: 

- Nu credeți în astfel de stupidități. Urmați sfatul meu. Aruncați acest rozariu pe fereastră și aflați ce are de spus știința despre un astfel de subiect. 

- Știință? Îi răspunse bătrânul cu multă modestie. Nu înțeleg știința asta ... Poate îmi poți explica dumneata. 

Studentul văzând că omul este profund atins, pentru a evita să-l ofenseze și mai mult, îi răspunde: 

- Dați-mi adresa dumneavoastră și vă voi trimite câteva cărți care să vă ajute în acest domeniu. 

În acel moment domnul Pasteur se căută în buzunarul interior al sacoului său și luând cartea de vizită i-a dat-o tânărului. Văzând numele scris pe a, studentul, rușinat, și-a aplecat capul și nu mai îndrăzni să spună un cuvânt. Tocmai citise: "Louis Pasteur, director al Institutului de Cercetări Științifice din Paris"."

(Sursa: it.aleteia.org)

***

Morala povestii: Cand nu stii nimic dar crezi ca stii totul, rugaciunea e singura care te poate salva din cadere. 

Un necaz nu vine niciodată singur

 

Oamenii se cred nemuritori când sunt fericiți. Li se pare că sunt de neatins, că nimic rău nu li se poate întâmpla.

Când peste ei vin necazurile, siguranța de sine se sparge brusc. 

În necazuri, boală și durere, omul descoperă brusc și dureros că este muritor. Foarte muritor. 

Omul simte că tot ceea ce el consideră realitate, tot ceea ce el cunoaște este, de fapt, iluzie. Iată: Mă doare!, Sufăr!, Pot să dispar din această realitate., Unde mă voi duce?, Ce sunt eu, până la urmă?

La necaz, omul descoperă că e muritor. Dar tot la necaz, omul descoperă că Dumnzeu îl iubește.

Dincolo de imagine

 

Suntem subjugați de imagine. Puterea imaginii este imensaă. În multe dintre activitățile cotidiene, imaginea este definitorie: cum te îmbraci, ce mănânci, ce comunici non-verbal, ce conduci, ce afișezi celor din jur.

O imagine bună te poate salva în multe situații, chiar dacă ceea ce împachetează această imagine este un non-sens. 

Și invers. Un adevăr îmbrăcat într-o imagine proapstă nu este luat în seamă. 

Să ne detașăm puțin de imagine AKA înveliș. 

Pentru că fetița a strigat „Împăratul e gol!” nu neapărat că împăratul era dezbrăcat. 

Ci că era gol la suflet. Sufletul era găunos. Și copilul a văzut!

Apel la autocunoaștere

 

 

Să nu rămânem în urmă cu autocunoașterea. E la fel de important să ne cunoaștem pe dinăunru, așa cum încercăm să ne cunoaștem pe dinafară.

(„Căci ceea ce este sus este și ceea ce este jos. Ceea ce este jos este ca și ceea ce este sus. Cerul și Pământul sunt eu”.)

Există o cunoaștere și dincolo de ceea ce poate fi văzut. 

Există evoluție, viață și în interiorul organelor, a oaselor, a celulelor, a sângelui.

Noi suntem și dincolo de trupurile noastre și trebuie să începem să ne reamintim acest lucru. 

Cum e posibil să știm mai multe despre un telefon mobil și aproape nimic despre sufletul nostru?

Lumea s-a întors cu fundul în sus. Și noi stăm în cap s-o înțelegem

 

„Opriți planeta, vreau să cobor”- este una dintre marile platitudini pe care o tot citesc pe ici și colo, în ultimul timp.Oamenii simt și văd și înțeleg, acum, mai mult ca niciodată, că CEVA SE SCHIMBĂ. 

Lumea, așa cum am învățat-o și cum ne-a fost transmisă, se schimbă. 

Reacțiile noastre la ceea ce trăim se schimbă.

Reacțiile celor din jur la reacțiile noastre se schimbă. 

Felul în care ni se prezintă realitatea se schimbă. 

Percepția noastră asupra realității se schimbă. 

De atâta #rezisten(ta), lumea s-a întors cu fundul în sus. Iar noi stăm acum în cap, ca s-o înțelegem. 

• Până acum ne spuneau că să ne întâlnim, să socializăm, să comunicăm ÎMPREUNĂ. 
• Acum ne spun să stăm în casă, să ne separăm, să ne IZOLĂM.
• Până acum le spuneau copiilor cât de NOCIV e statul pe online.
• Acum le spun copiilor cât de BENEFIC e statul pe online.
• Până acum voiau să GÂNDIM liber. 
• Acum vor să ne CONFORMĂM.
• Până acum îi PERSIFLAU pe bătrâni, că sunt conservatori.
• Acum au GRIJĂ de ei cu forța.
• Până acum ne spuneau că e bine să alegem.
• Acum ne spun că e bine să aleagă ei pentru noi.
• Până acum aveam drepturi.
• Acum avem obligații.
• Până acum eram egali. 
• Acum suntem egali „în funcție de context”,
• Până acum negrul era o culoare.
  
• Acum negrul e un concept.
• Până acum dreptul la educație era asigurat prin lege.
• Acum dreptul la educație e un slogan.
• Până acum Dumnezeu era (la) liber. Pentru noi, oamenii
  
• Acum Dumnezeu e condiționat. Pentru noi, oamenii.
  

Semnul 32- Și sufletu-mi era

Totul era Perfect. 

Fiecare amănunt, fiecare floare, fiecare respirație, orice mic sau mare zâmbet, fiecare zi de marți sau vineri, fiecare supărare, orice privire rea, fiece miros, orice norișor, orice virgulă, orice semn de întrebare sau exclamație, fiecare copertă de caiet, fiecare glumă, orice mâncare, orice carte, orice fior, orice dor, fiecare cuvânt, fiecare bărbat sau femeie, orice rochie, orice ceartă, orice pisică, fiecare bătaie de inimă își avea rostul în viața mea. 

Trăiam înconjurată într-un Perfect pe care-l consideram firesc. Orice fericire, oricât de profundă sau orice suferință, oricât de devastatoare își avea o logică atât de firească, încât deveneau perfecte în Perfectul pe care îl trăiam. Tot ceea ce gândeam devenea (posibil) creat, pentru că toate gândurile mele erau firești. 

Deci Perfecte. 

Am gândit o Iustina care mergea cu metroul. Un Andrei care își cere scuze. O doamnă Badiu respectată. Un Alin gelos pe zâmbetul logodnicei sale. O mamă Aniela, care acceptă moartea fiului său. Un băiețel Vlăduț ce-și înțelege părinții. Un Iulian cu mască. O Ioana care-și declară public dragostea. O Silvia speriată să nu se piardă pe ea însăși. Un nea Ion Filosof. O Marlene practicantă de amor și bunăstare. Un Sabin confuz în zen. O mama Pia ca o Pietta. O Laura în căutarea inimii. O Adina în extaz. Un băiețel Nadir, iubitor de îngeri. O Ana care își sparge zidurile. Un Adam aflat în penitență. Un Adrian care întâlnește un Sandu. O Dorina fără de milă. Un Dinu aflat la #răscruce de viață. O Marta care găzduiește oameni. Un Octavian Moș Crăciun. O Evă în căutarea cunoașterii. O Corina cu un telefon special. O Anastasia care gândea firesc. Un Mihai care visa frumos. O Isabela emoționată. O fetiță Ana căreia îi este dor de mama ei. 

Am gândit toți acești oameni, care au început să-și trăiască viața, fiecare separat și toți împreună, datorită gândurilor mele. 

Eu eram gândită, separat și împreună cu toți cei din jurul meu, de o minte firească. Deci Perfectă. Eram gândită de Dumnezeu și știam că eram gândită de Dumnezeu. Eram liberă în gândurile lui Dumnezeu să am orice gând, orice vis, orice idee pe care eu aș fi ales să le am, căci gândul lui Dumnezeu mă crease cu puterea libertății totale. 

La fel cum eu îmi creasem Andreii, Nadirii, Ionii, Marlenele, Anele, Evele, Dorinele și Adamii liberi să gândească și să acționeze cum vor. 

Eram creată într-un gând perfect și cream gânduri perfecte. 

Într-o zi am citit o poezie. Perfectă, desigur. Ea suna cam așa: 

Și sufletu-ți era 

Și sufletu-ți era 

deschis și-atât de clar, 

încât, eu niciodată 

nu am putut să intru. 

Am căutat cărarea 

îngustă, trecerea 

naltă și dificilă… 

Dar spre sufletul tău 

duceau drumurile largi. 

Am pregătit scara 

- visam ziduri înalte 

veghindu-ți sufletul- 

dar sufletul tău 

era fără de pază 

de ziduri și zidiri. 

Am căutat ușa 

îngustă și joasă, 

dar sufletul tău, 

de clar ce era, nu avea intrare. 

Unde începea? 

Și termina, unde? 

Pentru totdeauna 

am rămas pe pragul 

sufletului tău, 

nevăzutul prag. 

În prima fracțiune de secundă de după ultimul punct, m-am simțit măgulită, recunosc. 

„Uite ce frumos scrie poetul acesta spaniol, this spanis guy, despre sufletul meu”, mi-am zis. 

Nu conta faptul că Pedro Salinas trăise între 1892 și 1951, iar eu mă nășteam abia peste 24 de ani de la moartea lui, în 1975. Nu m-am îndoit niciodată că Pedro Salinas a scris o poezie Perfectă, despre sufletul meu Perfect. 

Eu doar am simțit o îndoială imperfectă pentru cel care voia să intre în sufletul meu și nu știa cum sau pe unde. 

Semnul-poezie mi s-a părut clar, ca o lacrimă de dor. Așa că, încetul cu încetul, am început să sap o fundație. Să măsor. Să tai. Să construiesc. Să caut cele mai bune materiale. Ca să fac cea mai vizibilă casă pentru sufletul meu Perfect. 

Am pus și prag și uși și ferestre și acoperiș pe ziduri trainice. Mi-am vopsit casa în culori vesele și, de-o parte și de alta a cărării ce ducea spre casă, am plantat flori și pomi. Am mobilat interiorul casei cu canapele moi și scaune confortabile, pentru ca toți cei care îmi vor vizita sufletul să se odihnească, să-și spună păsurile și necazurile, să se simtă iubiți și ocotriți. Am pus și un pian care cânta singur Chopin și Gurdjieff. Am pus pe pereți tablouri. 

I-am făcut sufletului meu o casă frumoasă și primitoare. 

Pentru ca oricine să poată găsi cărarea. Oricine să deschidă ușa. Oricine să șadă pe canapele și să-și tragă sufletul. Oricine să se simtă Perfect. 

Numai că, au început să intre oameni fără să se șteargă pe picioare. Oameni care mâzgăleau pereții și spărgeau ferestrele. Oameni care rupeau florile și zgârâiau canapelele. Oameni care nu apreciau muzica mea și și-au adus boxele lor imense, unde bubuiau manele sau vorbe fără de sens. 

Oameni care au început să-și revendice casa sufletului meu, pe care o construisem fără de pază. 

Deveneam, pe zice ce trecea, o imperfectă perfectă. 

De câteva ori, chiar am crezut că mi-am pierdut sufletul, dar el se ascunsese în casa ce fusese a lui, dar care era acum cotropită. Atât de murdară devenise casa sufletului meu, încât am început să caut alte case: mai mari, mai curate, mai vibrante. Am fost pribeagă și imperfectă. Și gândurile mele, asemenea. 

Eu nu mai cream vieți, căci însăși viața mea părea blocată. 

„Oare cel care voia să-mi afle sufletul, l-o fi găsit?”, m-am întrebat. 

Și-atunci am știut că eu eram cea din afara sufletului. 

Eu-ubicuă, în suflet și în afara lui. 

Eu care știam că nu e nevoie de ușă ca să intri și nici de acoperiș ca să acoperi. Știam, dar am vrut să trăiesc această știință. M-am făcut imperfectă, ca să fiu pe de-a-ntregul Perfectă. 

Cu tot sufletul meu. Și cu toate gândurile mele. Și cu toate sentimentele mele. 

Acum știu. Totul e Perfect așa cum e. În gândul în care sunt creată și în gândurile în care creez. Totul e bine, iar acum pot să mă odihnesc, pentru o secundă. 

Perfectă secundă.

Semnul 20- O călătorie cu taxiul

Lăsă cheia la recepție, salută și ieși în grabă din hotel. Se hotărâse, în ultima secundă, să plece acasă. Avea un tren, care pleca din Gara de Nord, la ora 11:20 și spera să ajungă la timp. Abia aștepta să ajungă acasă, la nevasta lui înțeleaptă și frumoasă. Să-i mângâie burtica în care creștea băiețelul lor. 

Îi era dor de mirosul pământului reavăn, de ulițele satului Dealu Morii, de nucul din spatele casei, de mâncarea nevestei sale, de vecinii lui, de câinele și de pisica lor, chiar și de căprița albă. 

Îi era dor, mai ales, de nevasta lui. Îi bătea inima mai tare, de câte ori se gândea la ea și realizase, în special în ultimele dou-trei luni, că îi este din ce în ce mai greu să plece de acasă. 

Faptul că ținea conferințe în diverse orașe și vorbea oamenilor interesați despre diverse subiecte ce țin de dezvoltarea personală a fiecărui individ în parte, acest fapt, în sine, îl împlinise, pe plan profesional. Dar acum, nu mai era de ajuns. Nu se mai bucura să fie acolo, în mijlocul oamenilor. Era fericit să ajute, să clarifice, să deschidă uși ce păreau de nedeschis, pentru oameni care voiau să schimbe ceva în viața lor. Dar nu se mai simțea întreg, așa cum se simțea acasă, lângă consătenii lui, lângă nevasta lui. 

Mergea pe stradă, în căutarea unui taxi și se gândea doar la momentul în care își va lua nevasta în brațe. 

„E abia 10. Dacă am noroc, ajung la timp.”, își spuse, fluturând mâna la fiecare mașină galbenă pe care o vedea, fie cu bec verde, fie cu bec roșu. 

Se bucură ca un copil, când un taxi se opri lângă el. Deschise ușa din față și îl întrebă pe șofer dacă îl duce până la Gara de Nord. 

- Urcă, îi spuse bărbatul de la volan și el nici măcar nu mai așteptă să termine de vorbit, că se așeză pe bancheta din spate, punând geanta sport, lângă el. 

- Ai noroc, îi spuse șoferul, bine-dispus, în timp ce deschise aparatul de taxat. Chiar îmi spuneam: 

„Sandule, gata, închidem prăvălia, pe ziua de azi. Mergem acasă, la nevastă și copil. Dacă mai vedem un singur om că are nevoie de noi, îl ajutăm, mai facem o cursă, tată; dacă nu, mergem acasă.” 

Ce chestie!, râse cu poftă șoferul. 

Clientul cel grăbit zâmbi și el. Tutuiala șoferului nu îl deranja. Se simțea bine în prezența lui, în taxi era cald și întunericul nopții de octombrie, părea mai prietenos, dintr-o dată. 

- Sandule, mă bucur că v-am întâlnit și că v-ați hotărât să mă luați și pe mine. 

- Ha, ha, râse din nou șoferul. Ești comic. Da, eu vorbesc la plural cu mine. Nici nu mi-am dat seama, până acum. 

- Eu sunt Adi și, ca și tine, vreau să ajung la nevastă și la copil. 

- Asta da întâmplare, se miră Sandu. Câți ani are copilul tău? 

- Nu s-a născut, încă. E băiețel, îl așteptăm în decembrie. 

- Numai mâine nu-i poimâine, domnul Adi. Timpul trece atât de repede, că parcă îl vezi acum și în secunda doi a dispărut. 

- Copilul tău câți ani are? 

- Mia are abia trei luni. Peste două săptămâni, avem botezul. 

- Să vă trăiască. E primul copil? 

- Da. Ne-a schimbat viața, iar eu, cel puțin, nu mai știu cum am trăit înainte de copil. La fel cum, în istoria omenirii, există Înainte de Cristos și După Cristos, există, și în viața mea, Înainte de Mia și După Mia. Copiii schimbă totul. 

Adrian privi profilul șoferului din spate. 

„Uite așa arată un om fericit. Împlinit. Se simte în aer. Nici nu e nevoie de cuvinte.” 

- Nu e grea meseria asta, de taximetrist? Mi se pare destul de periculoasă. 

Sandu râse, în timp ce dădea volumul radioului mai încet. 

- Nu e mai periculoasă decât oricare altă meserie. Eu o fac de plăcere, de exemplu. Câștig destul de bine. În unele zile, chiar foarte bine, în altele abia-abia. Oricum, mai bine decât nevastă-mea, care e profesoară de geografie. Iar meseria ei mi se pare mult mai grea: pentru că ea nu doar predă geografie și atât; ea formează și caractere, educă niște copii care vor crește și vor construi destinul acestei țări, în viitor. 

- Și nevasta mea e învățătoare. Și încă una foarte dedicată meseriei sale. 

- Încă o coincidență, domnul Adi. Cât despre meserie, ce să zic. Îmi place să conduc, îmi place să vorbesc cu oamenii. Unii sunt mai tăcuți, dar mă ascultă cu atenție. Alții nici nu ascultă, nici nu vorbesc cu mine. Unii vorbesc mai mult decât mine. Alții îmi povestesc viețile lor. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu, de fapt, am terminat Facultatea de Geografie. Chiar am predat la școală un an, dar nu mi-a plăcut. Nu am răbdare să fac, în fiecare zi, același lucru. Simțeam că mă sufoc în clasă, în timpul orelor. 

M-am apucat de taximetrie din joacă și mi-am dat seama că îmi place. Pare că fac zilnic același lucru, știu, dar mie mi se pare că nici o secundă nu seamănă cu alta, tocmai fiindcă întâlnesc mereu oameni noi. Tu ce lucrezi? 

- Eu sunt consilier de dezvoltare personală. Am terminat Psihologia și am ales să vorbesc oamenilor despre cum să se auto-depășească. Și mie îmi place să vorbesc și să întâlnesc mereu oameni noi. Altă coincidență, domnul Sandu. 

- Îmi place de tine, domnul Adi. Și ce înveți oamenii, când îi consiliezi? 

- Mai pe scurt, cum să fie fericiți. Și încă multe altele: cum să se ierte pe ei înșiși, cum să facă pace cu copiii din ei, cum să-i accepte pe cei din jur așa cum sunt, să-și descopere rostul pe acest pământ… 

Adi se opri pentru o clipă, privind pe fereastră luminile Bucureștiului, luminând în noaptea friguroasă de octombrie. Acum trebuia să se învețe pe el însuși, care e rostul său pe pământ. 

- Cam multe lucruri de învățat. Eu credeam că toate acestea sunt de la sine-înțeles. Cum ai putea să înveți pe cineva să fie fericit? 

- Da. Unii oameni trebuie să învețe și să fie buni. Sau să primească un compliment. 

- De fapt, da, ai dreptate, continuă ideea Sandu. Și nevastă-mea, Silvia, m-a învățat ce înseamnă "acasă" și ea nici măcar nu a știut. Înseamnă că e consiliera mea de dezvoltare personală, așa-i?

Adrian zâmbi. 

„Ce idee năstrușnică”, își spus în gând, după care se miră de cuvântul „năstrușnic”, pe care nu-l mai folosise din școala primară, de când făcea compuneri pe de teme date. 

- Da, așa e. Într-un fel, ne consiliem unii pe alții. Învățăm unii de la alții. Pe mine, nevastă-mea m-a învățat să cred în Dumnezeu. Fără învățătura aceasta, toată dezvoltarea mea personală ar fi fost doar o carcasă goală. 

- Ce bine că ne-am luat neveste înțelepte și deștepte, atunci!, concluzionă Sandu, în timp ce oprea taxiul în fața Gării de Nord. 

Opri aparatul de taxat și se întoarse spre Adrian, care scosese portofelul. 

- Domnul Adi, cursa asta a fost plăcerea mea. Am vorbit frumos despre viețile noastre, despre neveste și copii, iar asta nu are preț. 

- Mulțumesc, atunci. Toate cele bune familiei tale.

- Asemenea. 

Bărbații se salutară scurt, își strânseră mâinile și fiecare își urmă viața. 

Adrian se îndreptă spre casa de bilete, gândindu-se la lanurile de grâu și de porumb și realiză brusc, că vrea să se facă agricultor, să lucreze pământul și să învețe să-l cunoască.